agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 891 .



Setea
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [suditeanu ]

2014-04-15  |     | 



Bărăgan, vară, miriște. Un fel de Sahara, fără dune, o întindere plată, o tipsie galbenă, culoare dată de cotoarele paielor de grâu, rămase după treierat. Culoarea dominantă este, totuși, albastrul, care se întinde deasupra mea, ca o cupolă, și de jur-împrejurul meu ca o cortină, dincolo de care este lumea. Sunt singur pe acest covor aspru, țepos, circular, fierbinte. Dacă îmi privesc picioarele, încălțate în teneși cu pânza găurită în dreptul degetului mare, văd iarba crescută printre cotoarele paielor de grâu, volbură, știr, căpriță, mohor, mult mohor, troscot și grâu, crescut din boabele căzute la seceriș... Îmi mut privirea către marginile tipsiei și verdele ierburilor este înlocuit, treptat, ca o pictură impresionistă, de galbenul șters al miriștei, care se termină sub franjurii tremurători, de un verde-albăstrui, ca un fermoar care țese tipsia de marginea cerului, franjuri-copaci care punctează satele, pădurea sau corcodușii de la calea ferată...
Echilibrul arhitectural este rupt de o dâră uriașă de praf, de un cafeniu spălăcit, ce se întinde undeva departe, ca o pană de despicat buturugi, încercând să desprindă miriștea de cer... Se aude doar păcănitul tractorului ce trage după el, ca o cometă, praful câmpiei... Mut privirea și o văd pe Rușița, mare, roșie (evident...), pășind rar, rupând iarba cu un zgomot sacadat, rap,rap,rap, aparent nemișcată, silueta sculpturală terminându-se cu o coadă în veșnică zbatere, plesnind coastele unde zumzăie tăunii; uneori se lovește cu piciorul din spate sub burtă, acolo unde coada nu ajunge, sau întoarce capul brusc spre coaste, lingând locul unde un tăune a reușit să muște din piele... Rușița este averea familiei, cea care asigură masa de fiecare zi, o strachină de lapte în care înmoi bucăți de paine veche, uscată. Suntem nedespărțiți. De când dă colțul ierbii și până la zăpezile din noiembrie hălăduim împreună. Nici nu știu cine pe cine conduce. Din grajd și până trec de holde o țin de lanț, strunind-o să nu ajungă la lucernă, la porumb. Ea încearcă, întinzând gâtul, holbând ochii și scoțând o limbă cât mâna, eu scutur lanțul împletit în coarne și, pufăind, se întoarce la iarba prăfuită de pe marginea drumului, rară, aspră. Când ajungem pe miriști se schimbă rolul, îi dau drumul și o urmez, călcând pe dâra ca de șarpe a lanțului...
Nu mai e demult apă în sticla de un kil pe care o car după mine, soarele e ca un plasture fierbinte, îmi văd umbra cum dă din mâini, alungând muștele.
Mi-e sete.
Vaca paște zorit, o să bea aproape opt găleți de apă la fântână, direct din ciutură.
Mi-e sete...
Îmi privesc iar umbra. Până la toamnă, când voi fi iar tuns zero, părul e ca o bidinea uzată, în smocuri, o bidinea din cânepă, după culoarea firelor! Ceafa și umerii sunt de culoarea pâinii arse, cămașa legată la brâu a fost cândva bleu, acum se văd firele albe ale țesăturii, pantalonii scurti de doc erau albaștri dar cred că sunt din piele de cameleon, că acum sunt cafenii, au luat prin mimetism culoarea prafului... În picioarele fără ciorapi - teneșii naționali, culoarea fiind "uni" de la glezne în jos, picioare, teneși, țărână. Doar unghia mare, ițită prin pânza ruptă, strică monotonia cromatică.
Mi-e sete!
Vaca traversează un drum, ridicând a dispreț capul când trece peste iarba de la marginea lui, niște forme vegetale încărcate de praf ca brazii din abecedar de nea. O urmez. Drumul este brăzdat, de-a lungul, de două șanțuri lăsate de roțile remorcilor și ale căruțelor. Fundul lor e ca asfaltul, neted și dur. Puțin mai departe este o vale, să zicem vale, o adâncitură mai joasă cu o șchioapă decât restul tipsiei, dar e o vale și are o culoare cafenie care mă hipnotizează. Pășesc spre ea de parcă sunt chemat de cântecul sirenelor. Totul În jur e un fel de apa morților, tremurător, neclar, doar în mijlocul acelei pete universul concetrându-se într-o lucire de apă. E apă! Mă apropii. O... baltă, adâncă de un centimetru dar lungă, urmând șanțul lăsat de roți. Apa e limpede. Simt crăpăturile buzelor cum dor, știu că mă las în genunchi deși nimic din mine nu a spus nimic, mă întind pe burtă, văd în petecul acela de oglindă metalică o frunte maro, părul ca fuiorul de cânepă din pod, ochii ca două pete albe, buzele ating apa prea repede și mâlul de pe fund face explozie, schimb locul, sărut apa și văd cum gângănii mărunte se împrăștie în toate părțile prin apa nemișcată, sorb, un gust de coclit, de fier, de cauciuc, de amar și durere mă inundă dar sorb, înghit, sorb, înghit...
Mă ridic. Vara lâncezește între miriște și cer, un avion lasă deasupra două șanțuri albe, ca în oglindă, aud ticăitul soarelui care se mută puțin mai jos pe boltă, apropiindu-se de locul din care o să mă strige:
- Hei, gata, acasă!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!