agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1698 .



Please don't stop the rain
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Cezaraaa ]

2015-03-05  |     | 



Era ora două dimineața. Amândoi fredonau pe bancheta din spate „Please dont stop the rain”. Se uitau pe același geam și chicoteau. Ștergătoarele taxiului mergeau încontinuu. Un bătrânel beat puse piciorul pe trecerea de pietoni și dezechilibrându-se, făcuse o piruetă uitându-se spre trotuarul de pe care tocmai plecase. Taximetristul nu îl vezuse și puse o frână bruscă. Cei doi se izbiseră de scaunele din față. Au început să râdă. Ești bine? o întreabă și o luase de mână. Clipise. Nici da, nici nu. Nu înțelegea de ce nu asta era important. Ci mâna. Acea mână molatică și caldă, ce o calma. Acea mână pe care o văzuse scriind poeme, acea mână ce răsfoise sute, mii de pagini de carte, acea mână ce ridicase sute de cești de cafele.
Au coborât amândoi din taxi și au urcat pe trepte spre mansarda în care el locuia de câțiva ani. Era liniște, din când în când trecea câte o mașină, dar în rest se auzea doar ploaia. Își amintise că îi spusese, că așa cum un supermarket ar trebui să aibă pâine, lapte și ouă, lucruri esențiale, la îndemână oricui, un om câtuși de puțin spiritual și educat ar trebui să aibă o bibliotecă, fie cât de mică, un tablou, două, nu de colecție bineînțeles, secolul XXI vine cu alte necesități departe de cele artistice, poate un instrument muzical și cel mult un spirit al casei. Ei bine, mansarda era un hipermarket, din punctul ăsta de vedere. Era întuneric, singurele lumini veneau de la un felinar și un non-stop din stradă. Mirosea a carte. Munți întregi de cărți. Acel miros de carte veche, de praf, de hârtie pe care parcă și literele sunt călduțe, mici și prietenoase. Cuvinte, multe cuvinte. Din bibliotecă, auzi vocea răgușită a poeților și le simți mirosul de cafea și de tutun. Simți mirosul de lemn bătrân. Natură statică. Totul era natură statică. Un spațiu apate, spiritual. Un spațiu aproape ireal, ce te făcea să crezi pentru o secundă că tu nu exiști. Că singurii locuitori ai mansardei sunt scriitori, bătrâni, obosiți.
În momentul în care se aprinse lampadarul, avu impresia că se întoarse cu un secol în urmă. Pereții încăperii erau foarte înalți, jumătate din varul alb, fiind înghițit de un lambriu de stejar autentic maro, cu un model floral minuțios lucrat în partea de sus, iar pe cei din fața ușii de la intrare se aflau două biblioteci imense, făcute parcă din scorțișoară, ce susțineau câteva busturi de bronz, a căror ochi te fixau de cum intrai în casă. Motive delicate, ceșcuțe firave, cutiuțe mici și vechi, pictate demult, mirosind și ele a vopsea, a ulei, în care zăceau bijuterii vechi, păstrate în amintirea mamei lui, ghemele de ață ale pisicilor și niște scrisori uitate, ce încă păstrau emoția cu care au fost scrise și nerăbdarea cu care aveau să fie desfăcute, a căror miros, aducea cu un câmp de flori. Miroseau cum miroase un câmp de flori. Asta e. Simți freziile, busuiocul, liliacul, levănțica, văzu păpădiile. Zburau. Diminețile aici erau ca înaltul cerului. Plăcute, liniștite. O liniște care te reîmprietenea cu tine însuți. Dimineți dulci și catifelate, în care simplul fapt că vedeai ibricul cu coadă albastră te facea să zâmbești și să te simți fericit. Biblioteci ce stăteau ca soldații din Garda Reginei Marii Britanii, de pază, pentru o ușă. Ușa de la dormitor.
Aruncase cheile pe masă și plecă să pregătească o cafea.
Nu înțelegea, cum e posibil ca cineva să locuiască într-o asemenea casă, pe care el o numea „mica mea mansardă”, care arăta de fapt ca un colț dintr-un muzeu. În mijlocul camerei se afla o canapea neagră, cochetă, catifelată, cu pernuțe de culoarea laptelui cu cacao, străjuită bineînțeles de două fotolii și o măsuță de lemn, închisă la culoare, situată între ei. Plină cu cărți. Peste tot găseai cărți. Totul era ușor prăfuit și magic. Aproape că erai hipnotizat. Făcuse câțiva pași spre fereastră, cu o drojdie de teamă și simțise parchetul scârțâind ușor sub picioarele ei. Mirosea a cafea. Observase că în continuarea celor două biblioteci, camera continua cu trei trepte, ce ascundeau un birou. Glumești? De aici putea să scrie scrisoari, să scrie partituri, să creeze opere de artă, de fapt și-ar fi putut scrie biografia și ar fi putut să-l roage pe Schmitt, să-i dea voie să o numească „Pe când mansarda mea era o operă de artă”. O mașină de scris, un tablou pe peretele din dreapta cu o scenă din Al doilea război mondial, un gramofon, pe un dulăpior mic cu cărți, un cufăr deosebit de vechi, un obiect de colecție, ceșcuțe albastre ce-i ilustrau exigența față de sine și viața austeră. Totul părea atât de intim și totodată atât de oficial. Totul ilustra pasiunile și sensibilitatea față de artă. O intimitate ce ducea cu siguranță la singurătate.
„Ziua când bate soarele, locul ăsta este cu totul și cu totul altfel. Velux îți schimbă viața.” Și ridică ochii în sus. Atunci timpul chiar se oprise în loc. Mai bine din jumătate de tavan, era o felie de cer. Niște geamuri imense, despărțite, formau aproape o stea imensă. Își luase ceașca de cafea și se așeză pe canapea. Își strânse picioarele sub ea. Se făcuse liniște. Nu se auzea decât ploaia.
„După ce ai plecat, am suferit îngrozitor. Te-am căutat în ziua aceea prin jurul cabanei, coborâsem de pe munte, trecusem podul, dispăruseși.” O luă de mână. Acum, ea nu mai clipise, închise ochii și îl sărută. Plângea. Un plâns tăcut, ca o ploaie de vară, ce avea să se transforme într-o furtună. O strânse la piept. Arătau ca dintr-un tablou vechi, din al doilea război mondial. Soldatul întors de pe front, slab, cu o valiză cărămizie în mână, alergând spre casă și ea, desculț, cu o rochie de culoarea fildeșului, cu ruj roșu și cu visele-n pumni, trântind ușa, făcând pași timizi spre el. De data asta ea era soldatul. Din bibliotecă se auzea vocea poeților și a romanticilor, râzând, că viețile și iubirile așternute de ei pe hârtie, sunt mult mai frumoase și tind spre un absolut, departe de mărunțișurile lor. Revelații ce unesc destine și le duc spre absolut. Pasiuni, lacrimi și săruturi perfecte.
Sub acele geamuri, prin care se vedea cerul, în acea mansardă, într-o lumină obscură, ce o făcea răcoroasă, stropii de ploaie au oprit timpul în loc în acea seară. Așezați pe canapeaua neagră de catifea, se sărutau și se îmbrățișau ca orbii, care doar dacă ating cred și simt. A dezbrăcat-o ușor, mâinile-i cu atingeri calde, urcau de la coapse spre sâni. Pielea ei mirosea a cafea. Pătrunzând-o încet, o ținea stâns la piept și-n pielea-i făcută hârtie, îi scrisese tot ce avusese vreodată să-i spună. Cu ea în trup și-n minte, în spatele acelui zâmbet se ascundea o durere nostalgică, ce ascundea la rându-i locuri, încăperi, peisaje.Făcuseră dragoste în cel mai aromat mod cu putință.
O ținea în brațe și zâmbea. Își aminti de cum îi scrisese într-o dimineață, pe oglinda din baie versurile Ninei Cassian „ Pot să-mi iau locul lângă tine, pe stea?/ Da, spuse prințul. Ești prietena mea.” Nu i-ar mai fi dat niciodată drumul.
Era atât de simplă și atât de senină, ca o crenguță de cireș, ce te face imediat să te îndrăgostști de ea, să vrei să-i atingi florile mici și roz, să vrei să o rupi și să o iei cu tine și în același timp, ce te convinge imediat, cu blândețe și eleganță, că locul ei e acolo, în copac, dar că ar vrea totuși, să stai lângă ea, în direcția din care bate vântul, să o protejezi, să nu se scuture. Delicată și gingașă. Probabil că dacă te-ai fi gândit la ea ca la o culoare, ai fi ales fără îndoială rozul, pentru că nevoia ei de afecțiune îți sărea în ochi. Dacă n-ai fi prins-o de mână, ai fi jurat că e ireală, că e una din iele, atât de frumoasă și de fragilă, că și atunci când ai fi prins-o de mână, ai fi jurat că atingi un copac, acoperit cu mușchi, atât de catifelată și rece în același timp. Mirosea și era la fel la atingere, ca vântul de primăvară.
Îi simțea căldura corpului și simțea cum pleoapele îi cad ușor, ca stropii de ploaie.
Îi veneau tot felul de imagini neclare în cap, frânturi. Și-o amintea stând ghemuită pe canapea, noapte de noapte și mai ales în serile în care ploua afară, cu picioarele sub ea și cu o pătură în cap, ascultând liniștea și numărând stropii de ploaie, care băteau în geam. Era ca într-o transă. Cu părul prins în vârful capului, împrăștiat, ciufulit, ținea o carte în mână și în cealaltă o cană cu cafea. Fie avea o cană în mână și o țigară, fie o cană și o carte, fie o țigară și o carte. Asta o calma. Sublinia, scria, rupea foi...și-o amintea râzând și făcând piruete pe stradă în jurul lui, cu bluza ei în dungi alb-negru și de cum râzând, îi făceau pe trecători să întoarcă capul, smulgându-le câte un zâmbet. Scriindu-și propriul crez, își scriau zilnic fericirea pe chipul celorlalți, așa cum soarele făcea umbre pe asfalt. Desenau cu ochii, aruncau litere dulci în cafele, făcându-i pe cunoscuți și pe necunoscuți să bea câte o poezie, fără să știe și să mănânce câte o povestioară. Își făcuseră un ritual din bătul cafelei și fumatul unei țigări. „Iarna este atât de generoasă cu oamenii” i-a spus odată. Zăpada curăță tot și secretele și păcatele, iar hornurile le rescriu pe cer. Oamenii nu mai privesc demult cerul, ceea ce-i face neștiutori de multe. Fumul rescrie povestea fiecăruia. Fumul rescrie povestea fiecăruia...Se trezise brusc, deschise ochii și întinse o mână. Moment în care îi veni să urle. Ploaia se oprise. Pe masă era un bilețel, pe care scria:
„…de pe o stea pe alta, ființe care nu s-au văzut niciodată se caută, se presimt, se cheamă. Aceste ființe nu se găsesc niciodată, pentru că nimeni n-a trecut niciodată de pe o stea pe alta. Pentru că nici o stea nu se abate niciodată din drumul ei”.

Într-o zi ploioasă, zece ani mai târziu, în care nu vedeai nici un câine pe stradă, iar cafenelele de pe bulevard păreau niște personaje dintr-un film noir, ridicându-și umbrela, vrând să scoată bani să-și cumpere un ziar, o văzuse în geamul unei cafenele. Aceeași puștoaică, cu pielea albă și ochii mari, negri, convingându-te imediat, că locul ei e într-o vitrină, într-o cutie, lângă păpușile de porțelan, nu în vitrina unei cafenele. Traversase strada și în fața cafenelei își închise umbrela. Intrase.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!