agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 864 .



Nașterea
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2015-04-30  |     | 



Priveam pe fereastra autocarului, umplându-mi sufletul de frumusețea acelei zile de vară pe sfârșite. Se duce vara. O să vină toamna peste noi, să ne potopească. Și-așa, de la o vreme, anotimpurile se succed cu repeziciune, acum e Crăciunul, acum Paștile; se duc anii noștri... de-am trăi măcar vreo trei sute! Am avea timp să spunem toate cuvintele nerostite, să închidem toate parantezele neînchise, să descuiem toate lacătele, să aruncăm în aer zidurile. Mă simțeam bine, soarele mă răsfăța prin geam, autocarul se legăna ca o barcă pe valuri, legănare care mie îmi făcea bine. Altora, nu. La răstimpuri, când lua câte-o curbă mai strânsă, corul cucoanelor simandicoase emitea la unison câte-un "aaaau!" Ce-o fi fost în mintea șoferului, adică în sinea lui, doar el știe. Altfel, nu-și permitea să comenteze în fața unor somități. Vai de el! Singurul bărbat cu un autocar plin de femei, pe care să le duci și să le mai și aduci de la mare distanță, suportându-le toate hachițele, crezându-se una mai importantă decât alta, îndreptățite, de bună seamă, să comande fiecare cum îi tuna. Totuși, suportase cu eroism; eu, în locul lui, dădeam demult drumul volanului și le pofteam la condus. Doar în scurtele pauze pe care le făceam, își vărsa năduful pe câte-o țigară pe care-o termina din două fumuri.
Da, mă simțeam chiar bine. Îmi plăcea ideea că mai avem drum lung de străbătut, mă izolasem cumva în lumea mea, detașându-mă de zumzăiala din jur, visând cu ochii deschiși de să se sperie visul, nu alta. Era prea frumos, ca să dureze. Orice lucru îmi fusese în viață prea frumos durase cât zborul unui fluture. Ca și acum, când am auzit-o pe Sonia scoțând un sunet ascuțit, altfel decât corul aolelilor generale, din care, oricum, ea nu făcea parte. Stătuse cuminte pe scaunul ei, mai schimbând câte-o vorbă, mai schițând câte-un zâmbet. O studiasem discret, remarcându-i frumusețea, chiar dacă nu-mi plăcea să recunosc. La strigătul ei, probabil sesizând și el că nu era așa, de flori de măr, șoferul și-a ieșit din muțenie, întrebând scurt: "Ce-i?" "Cred că nasc", a venit, la fel de scurt, răspunsul. Fix asta ne mai lipsea! În pustietatea asta, unde nu vezi casă, nu țipenie de om, cu sclifositele astea pe cap, exact de asta aveam nevoie cu toții. Mai ales eu, în starea de beatitudine în care mă aflam. Primul gând, egoist, care se pare că e cel care ne definește, a fost să-i zic: "Naști, și scutește-ne de spectacol, că doar n-am contribuit și noi la procreere!" Nu era doar un gând egoist, ci și unul gelos. Apoi, imediat, mi-am amintit că Petru mi-o încredințase, să am grijă de ea. "E mai sensibilă, știi, în starea asta". "Și dacă-i sensibilă, de ce-o lași pe drumuri?", îmi venise să i-o retez, enervată de tupeul lui. Bănuiam că știe că sunt îndrăgostită de el, deși nu i-o mărturisisem niciodată, și mi se părea o cruzime, chiar un afront faptul că tocmai pe mine mă găsise din mulțimea de muieri care plecaseră de nebune. Dar acum îi dădeam dreptate, a știut că numai în mine putea avea încredere. Aolitele începuseră să se văicărească mai tare, creând zarvă și panică, dând sfaturi care mai de care, dar nefăcând niciuna nimic. Sonia s-a uitat spre mine cu niște ochi care parcă cereau ajutor, șoptindu-mi: "Mi s-a rupt apa". "Iar mie mi se rupe de apa ta!", mi-a dat iar ghes gândul vrăjmaș. Totuși, nu puteam să-i fac asta lui Petru. În fond era copilul lui, parte din el; ce fel îl iubeam, dacă lăsam, cu bună știință, să piară copilul care venise atât de târziu, pe care și-l dorise mai mult decât orice. Am hotărât că-i cazul să m-adun, să fac ce pot și ce depinde de mine în situația aceea deloc roz-bombon. Șoferul trăsese deja pe dreapta într-un refugiu și, depășit de situație, ușor panicat, ieșise pe scara mașinii și sorbea dintr-o țigară. În creierul munților, la mare distanță de orice așezare umană, cu hârbul ăla, n-aveam nicio șansă să ajungem la timp în civilizație.
Prima dată am urlat mai tare decât corul bocitoarelor, poftindu-le pe toate afară, cu excepția uneia care mi se păruse mai stăpână pe ea. Am scos telefonul să chem salvarea, dar semnalul îl înghițise lupul ca pe Scufița Roșie. I-am pus pe toți să verifice, același rezultat. Totuși, am apelat numărul de urgență, amintindu-mi că acela se formează în orice condiții. Þi-ai găsit! Am desemnat-o pe "asistenta" pe care mi-o alesesem să sune continuu la 112 și, dacă obține răspuns, să cheme salvarea. Dar nu era timp de pierdut, Sonia deja intrase în travaliu, spunându-mi că simte copilul cum împinge. Am avut și eu un scurt atac de panică, nu asistasem niciodată nici măcar la nașterea unui pisoi, îmi era frică, milă... Mă gândeam ce curajoasă era bunica, nesfiindu-se să ajute animalele mari la fătat. Mi-aș fi dorit să fi fost și eu ca ea. Dar eu nu suportam nici să văd sânge, apoi, civilizația ne-a cam boierit. Doamne, ce să fac? Deși speriată, simțeam clar că de mine depinde totul. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, ce-i spuneam lui Petru? Cum aș fi apărut în fața lui? Tâmplele-mi zvâcneau cu putere, mâinile-mi tremurau, dar eu trebuia să fac ceva! Rodica, pe care-o oprisem cu mine, tremura și ea, tot încercând zadarnic să prindă Salvarea. Am sperat că mai am o șansă. Am ieșit afară și-am întrebat dacă se pricepe vreuna la nașteri. Nici nu m-au băgat în seamă. Erau cucoane simandicoase, când născuseră ele le stătuseră trei doctori la fund și, oricum, n-ar fi conceput să se murdărească. În plus, se pare că le apucase o foame subită. Mușcau cu poftă din niște sandviciuri, sporovăiau, gesticulau. Mi-am adus aminte că uneia i se adresau celelalte cu "doamna doctor" și am sperat că n-o fi doctor în istorie; de obicei, cu apelativul ăsta te adresezi medicilor. M-am dus glonț la ea:
- Sunteți medic?
Uimită de întrebare, m-a strivit cu privirea de la înălțimea ei de cocostârc, aruncându-mi din vârful buzelor:
- Nu.
- Atunci de ce vi se spune "doamna doctor?"
- Pentru că soțul meu e doctor în medicină.
Aha! Nu știam că titlul se ia prin contact, ca bolile venerice.
- N-ați auzit de celebrul Scărlătescu?
Mi se rupe! Totuși, mai fac o încercare, sperând că "celebrul Scărlătescu" pusese ochii pe vreo asistentă care l-a și păcălit s-o ia de nevastă.
- Nici măcar asistentă nu sunteți?
- Nu, duduie.
- Atunci, ce sunteți?
Mă gândeam că și o infirmieră tot era mai bună decât mine în situația dată, o fi văzut și ea măcar cum se face.
- Nevastă! Ce nevoie am să mai fiu altceva? Mă rog, am fost top-model, în tinerețe.
Lămurit! Fix de mersul tău încolăcit pe podium aveam nevoie.

Mă mulțumesc cu ce am la îndemână, mi-am mai luat un ajutor - șoferul - am făcut o cruce mare și-am zis "Doamne ajută!" Încercam să-mi fac curaj amintindu-mi cum nășteau femeile înainte vreme, pe câmp, asistate de vreuna ca ele, apoi se ridicau de jos fără probleme și mergeau acasă. Am pus șoferul să-mi aducă ce pături are prin mașină și am întins-o pe Sonia pe jos, pe intervalul dintre scaune. Nici măcar nu mai născuse, să fi știut de la prima naștere cum e. Transpira toată, dar nu scotea niciun sunet. Știam că o doare, dar mai știam și că femeile cu bun simț, chiar dacă se mai vaită cumva, nu urlă ca înjunghiate atunci când nasc. Își tot strângea părul de pe cap, într-o sforțare de a-și reține strigătele. Asta mi-a apropiat-o întrucâtva. Și eu procedasem la fel când născusem. I-am descleștat degetele din păr și i le-am fixat pe picioarele scaunelor, sfătuind-o să strângă de ele. Doamne, ce să fac? Măcar de-ar veni normal. Dar chiar și așa, cum să apuc eu de căpșorul ăla cu oasele neformate, să trag de el, să iasă afară? Dacă-i scrântesc ceva, dacă-l ating și-l nenorocesc pe viață? Îi spusesem Soniei să-și controleze respirația, dar a mea o luase razna de tot. Ca și inima ca și toate cele. Am întrebat șoferul dacă n-avea vreo dușcă, așa aș fi tras un gât să prind curaj! Evident, n-avea. Mi-am vărsat năduful asupra lui:
- Atunci, fă și tu ceva pe lumea asta! Aruncă naibii mahoarca aia și mișcă-ți fundul și adu trusa de prim ajutor, șterge foarfecele cu spirt sau cu un dezinfectant ceva, că o să avem nevoie! Și stai de pază, să nu prind vreo smiorcăită că-mi vine pe cap, până ce nu spun eu!
S-a executat, parcă bucuros că avea ceva de făcut, care să-l ajute să iasă din starea de agitație care-l cuprinsese. Mi-am dat și eu pe mâini cu un gel antibacterian pe care-l aveam prin geantă și m-am pus pe așteptat. Parcă așteptam apocalipsa. Și chiar a venit. Nu mai știu cum am tras copilul, cum i-am tăiat cordonul (de asta mi-a fost cel mai frică!), dacă l-am curățat de ce avea pe el. Mă obseda întrebarea: când am mai trăit asta sau unde am mai văzut-o? Apoi mi-am amintit scena din "Pe aripile vântului". Nimic nou sub soare! Și prostănaca aia de Scarlett O'Hara își asistase prietena la naștere, fiindcă era îndrăgostită lulea de zmeul Ashley. Și ea, ca și mine, ar fi putut s-o lase să se descurce cum o putea, eventual n-avea decât să crape, abia i-ar fi netezit calea spre cel iubit. Și totuși, n-o făcuse.
M-am dezmeticit când mi-am dat seama că ființa care venise pe lume în pustietatea aia avea nevoie de ceva de îmbrăcat. I-am adresat Soniei întrebarea:
- Ai ceva scutece la tine?
A început să plângă, cerându-și iertare, că nu se aștepta. Susținea că fusese o naștere prematură. Dar mie nu-mi folosea la nimic, nici mogâldeței care orăcăia. Mi-am scos bluza, felicitându-mă că era dintr-un material moale, de bumbac, l-am înfășat cum m-am priceput, apoi am pus șoferul să-mi dea cămașa lui să mă acopăr. Senzația pe care am avut-o ținând copilul pe care l-am ajutat să dea nas cu lumea - n-aș putea s-o descriu. I l-am pus maică-sii pe piept, apoi n-am mai știut nimic.

Când m-am trezit, Petru era lângă mine. Am crezut că visasem. Mi-a zâmbit. Am întrebat de Sonia.
- E bine, sunt amândoi la maternitate.
- Și tu de ce ești aici?
- Am venit să-ți mulțumesc.
Am făcut un gest de lehamite din mână, ceva gen: "De mulțumiri am sacul plin!"
- Eu ce caut aici? Unde sunt?
- În spital. Ai leșinat imediat ce i-ai dat copilul Soniei. Când a venit, în cele din urmă, Salvarea, v-a luat pe amândouă. Eu am venit cât am putut de repede, după ce m-a anunțat ea.
Privind la mine, m-a umflat râsul, încă purtam cămașa șoferului. Apoi, brusc, zâmbetul mi-a dispărut. Mă gândeam ce complicată-i viața. Eram mulțumită, chiar mândră că mă descurcasem într-o situație în care n-aș fi crezut vreodată să fiu pusă, darămite s-o mai și rezolv. Dar gustul amar nu dispărea. Mă tot întrebam ce lecție mi-a dat viața, ce se cerea învățat, băgat la cap, urmat... Apoi, mi-am amintit. Mi-am amintit că mai văzusem asta undeva. Palma pe care o primise, în final, Scarlett fusese atât de dură, încât eu n-aș fi putut-o suporta. Iar eu nu voiam să urmez aceeași cărare cu spini. Să suspini ani buni după un bărbat, ratându-ți viața, anulându-ți visele, respirând numai pentru el, pentru ca, în final, să afli că el nici măcar nu te-a iubit, că nu te-a privit nici măcar o secundă ca pe o posibilă parte din el. Brusc, m-am dezlegat de Petru, cum se separă apa de ulei. Descătușată, am repetat gestul de lehamite, spunându-i pe un ton hotărât, spre marea lui stupoare:
- Dispari!!!
Și, după ani de zile, am avut sentimentul că, în sfârșit, sunt un om liber.




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!