agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 918 .



Strugurii
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [suditeanu ]

2014-04-09  |     | 



- Tot! Un bob nu rămâne, ori vă leg de salcâm!
O voce aspră, ușor răgușită. În spatele nostru e nea Gică, nebunul satului și paznicul viei de lângă pădure, via cea mai râvnită de noi, copiii care mergeam cu vacile la păscut. Parcă aveam un ghețar în spate, ori un balaur cu ghearele gata să ne sfâșie cămășile. Eu și Costea, vecinul și prietenul meu, ne-am hotărât să furăm struguri de la nea Gică. Ceilalți, adică Gigi al lui nea Nae, Bebi, Giușcă, Vasile de la margine, au rămas în pădure, cu vacile, dar mai mult ca sigur ne-au urmărit, ascunși prin tufele de boziu de pe șanțul pădurii.

Nea Gică avea coliba lângă salcâmul de la marginea viei, un uriaș cu crengile groase cât trupurile noastre, se desena pe cerul albăstrui ca o piramidă verde, înălțată din nisipul cafeniu, nisip pe care se înșirau butucii de vie ca niște mărgele.
Nea Gică era un om voinic, un salcâm printre oameni. Cu părul alb și lung, pieptănat cu degetele rășchirate de la frunte spre ceafă, păr peste care purta o căciulă maronie, cu doi ochi albaștri, un albastru pe care l-am mai văzut doar la învelitorile de plastic ale caietelor școlare, cu nasul drept, cu gura schițând un zâmbet ironic printre două buze roșii, da, roșii, în ciuda vârstei, cu o barbă sură și mare ca o mătură, impunătoare, nea Gică părea un voievod de pe peretele clasei!
Și casa lui avea ceva de poveste, ceva altfel decât celelalte case, așa cum și nea Gică era diferit de ceilalți bărbați. Așezată chiar în vârful dealului, casa domina satul întins spre luncă. Părea un conac din cerdacul căruia boierul își supraveghea moșia. Niciodată nu am văzut vreo fereastră deschisă, niciodată nu am văzut perdelele albastre trase, niciodată nu am văzut vreo floare dincolo de geamuri. Când treceam pe acolo, preferam să merg pe partea cealaltă a drumului.
Ruptura de lume a lui nea Gică s-a produs după colectivizare când, rău de gură, a spus cu voce tare ce crede. A fost luat pe sus și dus la Slobozia. După mai multe asemenea “plimbări” a început să vorbească singur, gesticulând, pe stradă sau în magazin. L-a părăsit nevasta, luând cu ea cei doi băieți mici.
Odată a fost dus cu forța la spital, era ca un taur, a fost urcat cu greu în camion, vecinii lui au chemat milițianul pentru că din casa lui nea Gică se auzeau bufnituri, bubuituri, el ieșea în curte cu pieptul gol, cu părul vâlvoi, aruncând găleți de pământ în spatele curții. Nea Gică făcea tunel, să fugă la americani! Altă dată am văzut lume la gardul lui ca la nuntă! Femei cu mâna la gură, copii urcați prin salcâmi, bărbați încercând să vorbească cu el, felcerul satului, domnu’ Neagu încerca să se apropie, nea Gică ținea în mâna stângă toporul ca pe o halebardă, în mâna dreaptă avea o bâtă zdravănă cu care pocnea o oală de tuci pusă în vârful unui par de la gard, strigând:
- Gheorghiu-Dej, da? Na! și pooc, cu bâta!
- Comuniști, da? Na! pooc!
Tot milițianul l-a calmat, nea Gică avea teamă sau respect pentru uniforma albastră. A fost urcat în camion și iarăși dus la spital.

Acum era în spatele nostru, masiv, cu o cămașă cadrilată descheiată la piept, cu mânecile suflecate, cu o bâtă în mâini de puteai omorâ un taur cu ea, cu barba uriașă în care sigur colcăiau șerpi ori scorpioni...
- Tot! Să nu rămână un bob, struguri ați vrut – struguri să mâncați până v-o crăpa burta!

Satul era înconjurat de viile oamenilor, via lui Pandrea, a lui Alecu, a lui Ianache, vii hibride, butuci fără araci, vițe împletite cu vulpoaică, cu volbură, cu pălămidă, cu tot felul de buruieni dar mai ales cu spaima tuturor, turița, o buruiană cu mii de ace, bobițele acelea înțepătoare intrau în ciorapi, în țesătura pantalonilor, în orice haină ajungeau și nu mai ieșeau nici cu tămâie, aleluia, aruncam hainele și gata! Primii struguri care se coceau erau văraticii, așa le ziceam, recunoșteam butucii pentru că erau mai înalți decât ceilalți, cu frunzele parcă mai palide și mai puțin crestate. Strugurii erau negri de parcă erau dați cu cremă de ghete și dulci ca zahărul!
Apoi colectivul a plantat o podgorie întreagă, de la movila pădurii până la Ianache, parcele aliniate ca o armată cu struguri în loc de arme. Mă uitam ca în cartea de povești la mănunchiurile de butași coborâte din camioane, fiecare avea etichetă de plastic alb pe care scria Afuz Ali, Muscat, Ottonel, Cardinal, Cheasla, Fetească neagră, Perlă, Riesling... Parcă citeam un basm!
Cardinalul se cocea primul, poate în același timp cu Perla dar dacă aceasta era banală, albă, Cardinalul era imperial, boabe cât oul de porumbel, cu o culoare de catifea vișinie, boabe cărnoase, aromate, o adevărată bijuterie vegetală!

Intrasem în vie târâș, eu și Costea, umăr la umăr, după o pândă lungă. Nu mișca nimic, nu se auzea nimic. Stăteam neclintiți sub un butuc, cu urechile ascuțite, încercam să observăm totul pe sub frunzele de vie, printre tulpinile verzi-maronii de mohor, îi vedeam fruntea transpirată a lui Costea, vedeam lucirea transpirației de pe nasul meu, vedeam furnicile pe sub firele de volbură, voiam să trecem la butucul următor și tot așa, până la răndurile cu Cardinal, “comoara din insulă” care ne chema ca sirenele pe Ulise! Doar pe nea Gică nu-l vedeam, care a pus bâta pe spatele meu și talpa uriașă a bocancului pe spatele lui Costea, zicând:
- Bă indienilor, hai că vă dă moșu’ struguri pe săturate!
Ne-a mânat ca pe doi miei până la un butuc de Afuz Ali, ciorchinii erau cât ugerul de vacă, boabele cât nucile dar se coceau peste o lună, acum erau acri de mureai.
- Dacă nu mâncați tot știți ce vă așteaptă!
A arătat cu bâta spre salcâmul cu trunchiul gros cât o căpiță de paie, pe care era înfășurată o sfoară. Știam! Costel al lui Fotache a stat o zi legat de salcâm! Treceau oameni de la câmp și îl rugau pe nea Gică să dezlege băiatul, a venit mama lui, nimic! Doar milițianul a fost salvatorul!
Am mâncat strugurii aceia acri de mă dureau obrajii de atâta acreală, uneori aveau gust sărat, se amestecau cu lacrimile și cu mucii...

Mult timp am îndurat umilința, cearta părinților, glumele celorlați, a fost mai greu decât a suportat Winnetou în tabăra comanșilor, când a fost legat de stâlp! Spre sfârșitul verii întâmplarea a căpătat o aură eroică, la școală deja povesteam despre curajul de a-l înfrunta pe nea Gică, în vacanța de iarnă eram în centrul atenției, povestind cum am reușit noi să ajungem la „comoară”!
Nea Gică a lăsat moștenire o poveste și un salcâm. Sunt sigur că nu este în Rai dar nici în Iad, e undeva pe o stea, o stea cu barba sură și lungă. Nea Gică stă cu picioarele atârnate, mănâncă struguri din grădinile Pleiadelor și zâmbește, citind.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!