agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1482 .



Povestiri siameze: Jucării
proză [ ]
Experiment literar: Marius Stan și Florentina Loredana Dalian

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2014-02-27  |     | 



Un concept literar: Texte siameze

Oamenii răspund diferit întâmplărilor aparent minore, interacțiilor aparent nesemnificative, sau evenimentelor de mare anvergură. Reacțiile, sentimentele, emoțiile depind de gradul de implicare, de relația cu participanții, de accesibilitatea detaliilor. Scriitorii sunt, între altele, martori ai lumii în care trăim și percepția lor este nemijlocit reflectată în creația literară. Textele siameze incită doi sau mai mulți scriitori să descrie și să interpreteze în stil pesonal o întâmplare, o imagine, un sentiment, sau o emoție. Autorii cad de acord asupra unor elemente comune cum ar fi titlul, unele personaje, elemente de dialog sau locație, versuri sau fraze cheie, după care dezvoltă textele in mod independent. Grupate după gen și specie literară în povestiri siameze, poezii siameze, etc., aceste creații oferă cititorului ocazia de a evalua diverse „mărturii”, îmbogățind astfel viața reală și imaginară.

Marius Stan


JUCÃRII

Mda, am înlocuit lumina taborică... am înlocuit-o cu lumini artificiale. Peste tot lumini și luminițe, globuri, globuri, globuri, vitrine colorate. Ce sperăm? Să facem mai multă lumină în noi?
Cătălina Matei își auzea gândurile și pașii, călcând apăsat zăpada proaspăt căzută pe străzile orașului. Se oprise indecisă în fața unui magazin cu geamurile acoperite de globuri multicolore. Trebuia să cumpere niște cadouri pentru Irina și Andrei, copiii familiei Tomescu. Nu prea se pricepea la cadouri pentru copii. Deși ea însăși abia ieșise din copilărie. La cei 19 ani, încă se mai gândea la fostele ei jucării. Îi veni să râdă... un râs amar. Bietele mele păpuși din linguri de lemn! Nu se jucase cu păpuși adevărate, nu-i plăceau. Făcătură! Iluzii. Așa cum e cam totul în viața noastră. Moș Crăciun! , pufni, văzând jucăria din geam, cu mișcări mecanice, sunând dintr-un clopoțel, ca un perpetuum mobile care nu se mai oprește. Sta-ți-ar bateria! Altă iluzie! De ce trebuie să-i mințim pe bieții copii? Ca să-și înceapă viața cu o deziluzie măreață. Când am aflat că nu există Moșul ăsta inventat, am zăcut o săptămână. Ai mei nu știau cum să mă mai îmbuneze cu fel și fel de cadouri. Oameni mari, lipsiți de imaginație! De parcă eu după cadouri plângeam! Îmi furaseră mirajul, așteptarea, surpriza... Cred că, de fapt, ieșirea din copilărie atunci s-a produs. Mai bine!
Intră și mângâie cu privirea plasa cu luminițe așezată neglijent pe un scaun. Niciodată nu-i plăcuse perioada aceea dintre Crăciun și Anul Nou, cu atât mai puțin acum, când... I se părea că, în zilele acelea scurse între sărbători, ceva murea încetul cu încetul... ceva ce nu mai putea fi readus la viață. Ori poate această angoasă era doar urmarea acelei întâmplări din copilărie.
Avea vreo cinci ani. În seara de Revelion, un ofițer aflat la ei la masă zisese la un moment dat: „Și acum, să ieșim să împușcăm Anul Vechi!”. „De ce să-l împușcăm?”, întrebase contrariată, cu ochii măriți ațintiți asupra ofițerului de care era îndrăgostită în secret și cu care își spunea că se va mărita când va crește. Toți au râs. Dar nimeni n-a înțeles. Îi auzise ieșind în curte, hărmălaia lor și păcăniturile ajunseseră până la ea, deși își astupase urechile. Îi era milă de Anul Vechi, deși nu prea știa ce-i acela an. Pricepea numai că cineva era împușcat și că-l doare. Ofițerul îi explicase apoi că Anul Vechi trebuia împușcat pentru a face loc celui nou. „Dar acela vechi ce-avea, de ce nu mai era bun?”, se revoltase, în hazul tuturor. Nu-i plăceau lucrurile noi, mai ales dacă, din pricina lor, ar fi trebuit să le arunce pe cele vechi. Lucrurile vechi îi vorbeau, aveau viață. De aceea nu-și aruncase niciodată păpușile din linguri de lemn făcute de bunica, dăruite ca să o distreze, dar pe care nu le-a vrut înlocuite cu fandositele alea de Barbie. Atunci, la Revelionul acela, brusc îi dispăruse îndrăgosteala de ofițer și i-a aruncat cu năduf în față: „Nu mă mai mărit cu tine!” De data aceea, râsul clătinase ferestre. Și corzi ale sufletului. Ce știau ei?
- Alex, cu ce pot să te-ajut?
Vânzătoarea se adresase unui tânăr pe care Cătălina îl vedea din spate. Cu infatuarea celor 23 de ani ai săi, când bărbații se cred stăpânii lumii, Alexandru răspunse de parcă l-ar fi chemat Alexandru cel Mare:
- Pe mine nu mă puteți ajuta cu nimic.
Mioara Drăgan râse din spatele tejghelei. În șaizeci de ani de viață văzuse ea destui zmei. Nu prea o mai impresionau aerele unui erou ca Alex.
Pe Cătălina, vocea lui Alexandru o scoase din reverie. Cunoștea vocea asta. Era chiar el! Ah! Nu voia să fie văzută. Se tot învârtea pe lângă plasa cu luminițe, de parcă ar fi descoperit în ea vreo nouă minune.
- M-am decis, doamna Drăgan, tună Alexandru. Vreau un lego – trebuie să fie potrivit pentru un băiat de opt ani. Și pentru fetiță un ursuleț. La cinci ani, fetițelor le plac ursuleții.
Habar n-ai!, comentă în gând Cătălina. La cinci ani, fetițelor le plac ofițerii. Își camuflă cu greu un chicotit. Lego, ursuleț? Opt ani, cinci ani? Te pomenești că ia cadouri tot pentru... a! Bineînțeles! De bună seamă, și el a fost invitat la familia Tomescu. Acolo doar l-am cunoscut. Anul trecut, pe vremea asta. Ce ghimpe! Și încă n-am scăpat de el. Doamne!
Îl cunoscuse cu un an în urmă la familia Tomescu. De cum îl văzuse, lumea i se păruse mai frumoasă. Inima începuse să-i bată cu putere, atât de tare, ca și acum, încât se temea ca bătăile acelea incontrolabile să nu fie auzite de cei din jur. Lumea ei se schimbase dintr-odată, topindu-se în zâmbetul lui, jumătate înfumurat, jumătate tandru. Ochii negri care o priveau de sub sprâncenele stufoase îi spuneau că nici ea nu-i era indiferentă. Dar bucuria dură atât de puțin. Dintr-o cameră alăturată, apăruse prietena lui. Frumoasă, cochetă, elegantă. Ea era încă o copilă, îmbrăcată simplu, școlărește. Pentru conversație, Alexandru o întrebase la ce facultate are de gând să dea. Vrăjită de vocea lui de bariton-bass, se bâlbâise, se înroșise și, în final, fusese salvată de doamna Tomescu care răspunsese în locul ei: „Cătălina va merge la Conservator. Pardon! Universitatea Națională de Muzică, așa îi zice mai nou. Studiază canto. Poate o vom convinge mai târziu să ne cânte. Are o voce superbă.” Se arătase impresionat, rostise doar „Adevărat?” ca și când nu i-ar fi venit a crede că fetița aceea stingheră din fața lui, cu mâinile așezate cuminte în poală, cea care nu fusese în stare să articuleze un cuvânt, ar putea să cânte fie și numai o gamă do major, darămite să mai aibă pretenții de Universitate. I se păruse totuși că în priviri are un licăr nou, ceva ca o lumină ce nu poate fi stăvilită. Dar poate i se păruse numai. Incertitudinile! Ce vipere care mușcă din noi! Dar atât de mult ne place uneori veninul acesta. Aflase ulterior, din conversație, că Alexandru studia Medicina, urmând ca în anul viitor să-și dea examenul de rezidențiat. Iar frumoasa lui prietenă termina Farmacia. Nu mai reținea cum o cheamă. Barbie! Ea așa o botezase: Barbie. Semănau destul de bine, ea și păpușa cu pricina: la fel de frumoase, dar la fel de artificiale. Pe ea se vedea, pe lângă Barbie, ca pe una dintre păpușile ei din linguri de lemn. Cum ar fi putut avea Alexandru ochi pentru ea, Cătălina? Și-apoi... Barbie vorbise cu multă emfază despre o iminentă căsătorie. El părea să nu aibă vreo opinie contrară. Își propusese să-l uite. Nu-l uitase. Dar se obișnuise cu absența lui. Știa că e acolo, undeva, făcând disecție pe cadavre sau pe ... suflete. Uneori, trecea fără motiv pe lângă Facultatea de Medicină, doar așa, să se simtă mai aproape de el. Dar nu îndrăznise niciodată să-l caute. Cum să facă asta, cu Barbie aflată la post? Poate că între timp devenise o Barbie cu drepturi depline. Pf! Ce aiurea sună! Drepturi depline. Adică ce? Să-l sufoci pe celălalt cu prezența ta? Să-i anihilezi personalitatea? Să-l contopești până la uitare de sine? În fine... era răutăcioasă. Uneori, spera ca pe Barbie să fi călcat-o tramvaiul. Apoi, își revenea în sine, cerând iertare lui Dumnezeu pentru un asemenea gând. Dar măcar trenul ar fi putut...
Toanta de vânzătoare o dăduse de gol, întrebând-o ce dorește să cumpere. Astfel, atrăsese atenția lui Alexandru care își fixă instinctiv privirile pe ea. Și bineînțeles că o recunoscu:
- Cătălina, tu?
- Nu. Sora mea geamănă, încercase, stângaci, nici ea nu știa ce: o glumă, să pareze, să...
Alexandru râse, cu râsul ăla al lui care atât de mult îi plăcea. Deși parcă de data asta identificase un registru cu o octavă mai jos. Fals? Nu! Fals ar fi fost dacă era mai sus. Vocea joasă trădează emoție. Așa învățase la facultate. Dar parcă mai știi? Cu Alexandru nu era niciodată sigură. Și, ca și anul trecut, devenise fâstâcită și împiedicată. Încercă să-și ascundă stângăcia, cerând vânzătoarei un lego. Habar n-avea de ce zisese lego, mai ales că văzuse ce a cumpărat Alexandru; doar nu era să ducă aceleași cadouri. Dar poate că el nu mergea tot acolo. Familia Tomescu n-or fi singurii de pe globul pământesc care au o fiică de cinci ani și un băiat de opt.
- Eu am fost primul care a zis că vrea lego.
Și i-l arătă ca să întărească cele spuse.
- Tu n-ai fost niciodată primul.
Pisici! Ce-o apucase să spună asta? Idioată!, se admonestă. De fapt, fără să realizeze, dăduse glas gândului de mai-nainte: Alexandru era al doilea bărbat de care se îndrăgostise în viața ei. Primul fusese ofițerul. Dar ăla nu se pune, era o dragoste de copilărie, cu totul altceva. Și copiii se îndrăgostesc, dar în felul lor plin de candoare. Alexandru râse din nou, de data asta cu voce normală. Parcă-și revenise din emoție, din surpriză sau din cine mai știe ce.
Între timp, intrase și Ilie Panait, client obișnuit al magazinului, care acum bătea darabana pe tejghea. Văzând-o pe Cătălina nehotărâtă, interveni cu glas enervat:
- Haideți domnișoară că ne apucă noaptea!
Mioara îi sări Cătălinei în ajutor:
- Lăsați, domnu’ Panait, că mai e până se face noapte.
Mormăise ca pentru el: „La cei 75 de ani ai mei, nu mai am răbdare să stau după nimeni la rând. Când timpul ți se scurtează, fiecare secundă devine prețioasă.”
Dându-și seama că nu era cazul s-o apuce Revelionul acolo, Cătălina alese până la urmă două cadouri, cerând vânzătoarei să le împacheteze. Alexandru se apropie, băgându-și nasul:
- Ia să vedem! Măi, măi! Un soldățel și-un doctoraș. Pentru cine iei tu astfel de cadouri?
- Pentru... copiii Tomeștilor. Soldatul i-l voi da lui Andrei și Irinei doctorul.
- Aha! Și de ce tocmai soldat și doctor?, o iscodi zâmbind.
- Nu știu, așa mi-a venit. Ãăă... să zicem că cei doi copii vor dori să se joace împreună... soldatul împușcă omuleți, iar doctorul îi „repară”.

Alexandru n-o mai asculta. O privea, vrăjit de frumusețea ei, de un farmec aparte pe care-l emana, și se întreba de ce anul trecut nu i-l observase. O văzuse doar ca pe un copil frumos și atât. Nu prezentase niciun interes pentru el, deși parcă mișcase, undeva, o coardă. A! Anul trecut nu era singur. Își impusese autocenzura. Acum e altceva. După ce Ioana îl părăsise pentru un doctor stagiar, lumea își recăpătase culorile și începuse și el, în sfârșit, să vadă. Îi spuse cu hotărâre și cu bucurie în glas:
- S-ar părea că avem același drum. Te conduc, sunt cu mașina.
- Ãăă, nu, Alexandru, eu, știi… aș vrea să fac vreo doi pași pe jos.
- E-n regulă; asta se rezolvă ușor, te leg de mașină, glumise.
- Mulțumesc! Dar, te rog nu te supăra... eu, știi...

Mofturi? Iar mofturi? Nu! Hotărât, nu mai avea de gând să suporte mofturi. Pentru ce? Nu-i ajunseseră lui mofturile Ioanei? Și cu ce se alesese? Cătălina...crezuse că-l place. Ba chiar era convins de asta, o simțise el încă de anul trecut. Și-acum... domnișoara a descoperit subit binefacerile mersului pe jos. Du-te! Ajută la circulație!
- Bine, atunci, îi zise cu aerul unui sultan refuzat. În cazul acesta am o rugăminte: tot mergi tu la Tomești, iar eu am o urgență în altă parte. Te rog să le dai din partea mea darurile acestea și spune-le că îmi cer scuze de absență.
Îi plasă cadourile în brațe și ieși trântind ușa. Cătălina rămase înțepenită, cu brațele pline de pachete cu jucării, arătând ea însăși ca o jucărie stricată. De ce se purtase astfel? Ce-o apucase? În sinea ei abia aștepta să ajungă amândoi la familia gazdă, să îl privească, să îi soarbă cuvintele... Mai ales că avea o speranță că, din motive de tramvai sau tren (Doamne, iartă-mă!), Barbie ar fi putut să lipsească. Altfel, de ce n-ar fi fost cu el la cumpărături, dacă urmau să meargă acolo împreună? Fusese atât de fericită. Și acum? Auzise zgomotul unui motor demarând în trombă. Ce stai ca idioata? Du-te! Poate-l mai prinzi! Nici măcar nu știu unde se duce. Poate pleacă la București. Doamne, te rog, fă o minune, fă ceva! Gripează-i motorul, scurge-i benzina din rezervor, pune-i o barieră, un semafor, găsești Tu ceva!
- Cătălina, stai să-ți dau restul!
- Nu mai pot să stau. Chiar că nu mai pot.
Fugise. În drum spre ieșire, dădu un bobârnac lui Moș Crăciun din vitrină, care clopoțea fără oprire.
- Și tu, ingratule, dacă pretinzi că exiști, adu-mi-l sub brad, măcar de Anul Nou, dacă de Crăciun n-ai binevoit! Alexandruuuuu!

Florentina Loredana Dalian
După o idee (fixă) de Marius Stan


JUCÃRII

Cătălina Matei nici nu a făcut nouăsprezece ani și e însărcinată în luna a patra. Embrionul s-a dezvoltat normal, a văzut ea la ultrasunete, s-au format degetele la mâini și la picioare, ar fi putut chiar să afle dacă e băiat sau fată dar n-a vrut. Mai bine așa, să fie surpriză. Și surpriză o să fie, mai ales pentru părinții ei divorțați, un tată bețiv și o mamă nebună care se îmbracă în rochie de nașă și cântă „De ce oare eu te-am cunoscut, de ce tu în brațe m-ai ținut, gura tu de ce mi-o sărutai, daca-ai vrut uitării să mă dai...” Și soțul ei cel bețiv, tatăl Cătălinei, a sărutat-o în diverse poziții vreo zece ani și pe urmă a dat-o uitării.
Frumoasă fată Cătălina: șatenă cu ochi verzi, cu pielea măslinie și brațele lungi, subțiri, „Fata din Vis” cum cânta pe vremuri formația Compact. Tehnic vorbind, Catălina nu mai e fată însă nici femeie nu e, că doar o sarcină în patru luni nu te face femeie, mai mult te întărește, te face bărbat.
Abia a trecut Crăciunul și mai sunt numai câteva zile până la Anul Nou, cel cu sănătate și multe bucurii, anul în care o să se nască copilul ei nedorit de care n-a știut cum să scape și pe care acum abia îl așteaptă. Frumos copil o să fie. Vă dați seama, dacă moștenește ochii ei verzi și părul negru al tatălui, ce combinație mortală. Și dacă mai e și înalt și cu mușchi ca nenorocitul ăla care a lăsat-o gravidă așa, în joacă, i-am tras-o – s-a lăudat el – o partidă de sex nici măcar reușită, se zice că sportivele sunt bune la pat; aiurea, degeaba a făcut ea gimnastică acrobatică, nu prea le are cu acrobațiile – le-a zis prietenilor râzând și făcând gesturi largi ca la circ – frumoasă și proastă.
Greu de spus dacă idea de a intra în magazinul Jucării – Electrocasnice i-a venit Cătălinei din senin sau dacă spera să mai fie deschis și a grăbit înadins pasul. Au atras-o poate globurile mari, viu colorate, aranjate cu grijă în vitrina magazinului de Mioara Drăgan, patroană și vânzătoare, femeie blondă și ordonată căreia îi place să pună toate lucrurile la locul lor. Și asta nu e tocmai simplu în magazinul ăsta mixt în care jucării și oale și crătiți sunt aliniate pe rafturile de lângă intrare, strălucitoare și lucioase, magnifice bijuterii pentru toate gusturile.
Cătălina se oprește uneori și se privește în oala mare de ciorbă ca într-o oglindă. Își vede fața deformată, mai lată sau mai îngustă după cum înclină capul, și se gândește la anii care vin, la scutecele care trebuie spălate, cămășuțele bleu sau roz, după caz, căciulițele și pantofiorii mici ca de păpușă, poate că o să-i fie drag copilul ăsta aruncat în pântecele ei, mai mult ca sigur o să-i fie drag.
Ușa magazinului se deschide puțin, atât cât să încapă trupul firav al lui Alex. Toată lumea râde de el că e slăbănog, „numai oase” – cum zice mama lui cu exagerată îngrijorare – „ca un schelet ambulant”, „piele și os”, cu mâinile ca niște crăci pe care, dacă stă liniștit, se așează păsările. Până și Cătălina râde de el. Într-o zi, când era la bârfă cu prietenele în curtea liceului, s-a făcut că nu observă cum stă ca un prost și se uită la ea. După un timp i-a aruncat: „O, Alex, aici erai! Scuză-mă dar stăteai într-o parte și nu te-am văzut”. Ce-au mai râs fetele, ba chiar și Alex a zâmbit stins, cum zâmbește el ori de câte ori o vede sau o aude sau o simte în apropiere.
- Alex, pot să te ajut cu ceva? – întreabă vânzătoarea mai mult așa, ca să îl bage în seamă. Dumneaei știe foarte bine că băiatul ăsta nu a intrat să cumpere ceva, că nu vrea decât să fie în apropierea Cătălinei, să respire același aer cu ea, să îi privească gâtul lung și degetele perfecte, de pianist și, dacă are noroc, să intre în vorbă cu ea.
- Nu mă puteți ajuta cu nimic – răspunde Alex copleșit de emoție. Chiar acum Cătălina trece pe lângă el, mult prea aproape pe lângă el, și se îndreaptă spre raftul cu jucării.
- Îmi arătați și mie niște Lego? Îmi trebuie ceva pentru un băiat de opt ani și o fetiță de cinci ani. Lego-urile astea pentru câți ani sunt?
Mioara Drăgan se apropie fără grabă de raftul pe care jocurile și jucăriile sunt așezate cu grijă după categoria de vârstă. E patroană și vânzătoare cu experiență și știe că majoritatea clienților nu zic „Dați-mi și mie jocul ăla” ci mai degrabă „Ce aveți pentru un băiat de opt ani?” Apoi ea le arată diverse jucării și electronice și ei le întorc pe toate fețele, se gândesc, pun câteva întrebări bine simțite, citesc un pic din prospect și până la urmă îl cumpără pe cel mai ieftin.
Alex își face curaj, trage aer în piept, răsuflă, își freacă palmele, flexează degetele, face doi pași să ajungă lângă ea, își drege vocea, și rostește un pic cam tare:
- Da’ eu am fost primul care a cerut Lego!
Vânzătoarea se oprește din aranjat păpuși, surprinsă de neașteptata intervenție. Dă să zică ceva dar Cătălina i-o ia înainte:
- Tu nu ai fost niciodată primul - și îl dă la o parte ca să vadă mai bine electronicele: CD-uri, DVD-uri, cabluri, prostii.
Alex simte cum trupul i se golește de sânge, e alb la față și un pic nesigur pe picioare. Zâmbetul i-a dispărut, înlocuit de o tristețe nemăsurată.
- Hai mă că am glumit – zice Cătălina – ce te-ai supărat așa? Mai bine dă-mi cutia aia roșie de jos că nu pot să m-aplec.
Alex îi dă cutia și se angajează în conversație:
- Da’ de ce nu poți să te-apleci?
Cătălina desface cutia, e un calculator electronic, nimeni nu mai folosește din astea, până și Irina, la cinci ani, are un mobil de jucărie.
- M-am lovit la spate; mă doare spatele – explică ea neconvingător.
Alex vede o ocazie să lungească vorba și îndrăznește:
- Când te-ai lovit?
Cătălina nu răspunde imediat. Mai întâi pune calculatorul în cutie și abia apoi se întoarce către el.
- M-am lovit mai demult dar abia acum a început să mă doară.
Mioara Drăgan îi privește cu duioșie. A fost și ea tânără și a iubit, nu așa fără speranță ca prostul ăsta de Alex, a iubit mai aplicat, mai disciplinat, cu grijă și cu atenție. Mai întâi un coleg de liceu care o săruta cu pasiune dar cam atât. După câteva luni de sărutat s-au despărțit pentru că ea ar fi vrut mai mult dar nu a îndrăznit să-i spună. Apoi l-a iubit pe domnul Tomescu, bunicul lui Andrei și al Irinei. Ce mică-i lumea, s-au regăsit în orașul ăsta, ea vânzătoare, el director de spital; mă rog, s-a pensionat acum câtiva ani. Ar mai fi fost o flacără dar a scăzut cu fiecare iarnă.
- Haideți domnișoară, că ne-apucă noaptea!
Cătălina nici nu l-a observat pe Nea Panait, Ilie îl cheamă dar toată lumea îi zice „Nea Panait”, un moșulică simpatic și permanent băut, când o fi intrat în magazin?
- Lăsați Domnu’ Panait, că mai e până se face noapte – îl asigură vânzătoarea.
Bineînțeles că ea se adresează clienților maturi cu „dumneavoastră”. E important să fie respectată tradiția, să existe în lume o ierarhie care să mențină în funcțiune societatea, care să asigure liniște și prosperitate, și care să calce în picioare orice fărâmă de iubire dintre o vânzătoare și un director de spital.
În fața magazinului trage un Mercedes fumuriu. Zăpada scârție puțin sub roți, apoi cedează. Mașina e atât de bine calibrată încât motorul abia se aude. Se aude clar numai inima Cătălinei bătând cu putere, toată lumea știe a cui e mașina asta și dintre toți ea știe cel mai bine. A parcat așa cum parca în fața liceului, pieziș, ca să fie clar că lui nu i se aplică nicio regulă, nici măcar cele de circulație. Iese din mașină și aprinde o țigară, așa cum făcea în fața liceului, privind absent în lungul străzii, trăgând în piept nu atât fumul cât spaima Cătălinei, frica și tremurul care o cuprind ori de câte ori apare el, înalt, brunet, atletic, trecut de douăzeci și cinci, trecut prin mizeriile vieții.
Vânzătoarea se apropie de telefon gata să sune la Poliție dacă nenorocitul ăsta se atinge de biata fată sau dacă face iar scandal și dărâmă lucrurile de pe rafturi. Adevărul e că rareori face scandal. Intră numai și, cu mare delicatețe, împinge obiecte până la marginea raftului, mai ales jucării, în special Lego, și apoi le lasă să cadă. „Pac!” se aud cutiile lovind podeaua. Unele sună ca un pistol, altele mai mult ca un săculeț, „Buf!” sau cam așa ceva.
- Auzi Mioara, dacă ticălosu’ ăla intră io îl pocnesc de nu se vede – zice Ilie Panait cu rezervată însuflețire – Ia dă mătura aia, să am ceva în mână.
Ticălosul s-a oprit din fumat. Acum scoate mobilul și formează fără ezitare. Secundele trec, una, două, trei, patru, cinci, „Poate că nu a văzut-o” – gândește Alex – dar telefonul Cătălinei sună, sună lung și provocator, lung și instigator, la ambiție, răspunde dacă ai curaj, răspunde, raspunde!, răspunde!!
Cătălina duce telefonul la ureche și Alex aude fragmente din vocea ticălosului, cuvintele se sparg în cioburi ascuțite, tăioase, fabricate din ură și sticlă transparentă. Cătălina nu zice nimic, parcă îi tremură un pic bărbia, s-ar putea să fie numai un joc de lumini și de umbre, mai bine de umbre. Și minutele trec, unu, două, trei, patru, cioburile virtuale zboară prin încăpere și se înfig în creierul ei, în carnea ei fragedă.
Convorbirea s-a încheiat. Ticălosul a aprins iar o țigare, fumează lângă Mercedes-ul care parcă fumează și el benzină bună, cu filtru, cu cifră octanică mare. În magazin timpul a înghețat, nimic nu se aude, nimic nu se mișcă. Spațiul este acum bi-dimensional, ca o fotografie: vânzătoarea cu mâna pe telefon, Nea Panait cu mătura în brațe, Cătălina rezemată de tejghea cu telefonul strâns în pumn și Alex, ei bine Alex stă încremenit în fața ei, între ea și ușă, cu brațele ușor depărtate, ca un războinic decis să își dea viața petru apărarea patriei.
Ticălosul stinge țigarea și o aruncă în zăpadă, apoi intră în magazin și se îndreaptă spre Cătălina. Ea duce instinctiv mâinile către pântec ca să apere ce e mai de preț, viața copilului ei, al ei și numai al ei. Ticălosul avansează rapid dar se oprește după numai câțiva pași. Și nu pentru că i-ar fi milă sau pentru că i-ar fi rușine; se oprește pentru că Alex îl filmează cu mobilul.
-Vezi că ești pe Net – îngaimă Alex, suficient de tare însă ca toți să îl audă, inclusiv cei o mie două sute cincizeci și trei de prieteni pe care i-a anunțat să se uite. Ești în direct pe toate rețelele de internet – mai zice el, să fie clar ce fel de armă are, mai tare ca un buzdugan, mai tare ca o sabie sau o mitralieră, mai tare ca o divizie blindată.
Ticălosul nu crede că e adevărat, papițoiul ăsta n-are sânge în sculă să-l pună pe el pe internet. Dar dacă are? Asta i-ar mai lipsi, încă o reclamație la Poliție, cu dovezi și martori, sute, poate chiar mii de martori, iar proces, iar condamnare cu suspendare pentru „vătămare corporală gravă”. Stă așa un minut, două, fără să facă mare lucru, trei, învârte doar niște jucării, patru, le pune pe marginea tejghelei. Alexandru filmeză tot, meticulos, cu zoom și tot ce trebuie, ba chiar face un pas înainte ca să încadreze mai bine. Domnul Panait e vigilent, Doamna Drăgan e cu telefonul la ureche și cu 112 format, doar să apese simbolul verde.
În cele din urmă ticălosul le aruncă un rânjet otrăvit, hienic și se îndreaptă către ușă. În treacăt împinge de pe tejghea o mașinuță de curse, din acelea teleghidate, și încetinește ca să o audă lovind podeaua, „Trosc!”, ceva s-a rupt, probabil o roată. Apoi iese din magazin și lasă ușa larg deschisă ca să intre frigul, ca să îi pătrundă până la oase, ca să le înghețe sângele în vine.
Mercedes-ul pornește în viteză împroșcând zăpada murdară peste stația de autobuz, o femeie protestează, înjură spurcat către mașina care se depărtează accelerând, zburând prin intersecție pe culoarea galbenă, chiar înainte să se facă roșu.
Cătălina tremură, e clar că nu se simte prea bine, o altă zi murdărită în viața ei, pete care nu se șterg, care nu ies cu detergent, pe care numai timpul le curăță. Alexandru o ia de braț și caută din priviri un scaun, ceva. E unul în colț dar e acoperit cu o plasă de luminițe de pom. Domnul Panait se repede și ia luminițele ca să facă loc pentru fata asta chinuită care răsuflă din greu, apăsat, revenind treptat la realitate după cutremur. Doamna Drăgan se apropie și ea și o cuprinde pe după umeri. „A trecut” – îi șoptește la ureche – „Hai că a trecut” - și o sărută pe creștet ca o mamă adevărată ce este, ea care nu a avut copii și a vândut jucării toată viața.
Cătălina și-a mai revenit și respiră liniștit. A băut puțină apă, i-a adus Alexandru, și se simte mai bine. A zâmbit chiar când Domnul Panait a făcut cîteva mișcări războinice cu mătura, așa, în glumă. Doamna Drăgan aliniază cratițele, să fie toate la același unghi, să arate bine și Cătălina se vede în bucătărie, pregătind mere rase cu biscuiți, încălzind biberonul cu lapte, făcând o cafea, de mult nu a mai băut o cafea bună. Îi tremură ușor bărbia sau poate e numai un joc de umbre și lumini, mai bine de lumini.
Domnul Panait nu știe ce să facă cu luminițele; le-ar pune peste niște cutii dar precis or să cadă. Pe tejghea? Mai bine nu. Se mai învârte, se mai uită în jur, apoi le pune în brațele Cătălinei, așa cum stă ea pe scaun cu mâinile în poală. Alexandru ar vrea să o ia în brațe și să o sărute, e atât de frumoasă și de nefericită. Nu poți iubi cu adevărat decât o femeie nefericită. Numai că el nu are curaj, niciodată n-a avut, cum ar putea să o sărute? În schimb, se apleacă și bagă ștecherul în priză iar luminițele se aprind peste pântecul rotunjit al Cătălinei ca un cer înstelat deasupra copilului nenăscut, ca un cer înstelat deasupra noastră.

Marius Stan


Scrierea celor două texte a pornit de la următorul sinopsis, alcătuit de Marius Stan:

JUCÃRII

Sinopsis: Doi tineri aflați în căutarea unor mici cadouri pentru băiatul și fata unei familii la care se duc în vizită se întâlnesc întâmplător într-un magazin de jucării. Deși se comportă destul de bizar este clar că se cunosc ba chiar se pare că a fost ceva între ei numai că nu a mers prea bine. Vânzătoarea încearcă să îi ajute să găsească cele mai potrivite cadouri în vreme ce un alt cupărător, un domn mai în vârstă, îi tot zorește. Introducerea și finalul sunt la latitudinea fiecărui scriitor.

Locație: într-un oraș, magazin de tot felul, inclusiv jucării, între Crăciun 2013 și Anul Nou

Personaje (elementele din descriere trebuie să apară identic în cele două povestiri):
Tânărul: Alexandru (numele de famile nu apare), 23 ani
Tânăra: Cătălina Matei, 19 ani
Vânzătoarea: Mioara Drăgan, 60 de ani
Un client:Ilie Panait, 75 de ani
Băiatul familiei la care merg în vizită: Andrei Tomescu, 8 ani
Fata familiei la care merg în vizită: Irina Tomescu, 5 ani

Dialoguri (trebuie sa apară identic în cele două povestiri):

Dialog 1:
Vânzătoarea: - Alex, cu ce pot să te-ajut?
Tânărul: - Pe mine nu mă puteți ajuta cu nimic.

Dialog 2:
Tânărul: - Eu am fost primul care a zis că vrea Lego.
Tânăra: - Tu n-ai fost niciodată primul.

Dialog 3:
Clientul: - Haideți domnișoară că ne apucă noaptea.
Vânzătoarea: - Lăsați domnu Panait că mai e până se face noapte.

Dialog 4:
Vânzătoarea: - Cătălina, stai să-ți dau restul.
Tânăra: - Nu mai pot să stau. Chiar că nu mai pot.

Obiecte: Globuri multicolore în vitrină, o plasă de luminițe pusă peste un scaun.

Marius Stan este poet, prozator, fizician, cercetător științific de origine ialomițeană, stabilit în America.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!