poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2591 .



Viata din Tei si Fiul Tâmplarului
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [StefanI ]

2013-12-03  |     | 



În seara această de primăvară tâmplarul Ioniță din mahalaua Tei își lua tacticos acasă masa compusă din din mezeluri, conserve și trei chile de vin, că mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie.
Astă seară, cum se întâmpla foarte rar, venise pe la el și frate-său Anghel să-i ceară niște șipci din care să-și facă niște colivii.
Cum îl găsise la masă pe tâmplar acesta îi dăduse și lui o cană, îi turnase vin și-l îndemnă să ia și din salam sau din conserva desfăcută. În timp ce lua masa de seara tâmplarul citea și Informația începând cu știrile externe.
- Ce foc s-a aprins în Vietnam ! exclamă gazda.
- Ce-or căuta americanii acolo? întrebă frate-său.
- Parcă mai știi - astăzi numai înțelegi nimic din politică ca și din viață. Prin câte a trecut omenirea, prin câte am mai trecut și noi și tot nu ne învățăm minte!
- Adevărat! – zise frate-său, omenirea e ca și omul nu învață nimic sau apropae nimic din ce a petrecut. Îmbătrânim degeaba!
- Ei, ce să-i faci! Așa este viața și n-ai ce-i face!
După o pauză în care serviră câte o felie de salam și își goliră paharele Anghel reluă convorbirea. - Când se eliberează Nicu, din armată nene?
Nicu era nepotă-său, băiatul tâmplarului.
- Parcă eu știu! N-a scris niciodată, nici n-aș fi știut unde face armata ,dacă nu-mi spunea Jeana. Ea mi-a i-a făcut un pachet și i l-a trimis la Botoșani... Ce asta-i armată de acum?! Un an și șase sau opt luni! E floare la ureche!
Noi am făcut trei ani și jumătate pe lângă c-am apucat amândouă războaiele mondiale. Și ce bătaie mâncam!
- De, știu eu? ... Nu i-ai trimis și tu acolo-cinzeci de lei ori o sută și câteva cuvinte...?
- Eu!... Bani! Ce să facă el cu banii ? Banii_abia-mi ajung mie ca să trăiesc. Las! Că-i dă statul tot ce-i trebuie! Cât despre cuvinte ce să-i spun? În toată viața noi n-am discutat prea mult. El are alte gânduri, altă fire - eu altele.
Știe el să se descurce și fără mine. L-am făcut mare, l-am hrănit - facă ce-o vrea!
Tata a făcut la fel cu noi știi că ne lua la goană de acasă când împlineam paisprezece ani.
- Acum sunt alte vremuri!...Dacă știam cum stau lucrurile i-aș fi trimis eu o sută de lei fără să știe Anicuța.Știi că n-am avut copii și mi-ar fi plăcut să-l ajut pe Nicu, chiar să-l înfiez; dar n-am putut de frică să nu zică nevastă-mea Anicuța că țin mai mult la neamurile mele decât la rudele ei.
Discuția se încheie și în liniște se auziră pași înfundați și rari aproape de ușă. Ușa camerei se deschise lăsând să intre un tânăr cu o valiză de lemn în mână; de statură potrivită cu părul șaten deschis și cu niște ochi căprui, mari și înghețați.
- Vorbeam de lup și lupul la ușă! zise tată-său, mai în glumă mai în serios.
Întotdeauna ochii fiului mustrători și înghețați îl neliniștiseră. Îi făcea aproape plăcere să-l numească lup - considerându-se el un îmblânzitor de fiare.
Copiii, femeile și chiar oamenii, în general, trebuie ținuți din scurt, să simtă forța care i-ar zdrobi,altminteri e greu să te descurci cu ei, ți se urcă în cap încetul cu încetul sau îți sar deodată în cap, se lenevesc și se boieresc.
-Bună seara, tată, și poftă bună! zise fiul făcându-se că n-a priceput aluzia.
- Noroc, unchiule, și bine te-am găsit!
- Noroc –nepoate! Răspunse unchiul din inimă. Bine ai venit sănătos!
- Bună seara! zise tatăl. Ai venit? ia și mânâncă și ia și un pahar de vin!
- Am venit!, de mâncat am să mănânc dar vin nu beau.
-Nu bea, pagubă-n ciuperci ! zise tatăl.
Tânărul își puse valiza lângă ușă care separa camera tatălui de camera sa - o ușă cu două canaturi, apoi luă un scaun și se așeză la masă cu fața spre perete căci la celelate capete ședeau cei doi frați; luă câteva felii de salam și un ardei umplut cu orez dintr-o conservă.
- Și unde ai să dormi? întrebă tatăl după vreo câteva minute de tăcere.
- Cum unde am să dorm,doar nu mi-ai închiriat camera?
- Nu le-a plăcut celor cărora le-am arătat-o.
Nu-i decât masa,un scaun și găleata ta în toată camera. N-ai nici pat.
- Unde mi-e dormeza? întrebă fiul.
- Dormeza e în magazie, dar nu ai cearșafuri.
Știi că cele două erau vechi de când plecaseși. Cu mine-n pat nu mai avem loc și nu-ți place patul meu că am cearșafuri murdare și are și pureci. Ce vrei? Surorile tale abia ajung să-și facă treburile lor, nu prea ajung să mă mai spele și pe mine, cum am numai două cearșafuri stau așa cu ele câte două – trei luni.
De când a murit maică-ta și pentru că nu m-ai lăsat să mă însor ca să nu-ți aduc mamă vitregă, care să te oropsească, ne chinuim și noi cum putem.
- Ești sigur că din cauza mea nu te-ai recăsătorit sau din cauză că-ți plăcea să bei prea mult, că-ți plăcea să faci ce vrei cu banii? întrebă tânărul.
- Și dacă beau, ce beau banii tăi, beau banii cuiva? se mânie tatăl. Goli paharul din fața sa și turnă din nou.
-Îți mulțumesc pentru salam și pentru pâine și vom mai discuta. Mă duc să-mi iau dormeza, zise fiul.
Se ridică, își luă valiza care părea a fi foarte ușoară și intră pe ușa ce da spre camera lui, dar se întoarse după câteva secunde:
- Tată, n-am bec în camera mea.
- Ia o lumânare, ce vrei ca un bec să dureze un an și șase luni. Și asta nu-i nimic, dar cartonul de pe casă s-a spart tot. Pică în casă, când plouă, ca afară. Așa că imediat ce-o să iei primul salariu să-ți pui carton pe casă, că dacă nu pui îți cade tavanul în cap și nu e a bine, îl avertiză tatăl și adăugă apoi râzând:
- Poate o da Dumnezeu și nu plouă o lună , două.
Fiu - său se întoarse apoi în cameră și aprinse un chibrit. Camera era pustie. Doar în mijlocul ei se găsea masa ca un cal troian introdus în cetate. Pe pervazul geamului găsi o lumânare pe care o aprinse. Lumina gălbuie alungă umbrele tot mai mult spre colțuri - până ce lumânarea ajunse în puterea deplină și se stabili armistițiu între întuneric și lumină.
Pe jos pământul era bătătorit, și prăfuit ca și pereții camerei.Pânzele de păianjen împodobeau camera pe la colțuri ca niște fire de beteală argintie.
Nicu fixă lumânarea de masă și trecu prin camera tatălui său să-și ia dormeza.Nu scoase un cuvânt.
Când trecu cu dormeza prin camera tatălui unchiu-său sări să-l ajute.
- De ce nu m-ai chemat pe mine să-ți ajut?Apucă dormeza de un cap și îl ajută să o introducă pe una din cele două uși căci cealaltă era prinsă în cuie.
O așezară într-un colț al camerei.
- Îți mulțumesc, unchiule!
- Lasă, dacă știam că vii o puneam eu pe Anicuța să-ți spoiască, să-ți aranjeze. Poate și surorile tale ți-ar fi aranjat camera, de ce n-ai scris când vii?
- Nici eu nu știam când vin și apoi cui să-i scriu? Las`că-mi fac eu mâine curat!
Unchiul se întoarse în camera lui frate-său și se așeză pe scaun.
- De mic nu mi-a plăcut Nicu, asta, zise frate-său - tâmplarul, prea are inimă de boier în el și prea ar vrea să trăiască în lux. Prea judecă el și osândește. Crede că poate el să le schimbe pe toate. De aia îi plac și comuniștii.
Nu înțeleg că nouă nu ne e dat să huzurim, să trândăvim, să ne croim cum vrem noi viața, ori să ne-o schimbăm.
Viața noastră e făcută din muncă de dimineața până seara. Seara – două –trei chile de vin ca o ,,recreere” și a doua zi de la capăt, până cădem și ne înghite pământul.
Meșterul se opri, mai sorbi un pahar de vin și apoi umplu iar paharele.
Credea că cu școala are să facă mare brânză - reluă el. Deși îl foloseam și eu la muncă învăța seara sau dimineața scurtându-și somnul și mai în fiecare an era printre primii din clasă.

Are necaz pe mine că nu l-am dat la liceu. De unde bani? Bani de haine, bani de mâncare, bani de cărți, bani și iar bani !
- Păi, cărțile parcă se dau gratis zise frate-său.
- Atunci bani de caiete, creioane, stilouri !
Din nou paharele fură golite și reumplute, apoi tâmplarul continuă:
S-a dus singur la școala profesională și s-a făcut lăcătuș. Meseria este mai bună decât cartea.! Dar el nu s-a lăsat, a făcut liceul seral și dacă avea noroc sau dacă avea mai mult timp să învețe, să se pregătească intra la facultate. L-au luat în armată.
Asta credeam că o să-l facă om, că o să-l mai potolească cu viselui lui, că o să-l aducă cu picioarele pe pământ. Nu s-a schimbat deloc.
Ia și bea Anghele, noroc!
- De, măi nene, lumea s-a schimbat. Noi dacă am avut fiecare câte patru clase ne-am descurcat, dar lumea nouă care se ridică dacă n-ai carte greu te mai descurci omenește. Poate trebuia să-l ajuți și tu mai mult.
- Da pe noi cine ne-a ajutat?...Nimeni ! Ne-am descurcat singuri. Să se descurce și el !
Fiul se duse cu găleata să-și aducă apă de la cișmeaua publică.
Afară începu să picure. Era prima ploaie din primăvara aceea secetoasă. Când se întoarse cu apa observă că în casă picura în vreo trei locuri. Își căută prin curte ligheanul și îl așeză în dreptul a doua picături apropiate. Apoi umblă să mai caute ceva să pună în dreptul celei de a treia picături.
-Trăim în secolul XX ca în urmă cu sute de ani- bombăni el prin odaia tatălui. N-avem barem o casă ca lumea.
- O să-ți faci tu una cât ai bate din palme. Poate o să-ți faci un palat ! îl înfruntă tată-său.
- Poate! zise fiul.
- Marș la culcare și ascunde-ți colții, ce crezi că dacă ai terminat armata nu pot să te mai cotonogesc!
Cei de la masă goliră ultimele două pahare.
- Eu zic să nu încerci! Zise fiul rămânând ostentativ pe loc.
- Apoi eu plec! Zise Anghel, căutați și voi să vă înțelegeți și să vă ajutați unul pe altul că ați rămas singuri!
Nicu intră în camera lui.
- Îți mulțumesc,nene, pentru șipci.Am să te cinstesc după ce-oi vinde coliviile.
Noapte bună!
-Noapte bună nepoate și să vii pe la mine strigă el spre camera alăturată.
Își luă din curte un pachet de șipci de tei și plecă. Locuia pe aceeași stradă de pe malul Teiului dar mai jos, mai spre câmp.
Ploaia fusese scurtă; mai mult o stropeală.
Nicu dădu ligheanul într-un colț și se întinse pe dormeză pentru o singură persoană, după ce suflă în lumânare.
Ca în fiecare noapte înainte de a adormi își asculta rotirea de nebuloasă a gândurilor.
Se gândea la ce a fost și la ce va fi.
De la unsprezece ani, decând i-a murit mama înfruntă aproape singur viața. Uneori a mai fost ajutat de una sau de alta dintre cele trei surori.
Una i-a mai dat câte o farfurie de mâncare ; alta i-a mai spălat o rufă, alta i-a dat o carte sau un ban. Pe ele nu le-a ajutat aproape nimeni. S-au descurcat singure. Acum sunt la casele lor. El era cel mai mic dintre copii.
Era cu șase ani mai mic decât cea mai tânără dintre surori, Lili.
Tatăl nu le cunoștea pe fete, cum nu-l cunoștea nici pe el. Nu putea să le ajute cum zicea el. Ce câștiga cu tâmplăria cheltuia pe la restaurante. Muncea de dimineață până seara dar nu se alegea cu nimic.
Copiilor le spunea să fie cuminți până când împlineau patrusprezece ani, iar când i se părea că nu au respectat ceea ce după opinia mahalalei și a lui se numea a fi,,cuminte“ - le trăgea câte o sfântă bătaie, încât săreau vecinii să-i scape. Acum când legile îi pun la amenzi pe cei ce provoacă scandal, fie și în familie, de când copiii au crescut s-a mai potolit, scandalurile sunt tot mai rare.
Flăcăul nu cunoscuse nici un fel de dragoste. Mama murise prea repede deși era singura ființă de la care primise căldura sufletească. Nici iubirea nu o cunoscuse. Îi vedea pe tinerii de seama lui, discutând, râzând, frecându-se unul de altul. El nu putea să-și îngăduie asemenea distracții fie pentru că alerga de la o treabă la alta sau pentru că firea lui era deosebită de a celorlalți. Prea frumos însă nu era. Era un om obișnuit. Numai ochii gânditori și triști îl deosebeau de ceilalți ucenici sau lucrători mai apoi.
Gândurile erau sfetnicii, prieteni și interlocutorii lui de totdeauna. Seara i se așezau la căpătâi.
Trebuie să înceapă să lucreze cât mai curând. A lucrat până acum la o fabrică de stâlpi de beton de pe Pantelimon. Nu se va mai întoarce acolo. E prea departe de casă . Nimic nu e frumos la acea fabrică. Ar dori să lucreze într-o fabrică frumoasă cu flori în curte, cu săli mari și luminoase în care să lucreze cu drag.Toată viața a căutat sufletul lucrurilor și al oamenilor ca să se lege de el. Se apropiase de vreo cățiva muncitori înainte de armată dar ei erau mai în vârstă ca el, erau căsătoriți, poate l-au și uitat.
Va căuta în altă parte. I-ar plăcea să lucreze la Electroaparataj. Va încerca acolo…
Gândurile amorțiseră. Corpul , își găsi și el o poziție comodă și Nicu adormi. Somnul fu profund, tulburat de vise puține. Oboseala călătoriei se făcea simțită. Venea tocmai de la Botoșani.





x x x

O vecină-l văzuse pe Nicu venind cu geamantanul în mână și înțelese că flăcăul a terminat cu armata. Se grăbi să o spună și altora, iar acum o văzu pe Niculina, o opri zicându-i:
„ Știi că a venit Nicu din armată?”
Știa că cei doi crescuseră ca vecini, el era cu un an mai mare.Vecina își continuă gândurile cu voce tare:
„Acum este bun de însurătoare”, deși nu s-a schimbat prea mult; nici nu s-a împlinit, nu s-a făcut mai voinic; ci a slăbit și a rămas parcă tot cu aerul lui de somnambul. Continuă să gândească numai pentru ea:
„Dar nici tu nu ești strălucită, mai ales că ești și cam rea de muscă. V-ați potrivi numai că el nu prea te bagă în seamă și nu prea este dispus să-și ia pe cap pe una ca tine”- monologă ea pe ceea ce știa dinainte de plecarea lui în armată.
Adăugă apoi cuvoce tare:
Noapte bună! și intră în curte.
Niculina intră și ea în curte iar timp ce se străduia să adoarmă se gândi cum să-și facă drum a doua zi prin curtea băiatului.
Se va duce la sora lui să-i ceară să-i croiască o rochie și apoi va vedea ea cum se va descurca, după împrejurări.
A doua zi pe la unu după masa de prânz, răsună în curtea flăcăului , unde locuiau și cele două surori Jeana și Nuța, glasul ei.
- Sărut mâna, tanti Nuțo! Ce mai faci?
- Bine, bine Niculino! Tu ce mai faci?, zise Nuța, deschizând ușa. Intră în casă! Fata intră în casă și-i spuse pentru ce a venit. Tanti Nuța îi spuse că-i stă oricând la dispoziție gata să o servescă, apoi adăugă:
- Știi că a venit Nicu din armată?
- Nu –zău!? se arată surprinsă blonda.
- Ba chiar așa și să vezi ce s-a îngrășat s-a făcut bărbat în toată legea. Ar trebui să se însoare să aibă și el cine-l spala, cine-i face mâncare; cine-l îngriji când e bolnav, destul s-a chinuit de când a murit mama că avea abia unsprezece ani. Sora era gata să lăcrimeze.
Își vedea și ea pe cei doi căsătoriți și îi convenea. Punea și ea o vorbă bună.
E adevărat că Niculina nu era așa cuminte, că vorbea multe prostii și că avea o curiozitate cam mare pentru murdăriile intime ale oamenilor, dar așa sunt fetele și în general tinerii din cartier, așa fusese și ea și nu-și închipuia că pot fi altfel - deci era bună, potrivită pentru fratele ei.
De fapt chiar de dimineață discutase cu fratele ei despre căsătorie, chiar când îl revăzuse după terminarea stagiului militar și când el îi ceruse un bec; numai că el morocănos și necăjit de viață îi răspunse:
„Chelului îi lipsește tichie de mărgăritar”
Și cum o văzuse pe sora-sa că nu înțelege adăugase:
O casă ca lumea n-am; serviciu încă nu-am și tu și celelate două surori, că fusese și pe la Jana care stătea în casele din față și care-i dăduse un sul de carton asfaltat să și-l pună pe casă și unde o găsise și pe Lili venită din Rahova de ieri că se certase cu soacră-sa, îi dați zor cu însurătoarea.
N-am găsit o fată care să-mi placă și căreia să-i plac și nu știu dacă voi găsi vreodată – adăugase el, încruntat. Poate n-am să mă însor niciodată!
- Doamne-ferește! Se crucise soră-sa Nina, între timp, revenise la ocupația ei cea mai plăcută și aproape singura de când terminase liceul - începuse să spună bancuri :
- Să-ți spun un banc, tanti Nuțo:
Un cotoi și o pisică pe acoperiș...
Nuța vedea fața posomorâtă, aproape mânioasă a fratelui sau în timpul discuției de dimineață.
,,Trebuie să încerc să realizez și eu ceva pe lumea asta: să termin o facultate să creez niște mașini sau altceva cum nu s-au mai creat!
Să ies din mizeria în care ne zbatem!
Niculina începuse alt banc, deși Nuța nu-l ascultase nici pe primul
-Un papagal repeta mereu ori te...(mă întelegi, matale,)...ori te dau jos
Nuța nu asculta niciodată bancurile : nici nu le înțelegea, dar se gândea că Niculina este o fată deșteaptă știe atât de multe lucruri și are și liceul. A dat de trei ori la facultate dar n-a reușit. Se va mărita și gata!
Între timp Niculina își terminase ultimele noutăți în materie de bancuri. Îl văzuse pe geamul ușii pe Nicu trecând prin curte și o întrebă pe Nuța:
- Ce face ăsta, bre?
- S-a apucat să-și spoiască camera, curăță pereții de praf și astupă crăpăturile.
Pănă să plece în armată își spoia în fiecare an ; acum are doi ani de când nu și-a spoit camera . I-a dat Jana un sul de carton și l-a pus pe casă încă de la șapte dimineața și acum spoiește. Ãsta știe să-și facă totul singur, d-aia nu se însoară. De când a murit mămica a învățat să-și găteasca puțin și la nevoie își spăla singur.
- Ce bine e să ai mamă ! zise Niculina.
Eu nu-mi spăl nici chiloții singură, mama le face pe toate. Acum plec, sărut mâna tanti Nuța, zise, ea, cu o voce sonoră după ce ieși în curte.
- Nu te duci să-l vezi pe Nicu ?
- M-așteaptă mama !
Stai, că-l chem eu!
- Mă...mă, mă Nicule, mă!...
Ãsta s-a băgat în fundul lui (voia să zică camera din fundul curții) și nu mai aude nimic: Fratele auzise însă ambele voci.
- Ce vrei, fă? răspunse el fără sa iasă din cameră.
- Vino până aici!
- Doar n-o să las bidineaua în var și să cobor de pe masă. Dacă ai treabă cu mine vino tu aici.
- Ești prost ! zise sora.
- Am plecat, tanti Nuța, sărut mâna . Mă strigă mama! Am să mai vin pe la matale.
* * *

Când Nicu termină de spoit și venise să se spele în bucătăria soră-si pentru-că el nu mai avea apă în găleata sa , soră-sa îi spuse:
- A venit Niculina pe aici!
- Am auzit-o!
- N-ar fi rea, te-ai potrivi cu ea.
- Eu să muncesc și ea să spună bancuri!
- Mie mi-a și spus vreo căteva. Dacă-ai ști câte știe !
- Mulțumesc ! – am altele de memorat și de învățat.
- Tot să mai înveți ? Nu-ți ajunge cât ai învățat?
Toți ai noștri au câte 6-7 clase . Lili are vreo opt clase, tu ai unsprezece și tot vrei să mai înveți. O să te țicnești mai rău .Vrei să te faci popă?
Nu mai fac nimic acum nici cei care au carte. Au început să-i trimeată pe la țară.
- Indiferent ce-o fi mai la urmă simt că-n mine mai există loc în care mai pot aduna niște cunoștințe de orice fel ar fi . Vreau să urmez o facultate. Mi-ar plăcea literatura căci prezintă și dezbate durerile și bucuriile omenești; mi-ar plăcea medicina dar e prea mare răspunderea. Îmi place și matematica.
Deci eu trebuie să mă pregătesc pentru examene. Tot timpul meu liber am să-l dedic acestui scop. Și cu asta basta ! N-am să-ți mai deschid ușa dacă mă mai bați la cap cu însurătoarea. Îi mulțumi pentru apă și plecă să-și aducă și el cu găleata lui .
Soră-sa știa că erau luni de zile în care nu-și vorbeau, dacă nu erau de acord cu ceva, așa că-l lăsă în plata domnului. Mai are timp, dar are să se chinuie ca prostul, sau o să se țicnească de tot.

 * *
A treia zi după întoarcerea din armată-timp cât îi trebuise să-și pună la punct camera,
Nicu se prezentă la poarta uzinei Electroaparataj luând pe rând tramvaiele 17,24,14
La poartă spuse de ce a venit.
„N-au nevoie de un lăcătuș constructor?”
Portarul nu știa. Îi cere buletinul,apoi îi dădu un bilet și îl trimise la serviciul „Personal” la șeful de cadre.
Șeful de cadre-un om în jur de cinzeci de ani- dădu mâna cu el, îl pofti să ia loc, îl întrebă cu ce-l poate servi.
Nicu spuse că ar vrea să lucreze în intreprindere.
- Ce meserie aveți? Unde ati mai lucrat?
- Sunt lăcătuș – constructor - am lucrat la Electromontaj pe șoseaua Dudești-Pantelimon la armături pentru stâlpii de beton.
- Și de ce nu vă întoarceți înapoi?
- Cum să vă spun, căută el un argument oficial, este prea departe de casă.
- Unde locuiți ?
- Pe Tei-..în cartierul Tei.
- A...! unde erau scandalagii și cuțitarii aceia?
- Da ...erau!
- Păi și noi vă suntem cam departe de casă și noi n-avem nevoie de lăcătuși constructori ci de lăcătuși montatori și mai ales de ingineri energeticieni. Dacă erați inginer vă angajam pe loc. Regretăm!
Dădură din nou mâna. Nicu se sculă să plece.
- De ce nu vă adresați la Oficiul pentru repartizarea forței de muncă? mai adăugă omul.
- Așa am să fac!
Nicu plecă și-i duse înapoi bonul semnat portarului.
Se duse la oficiul de repartizare a forței de muncă întristat de acest insucces.
Știa că oficiul se afla pe lângă strada Mihai Eminescu. Gândul îl duse la soarta marelui întristat apoi la opera lui.”Cât să fie de când n-a mai citit una dintre poeziile lui?”
-„Vreo cinci-șase ani”din liceu-clasa „zecea”
A mai auzit fragmente din poezii pe la radio-la difuzorul din cazarmă, uneori chiar poezii intregi.
Luase tramvaiul 14 apoi 24 și acum mergea pe jos spre oficiul , tot încercând să-și inventarieze poeziile din Eminescu pe care le știa pe de rost. Nu știa niciuna complet, dar avea o mulțime de melodii eminesciene în el ; melodii iscate de fragmente din poezii.
_”Ce te legeni codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?”
-„De ce nu m-aș legăna,
Dacă trece vremea mea!”
Între timp găsi și clădirea în care se afla oficiul de repartizare a forței de muncă.
Nu era pe strada Mihai Eminescu ci la întretăierea străzii cu o alta pe care nu o cunoștea și nici nu-și dădu silința să-i afle numele.
El memora încă din copilărie locurile - așezarea caselor, forma lor, imagini integrale însă fără nume, sau alte detalii-un pom deosebit; podoabe ale caselor etc. Acestea îi serveau ca puncte de reper. Deși se născuse și crescuse în București nu ar fi putut să numească cinsprezece străzi. El cunoștea locuri cu nume. De aceea rămânea și încurcat când îl întreba cineva de vreo stradă.
Intră înăuntru, în oficiu și se așeză la la o coadă scurtă. Mai erau vreo șapte-opt persoane, bărbați aproape toți tineri. De la ghișeu i se dădu o fișă, când îi veni rândul și i se ceru s-o completeze:
Numele...prenumele, vârsta, părinți, adresa, studii...unde a mai lucrat- etc..etc
Când o duse completată la ghișeu, funcționarul de aici-un om mărunțel și vioi, trecut de patruzeci de ani-urmări ceea ce îl interesa pe el.
- Dumitru Nicolae-fiul lui Dumitru Ion și al Dumitrei Steliana-născut 1941- ziua 13 - luna septembrie. Studii-Școala profesională și liceul seral cu diplomă de maturitate- membru U.T.C.
- Unde ați mai lucrat? I se adresă funcționarul direct.
- La Electromontaj pe șoseaua Dudești - Pantelimon.
- Și de ce nu vă întoarceți înapoi? Sunt obligați să vă primească:
- E prea departe de casă! Repetă de data aceasta mecanic Nicu.
- Da! zise funcționarul. Vă dăm pe Rahova la un atelier sezonier de banci școlare cu schelet metalic. Vă convine?
- De ! E cam departe!
- Alte posturi deocamdată nu avem.
- Aș dori undeva pe șoseaua Ștefan cel Mare sau mai aproape.
- Nu avem posturi deocamdată.Mai reveniți pe aici sau o să vă căutăm noi.
Când ieși pe ușă un tânăr cu părul creț și plin de briantină îi spuse:
- Dacă ai avea cunoștințe imediat s-ar găsi un post la căldurică.
- Dar eu nu vreau un post”la căldurică”, cum zici dumneata,ci unul care să-mi permită să mă pregătesc pentru facultate.
-Tot una e! Noroc!
- Bună ziua!
Deși se supărase la început Nicu își dădu seama că ceea ce cerea el era, cum spunea și tânărul-un post”la căldurică,,
Oare nu s-ar putea ca să-l întrețină câteva luni tată-său. Îi veni să râdă cu lacrimi.Tată-său să-l întrețină?
Ce ideie comico - tragică. Ar trebui să renunțe la două din cele trei chile de vin ori asta nu se poate.Viața și-ar pierde căldura.
Totuși are să-i ceară cândva acest lucru, să încerce.
Se gândi apoi la surori.
Surorile n-aveau cu ce să-l sprijine decât cu cel mai mult douăzeciși cinci de lei la două trei-luni.
Erau toate trei măritate. Una locuia la bărbatu-său pe Rahova, iar celelalte două în aceeași curte cu el, dar erau casnice. Și ele trăiau din munca soților care beau ceea ce considerau că le prisosește, ba cea mai mare dintre ele Jana avea și un copil în clasa a treia pe Niculăiță care ziceau surorile, e la fel de trăsnit ca și el: adică îi plăcea să învețe și căuta poate ceva mai deosebit în lume.
Părăsi deci gândul de a cere ajutor la vreuna din surori. Trebuie să se descurge singur!
Nu are ce face.Trebuie să muncească și în același timp să se pregătească pentru facultate. Tramvaiul ajunsese la capătul liniei. De aici mai avea vreo nouă sute de metri și ajungea acasă. În stânga sclipeau apele lacului Tei. Parcul de pe mal înfrunzise, dar iarba și copacii erau acoperiți de praf. Lacul era și el leșios. Primăvara intrase în a doua jumătate se apropia de sfârșit și continua să fie secetoasă. Soarele ardea usturător.
La jumătatea drumului de la tramvai spre casă Nicu fu ajuns de Marcel prieten și văr totodată cu care crescuse împreună și făcuse și liceul seral la aceiași școală pe Pantelimon. Cei doi se îmbrățișară pentru prima oară în viața lor apoi coborâră pe malul lacului să mai stea de vorbă.
- Văd că te-ai eliberat! Cum a mers? La ce armă ai făcut? În ce oraș? Cum s-au purtat gradații cu tine?
- Am făcut la infanterie la Botoșani. Armata ca și lumea. Unii sunt mai omenoși alții mai câinoși-cum îi duce firea și mintea! Tu , ce mai faci?
- M-am însurat. Ce să-i faci? Zise Marcel. Am împlinit douăzeci și șapte de ani. Am cunoscut-o la ștrand. Am vorbit vreo șase luni și apoi ne-am căsătorit. E soră la spital.
Tu ce faci? Nu te căsătorești?
- De, știu eu? Să mai aștept,să mă rostuiesc și eu.
- Nici eu nu m-aș fi căsătorit dacă nu-mi spunea că o să avem un copil căci am și o fetiță.
Ai să le cunoști pe amândouă.
- Mai joci fotbal? întrebă Nicu….pe ce post?
- Joc la Sirena în C- tot ca fundaș. Nu prea am viteză!
-Cati te lasă, parcă așa spuneai că se numește!
- Mă lasă ce să-mi facă! Când ne-am căsătorit, la vreo două zile, a încercat să-mi dea o palmă mai în glumă mai în serios, dar am pocnit-o eu încât pe urmă a trebuit s-o stropesc cu apă și de atunci ne avem bine.
- Tu nu vrei să mai jucăm o miuță pe câmp la Pipera sau dacă vrei vorbesc cu Eftimie,antrenorul nostru,să vii la Sirena.
- E cam târziu! Visam, când aveam vreo zece ani să ridic tribunile în picioare cu fentele mele, cu golurile înscrise, dar nu s-a ales nimic din visul meu-trebuia să-l ajut pe taică-miu, să-mi fac mâncare să-mi spăl și alte lucruri.
Pe câmp aș mai veni să mă recreez, dar sfârșitul ăsta de primăvară, e prea năucitor, prea fierbinte.
În timpul liber ce-l am aș vrea să mă pregătesc la literatură și la matematică și să încerc la o facultate umanistă sau tehnică.
Tu ce faci nu încerci să urmezi o facultate?
- Eu? M-am făcut laborant chimist, muncă ușoară și curată. Cu copilul, cu soția și cu fotbalul nu-mi mai arde mie să învăț.
Uite-o și pe nevasta-mea că trece spre casă de la serviciu.
O femeie tânără, potrivită ca statură, blondă cu ochi albaștri,puțin bucălată, trecea pe drum.
Marcel era brunet, potrivit ca statură.
- Cati! Strigă el, Cati !



Pt.numarul din martie
Femeia se opri,se uită surprinsă pe malul lacului apoi recunoscându-și soțul veni spre cei doi.
Marcel făcu prezentările:
- Soția mea, Cati!
-Vărul și prietenul meu, Nicu.
Cei doi își strânseră mâinile cercetându-se curioși.
Nicu se aplecă și-i sărută mâna,deși nu săruta de obicei mâinile femeilor. O făcuse pentru Marcel.
Marcel știa asta și era bucuros, mulțumit și mândru de acest gest și cu toate că nu avea o casă proprie-mai ședea pe la părinți-exclamă:
- N-ar sticla o sticlă cu vin! Hai la noi!
- Nu beau! Fu răspunsul prompt al lui Nicu.
- Tot nu bei! se miră Marcel, dar în asemenea cazuri, poți face o excepție..
- Ba mai bine ați merge să mâncați, interveni soția.
- Nu,nu mi-e foame, am mâncat în oraș ! minți Nicu.
- Ei! atunci să mergem Marcele, zise Cati.
- La revedere! Rostiră cei doi aproape simultan.
Și să vii pe la noi!-zise femeia.
- Noroc! zise Marcel și-i strânse mâna cu amândouă mâinile.
- Sărut mâna! Răspunse Nicu.Noroc! le ură el și să vă trăiasca fetița! Cum o cheamă?
- Loredana! Răspunse iar cei doi în cor.
Fiecare dintre cei trei părăsiră malul lacului și intrară în curțile așezate cu fața spre lac.
Nicu aprinse lampa de gătit cu gaz, așteptând ca flacăra să se ridice în poziția maximă, puse ulei în tigaie, așteptă să se încingă și sparse în ea două ouă-ochiuri pe care le găsise pe masă lăsate de la tată-său, împreună cu două felii de salam. Mâncă din tigaie ouăle cu pâine neagră că era mai hrănitoare, cum zicea tată-său și apoi se duse într-o magazie din curte, în care tată-său avea o tijghea la care mai lucra uneori după serviciu- când termina banii și-l întrebă unde-i sunt cărțile și caietele.
- Ce cărți și ce caiete?! se miră tatăl.
- Cum...? cărțile mele și caietele din toți anii!
Strânsese până să plece în armată toate manualele, caietele chiar și macluatoarele de școală.
Mai cumpărase și câteva cărți de literatură:
- Eminescu -"Poezii", Sadoveanu -"Frații Jderi", Rebreanu - "Ion", Negruzzi - "Alexandru Lăpușneanu"și altele vreo câteva. Mai erau vreo două-trei romane polițiste de la tată-său și vreo două cărți de pe la prieteni.
- Păi pe unele le-am aruncat la gunoi, pe altele le-am ars!
- Cum? urlă fiul.
- Nu pe toate!...pe cele care erau mai subțiri...mai eles caietele și maculatoarele. Le mâncau șoarecii degeaba. Restul sunt în magazia de alături, în ladă-așa cum le-ai lăsat. Caută-le!
Nicu se duse în magazia - șopron alăturată dădu de-o parte niște scânduri vechi, o lopată, două târnăcoape și o cazma și găsi sub ele o ladă mare plină cu cărți prăfuite, mucegăite și cu pânze de păianjen țesute peste tot.
Așeză apoi câteva ziare vechi la soare și răsturnă cărțile peste ele. Păienjenii se împrăștiară în toate părțile. Șterse fiecare carte cu o cârpă, apucând cartea de diferite colțuri, fluturând-o din când în când; apoi așeza cartea pe alt ziar cu o încetineală somnambulică. Fiecare carte avea istoria ei, lumea ei și parcă erau o parte din sufletul lui. De ce ar fi aruncat caietele și macluatoarele se gândea el cu părere de rău. Dacă mi-or trebui și ele? Poate cu ele învățam mai ușor. Dar poate era mai bine că le aruncaseră.
Profesorii se schimbau prea des la școlile mărginașe în care-I fusese lui dat să învețe. Nici unul nu ședea mai mult de trei patru luni. Nici unul nu I se fixase în memorie, nu-l atrăsese.
Bine că au aruncat macluatoarele!
După ce șterse toate cărțile și le aranjase pe alt ziar luă șase scânduri mai vechi și cu noduri, ca să nu zică tată-său că-i strică materialul lemons de lucru, din care-și făcea câte un scaun sau o masă, tăie cu fierăstrăul dintr-o șipcă opt căpătâie, cât erau scândurile de late și apoi înjghebă un raft”bibliotecă, prinzând capetele de șipci pe două scânduri la distanțe egale și simetrice și așeză apoi celelate patru scânduri ca pe niște policioare. Duse apoi raftul în casă și aranjă cărțile pe el. Camera parcă se mai umpluse. Era de patru metri pe patru mai mare decât a lui tată-său ce avea patru pe trei. Pe lângă dormeză, masă și două scaune, un cuier se mai adăuga acum și raftul de cărți căruia Nicu îi zicea în gând “bibliotecă“.,
Așezase cărțile pe obiecte- manualele de literatură și de limba română pe primul raft, cele de matematică și fizică pe al doilea raft, celelate manuale ocupau raftul al treilea, iar o policioară rămăsese goală. Nu-i nimic își zise el, când voi avea bani voi cumpăra de la anticariatele din oraș și alte cărți.
Nu avea ceas, dar tată-său avea în cameră sa unul de masă-ruginit și șchiop de un picior cu sonerie deasupra ca la bicicletă.
Cum cele două camera dădeau una în alta, se duse și se uită la ceas. Era nouă fără un sfert. Tată-său termina masa și citea Informația, se uită pe sub ochelari la el și-i văzu fața îmbufnată, cu mania comprimată.
- Ia și mănâncă! Te-ai supărat pentru hârțoagele alea! Burta să-ți fie plină, trupul oboist de muncă, capul ușor și ai să ai un somn dulce și o viață lungă.
- Nu mănânc, mulțumesc!
- Facă-se voia ta! zise tatăl.
Fiul se retrase în camera lui, luă o ediție de poezii a lui Eminescu - apărută în Biblioteca pentru toți - prin cinzeci și șase, cu coperți roșii și scris negru și începu s-o răsfoiască..
Reciti “Luceafărul“, dar nu fu mulțumit - răsfoi mai departe, căuta o altă melodie, care-i apăru dintr-o dată în față și-i răsună în urechi: - O,mamă!
O, mamă,dulce mamă,din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Lăsă cartea din mână și-și continuă propria elegie..
Nicu se văzu când avea vreo zece - unsprezece ani. Mama lui murise și până să moară mult se mai chinuise..
Acum ședea întinsă pe o masă mare așezată într-o cameră din casa veche-căci cea nouă nu era tencuită. Blândețea ei din viață nu-și pierduse nimic. Boala, cât fusese ea de puternică, o boală tragică, cei mari spuneau că reumatismul ajunsese la inimă - nu zdruncinase cu nimic blândețea întipărită pe chipul mamei.
Blândețea mamei se răspândea în toată lumea, radiind din coșciug. Ea îl însoțea pe Nicu copilul-pretutindeni. O simțea ca pe un sul de aer, călduț, prietenos și puternic, înfășurat în jurul lui. Durerea reușise puțin să-l străpungă și să-și înfigă săgeata în inima lui, dar rana nu-l durea atât încât să-și piardă mințile, să răcnească. Cei din casă plângeau. El nu plângea decât pentru că-i vedea pe ceilalți plângând.
Durerea și sensul a ceea ce se petreceau nu erau limpezi. Mama lui era încă acolo.
E adevărat că nu mai vorbea, dar ființa ei întreagă era ca înainte - bunătate și blândețe.
Mama lui poruncea și vremii să fie blândă cu copilul ei. Deși era în mijlocul iernii, la sfârșitul lui ianuarie era o vreme puțin generoasă. Nici pământul nu era înghețat. Fulgi rari și mari cădeau la distanțe de peste un metru și ceva unul de altul. Cădeau încet, ca în vis. Cădeau fulgi de parcă erau părerile de rău ale mamei. Îi mai auzea pe unii oameni tălmăcind că asta înseamnă că nu-i pare rău că a murit. Și poate că oamenii aveau dreptate.
Cât se mai chinuise în viață să-și crească copiii! Născuse șapte din care mai trăiau patru- cele trei surori și el.
Bărbată-său o cam necăjise și chinuise.
Fuseseră rare perioadele când se înțeleseseră omenește. Dar poate că nu aceste neînțelegeri o zdruncinase sufletește cât mai ales boala și moartea băiatului cel mare, a lui Goguleț. ( El a murit tocmai când să termine liceul). El era creierul și mângâierea familiei. El reușea să fie cu judecata fie prin simpla lui prezență să rezolve cu blândețe neînțelegerile din familie. Fără el tatăl familiei izbucnea și-i mustra pe toți. La el ținea și mama și tatăl.
La suflet semăna cu mama-sa și la chip cu tată-său.
În timpul câtorva ore de muncă patriotică se înfierbântase însă, băuse apă rece și se îmbolnăvise de plămâni. Cheltuiseră tot ce avuseseseră strâns în casă într-un an și voia să vândă și casa ca să-l salveze, dar nu fusese cu putință. Prin 1948 tuberculoza era încă incurabilă. Băiatul murise într-o zi de primăvară. Poate că atunci sufletul și firea mamă-si primise cea mai completă lovitură, făcând să se deschidă poate și alte vechi răni sufletești cicatrizate.
Reumatismul apoi progresase în ultima vreme. Văzând că medicii nu pot face nimic a început să folosească și leacuri băbești. Încercase fel de fel de frecții cu spirt și cu morcov,cu boabe de piper; alte frecții cu gaz și usturoi.
Bea fel de fel de fierturi și poate și din cauza aceasta începuse să sufere și de cap.
Avea și pastile lucioase, de diferite forme și culori, date de doctori și care acum sunt răspândite prin sertarele dulapurilor din casă. Toate medicamentele și leacurile băbești fuseseră însă neputincioase.
Băiatul se uita cu niște ochi căprui mari, auzea aceste lucruri și le pricepea cu sufletul, dar parcă nu-l interesau. El simțea că mama-sa era lângă el și că va fi întotdeauna, deci nu-i păsa de nimic.
Oamenii care veneau la moartă și cărora li se întâmpla să-l vadă și pe el, îi vedeau ochii și în ei o lumină de care parcă se sfiau și uitau să-l mângâie sau poate nu știau să facă și ce să spună. Nici el nu aștepta nimic.
Nici ai casei nu-l mângâiau și nici nu încercau. Ei nu știau să mângâie. Suferințele ca și bucuriile nu-i apropiau prea mult. Rămâneau fiecare în lumea sufletelor lor.
Unora li se părea că copilul este rece, nesimțitor, deoarece continua să se joace cu ceilalți copii, deși se juca potolit cum îi era felul. Unchiu-său Anghel îl luase să doarmă la ei.
Mătușă-sa Anicuța îi dase să mănânce niște piure de cartofi și friptură afumată cu sos, ceea ce i se păruse copilului cam grețos, așa că nu mâncase mai deloc. Patul străin nu-l lăsă să doarmă, dar până la urmă oboseala fizică și sufletească, învinse. Adormi și o visa pe mama sa care îl mângâia și plângea. Mamă-sa era ca de obicei cu ochii căprui, cu părul castaniu împletit în cozi, iar cozile adunate în cercuri la spatele capului deasupra cefei. Mamă-sa îi spunea să fie cuminte să-l asculte pe tată-său.
Copilul, după înmormântare, s-a apucat să facă ordine printer sculele tatălui-său care lucra într-o cameră alăturată cu cea în care dormeau.
Tată-său nu mai lucra de vreo săptămână. În camera atelier nu mai era talaș și nici rumeguș decât prin colțuri, pe ferestre și pe scule. Copilul ștersese și aceste urme de praf sau rumeguș și așeză sculele mai mici pe fereastră, într-o ordine limitată de spațiu, iar pe cele mari în alte locuri. Rindelele le puse pe un raft fixat în perete, după ce le șterse. Fierăstraiele le agăță în cuiele bătute în perete. Ai casei - surorile și tată-său- se uitau la el și se mirau ce l-o fi apucat.
Apoi viața își reluă cursul. El continua să se ducă la școală, dar nu mai avea șortul atât de călcat și de spălat; gulerașul nu mai era așa de alb dar începuse să învețe tot mai bine. Durerea îl închisese în el și devenise și mai tăcut decât fusese până atunci. În clasa a V-a ajunsese primul din clasă. Avea ca dascăl viața aspră și neîndurătoare chiar și cu copiii. Tot ea îl învățase mai apoi să-și pregătească mâncare singur, să-și spele și când ajunsese mai mare să-și spoiască!
Ãsta s-a culcat cu lumina aprinsă.Ce-i pasă! Eu plătesc!..și tatăl stinse lumina din camera fiului apoi se culcă și el după ce stinse lumina din camera sa. Nicu fu mulțumit că rămăsese în întunericul trecutului și nu răspunse nimic. Adormi liniștit, poate mai liniștit decât tată-său sau decât ar fi crezut acesta.
A doua zi se trezi mai târziu decât obișnuia pe la șapte. Dormise ușor, dar era flămând.
Se duse în cameră la tată-său și găsi salam și pește cu pâine neagră. Tată-său îi păstrase porția lui de seara. Nicu mâncă și-i părea rău că s-a culcat supărat pe tată-său. Acum nu-i poate zice nici măcar mulțumesc pentru hrana dată. I se părea că și tată-său are dreptate. Omul nu poate sări peste umbra sa. După ce termină de mâncat rămăsese cam descumpănit.. Nu știa ce să facă astăzi. Trebuia să aștepte decizia celor de la forțele de muncă. Să se mai ducă pe la ei. Dar e prea curând. Va mai aștepta. Până atunci să mai facă câteva exerciții de gramatică și de matematică sau să citească manualele de literatură.
Începu cu gramatica. Avea în raft pe lângă manuale și vreo două culegeri de exerciții gramaticale-una de morfologie, alta de sintaxă. Cumpărase cândva și o gramatică scoasă de Alexandru Rossetti”Limba română”- o răsfoise ca pe un roman. Acum o luă de la început. Rămase surprins de câte lucruri i se părea că le știe, însă de care n-are habar. Să se fi înșelat profesorii care-l notase numai cu note de opt și nouă la literatura română. S-au înșelat cu siguranță sau mai bine zis i-a înșelat el. Putea din câteva elemente, din câteva noțiuni, să facă o adevărată dizertație, dar după o logică a lui; nu după logica faptelor, a obiectului de studiu.

Așa e la liceul seral!..bieții profesori nu pot avea pretenții așa de mari. Dacă unuia care nu spune aproape nimic, îi dai cinci,unuia care aduce în discuție două trei noțiuni umflate cu un potop de vorbe îi dai opt sau nouă.
Rămase mai ales surprins când își puse întrebarea la ce servește gramatica. Acum vedea sau mai bine ajunsese el la ideea că este și ea o unealtă la îndemâna omului. Până atunci i se părea că gramatica, ca și celelalte științe sînt niște povești cu care se umple timpul copiilor și al dascălior. Privind gramatica ca pe o unealtă la îndemâna omului parcă descoperea o nouă știință, intra într-o lume nouă pe care totuși o mai străbătuse.
După vreo oră obosi. Gândul îi aluneca de pe pagina cărții. Începu să răsfoiască gramatica mai grăbit. Ar fi vrut s-o învețe până diseară pe toată. Obosi astfel și mai rău și lăsă cartea din mână, gândindu-se cu tristețe că nu-l mai ajută nici capul și doar capul fusese singurul sprijin în toată viața de până atunci.
Ieși în curte să ia aer și printre ulucile rare ale gardului cineva îi dădu bună-ziua.
Răspunse și el, mulțumindu-i, apoi și-o reaminti pe femeia ce trecuse.
Era Cati..soția lui Marcel, se ducea la apă la cișmeaua public din colțul străzii, mai précis de la răscrucea străzilor Petricani cu Paroșeni. Îi păru rău că n-a observat-o dinainte să-i fi ieșit în întâmpinare, s-o oprească și s-o întrebe de Marcel și de Loredana. Ce nume! Loredana!
- parcă a auzit într-un cântec de el. Un cântec Italian…și melodia răsună în urechi, răsună și câteva vorbe, dar nu le înțelege:
“Loredana…mai piu…Păcat că nu știe nici o limbă străină! În liceu a făcut rusa. Știe câteva cuvinte,câteva întrebări, ba și un fragment dintr-o poezie de Pușkin:

Подруга дней моих суровых,
Голубка дряхлая моя!
Одна в глуши лесов сосновых
Давно, давно ты ждешь меня.
În trist surghiun, în grea uitare,
Priveam la zilele-mi ce mor,
Lipsit de crezuri, de-ncântare,
De viață, lacrimi și amor.
( traducere aproximativă)
Firul memoriei se rupe apoi și nu-l mai poate continua...nu are de ce să-l mai lege.
Ar putea s-o aștepte pe Cati și să-i iasă în întâmpinare și s-o întrebe ce mai fac cei doi, dar nu vrea să se interpreteze cine știe cum. Mai bine intră în casă și se apucă iar de exerciții. Recunoaște mai ușor substantivele de celelalte părți de vorbire. Pricepe și convenționala clasificare în sustantive comune și substantive proprii. Convenția se aplică în scris. Și el o aplica până acum. Avea scris corect, dar un scris corect imitativ, văzuse cum se scrie și imita corect. Acum începea să înțeleagă, trecea spre un scris corect dirijat de conștiință. Știa genul și numărul substantivelor din clasa a II-a și nu le uitase niciodată. Se împiedica la cazuri. Nu pricepea în niciun fel până ce își dădu seama că nu cunoaște părțile de propoziție ca lumea. Deci începu să facă exerciții de sintaxă a propoziției. Revenind la substantiv pricepu cazul. Dar altă clasificare i se impuse în față părți de vorbire și de propoziție. Pentru prima dată de când învăța le așternu pe două coloane alăturate și se gândi la ele. Prin ce se deosebesc ele, prin ce se aseamănă. După ce lămuri acest lucru se gândi la cele pe care le cunoaște și văzu că dintre părțile de vorbire nu înțelegea ce sunt acelea prepoziții și conjuncții.
Făcu exerciții și în legătură cu ele până ce prinseră să se stabilească în creier. Dar obosise. Prin curte se auzeau zgomote. În vecini se auzeau deasemenea zgomote. Oamenii veniseră de la serviciu. Era cinci, cinci și jumătate seara.
Ieși prin curte tocmai câmd pe poartă intra mătușa din partea mamă-si și o femeie în jur de vreo cincizeci de ani,cu mers legănat și tâmple albe. Femeia îl întâmpină.
- Am auzit c-ai venit și pentru că știam că tu nu prea vii pe la noi, am venit eu să te văd. Vino să te pup!
-Nicu se plecă puțin ca să ajungă cu fața buzele mătușii.
Mătușă-sa îl sărută și-i spuse:
-Să-ți caut o fată să te însori. Barem dacă pe tac’tu n-am reusit să-l însor să te însor pe tine.
Am și găsit una prin Ferentari, lucrează la Poștă și are și liceul. Dacă nu-ți place asta să-ți caut alta.
- Þață Florico e prea departe fata de care spui. Mie-mi plac locurile de pe aici.
Îmi place mai ales lacul.
-Locurile ca locurile, dar casele sunt prăpădite de tot iar oamenii sunt așa cum i-a apucat vremea. O să munciți amândoi și vă luați casă la bloc că pe Ferentari se fac atâtea.
- S-or face și pe la noi! Sunt și pe la noi oameni care văd mai departe de sticla cu vin.
- Dacă stai în bloc nici nici nu simți când este iarnă, căldurică, apă, tot ce vrei le ai la îndemână.
- Nu simți când este iarnă, dar nu simți nici că este vară. Ai aproape tot ce -ți trebuie dar nu ai aer și liniște și apoi nu mă însor bre așa curând. Să mai stau și eu câțiva ani! vru să încheie Nicu discuția.
- Ba nu, măicuță, însuratul de tânăr și mâncatul de dimineață sunt sarea vieții că nu poți știi cât are omul de trăit și de ce să nu trăiești când e rândul tău?
- Vreau să învăț!
- Dă-o încolo de carte, doar n-oi vrea să te faci popă. Acum e prea târziu.
(partea doua)
Ce vrei să te scrântești!? Las’-o’ncolo! Și femeia adăugă ștergându-și ochii cu colțulu șorțului :
- Că și biata maică-ta, dacă ar fi trăit, tot ca mine ar fi zis. Și iar își șterse ochii cu șorțul. Că viața nici nu știi când trece și cât o să dureze.
Iată...cât ai fost în armată s-au stins și biata tanti-ta Safta și bietul unchi’- tu Sandu și moș Lixandru și domnu Vanghele și domnu Matache și alții din mahalaua noastră pe care tu îi cunoști mai puțin dar eu i-am cunoscut bine. Doamne, iartă-mă că i-am pomenit pe morți și iartă-le și lor păcatele!

- Păi, nu-i mai bine atunci, mătușico, să nu fac păcate?
- Ba, „căsătoria ”nu-i păcat, așa a vrut Dumnezeu și păcatele de aici se iartă!
- Bine, mătușico, bine, să mă mai gândesc.
- Ei? Ce facem? Mergem să vedem fata?
- Păi,de,însă deocamdată n-am nici serviciu; mergi cu un golan în pețit?
- Las’că le-am vorbit eu de tine.
Le-am spus ce fel de băiat ești, că ești orfan de mamă, că n-ai casă și altele iar ei sunt de acord. Au ei tot ce vă trebuie într-o căsnicie, numai tu să fii băiat cuminte, și ești, că te cunosc eu.
- Însă eu ce am să fiu acolo? Slugă sau ce?
- Ei, lasă nu vorbi așa! Ce-o să fie dacă o să zici ca ei și o să faci ca tine?
-Asta n-am putut nicodată, mătușă! Și apoi ți-am spus că mă pregătesc să dau examen la facultate.
- Taică tău, ce face? schimbă femeia vorba când văzu că nu-l convinsese.
- Lucrează sau își face de mâncare.
- Nu mai intru în casă. Am plecat! Bună seara! și vezi că nu te las, trebuie să te însor.
- Bine,bine, mătușico, sărut mâna! Dar în gând Nicu hotărî s-o ocolească, să scape de cicăleala ei.
Ar fi vrut să se ocupe puțin de matematică. Îi era și foame. Tată-său își pregătise niște cartofi. Când intră el în casă tocmai ședea la masă. Vru să-i spună poftă bună dar se opri.
- Ce mă, n-ai uitat supărarea? Þine de foame, ai? Așa-i c-a fost bun ce ți-am lăsat?
- Mulțumesc ! zise fiul cu o voce moale parcă era un copil vinovat.
- Ia și mănâncă! zise tată-său lăsând și el persiflarea și având parcă ceva cald în voce cum avea de mult, în copilărie, când trăia soția când cânta la armonică și viața le era mai înlesnită și erau puțin legați sufletește.
Fiul mâncă din cartofii prăjiți de tată, mulțumi și se duse în camera sa, aruncând o privire raftului de cărți și se culcă.
Tată-său stinse și el lumina și adormi oftând înfundat ca să nu-l audă cineva.
A doua zi era duminecă și urma să se ducă și el prin Obor să vândă două scaune lucrate de el în timpul săptămânii după orele de serviciu.
Duminecă dimineața tată-său plecase cu cele două scaune lucrate în timpul săptămânii să le vândă. Fiul se sculă pe la șapte, făcu câteva mișcări de gimnastică așa cum învățase în armată combinate cu altele pe care le prinsese la orele de sport din școala generală căci la liceu seral nu făceau sportul iar la școala profesională li se dădeau o minge să o bată toată ora. Mâncă cartofii prăjiți rămași de seara și încercăsă facă câteva exerciții de matematică. Constată că aici lipsurile în cunoștințe erau mai mari decât la gramatică. Hotărî să înceapă de la clasa a V-a, dar nu -și găsi manualele decât de la clasa aVIII- a în sus. Oricât își bătu capul nu reuși să ajungă mai departe decât rezolvarea ecuațiilor de gradul al doilea. Erau în programa de matematică ce se cerea la admiterea în facultățile realiste, capitole și calcule de care lua la cunoștință pentru prima dată.
Către prânz obosi și simțea că nu mai poate să lucreze mai departe.
Curăță niște cartofi și-i prăji. Pe la ora două veni și tată-său beat turtă și cu un cocoș într-o plasă Cocoșul era aproape sugrumat.
- Ce facem cu el ? întrebă fiul după cel scoase din ochiurile plasei și-i dădu apă.
- Îl punem cloșcă! rosti tată-său printre sughițuri. Taie-i gâtul !
- Eu ? …la ora asta?
În fiecare duminecă încă din copilărie îi plăcea să se ducă la film duminicile după amiază și apoi sau să colinde prin oraș, așa că nu putea fi de accord cu tată-său.
-Eu nu pun mâna pe el!
Tată-său îl luă, îi rupse gâtul și îl aruncă în curte strigând:
-Las’să-l mânânce câinii, să ne mănânce și pe noi! Câinii o să vă mănânce când n-oi mai fie eu! Boierul nu vrea să gătească, dar vrea să mănânce.
Tată-său țipa tot mai tare.
Nuța îl auzise, știa că tată-său iar s-a îmbătat și auzise despre ce era vorba. Ieșise din bucătăriea ei, luă cocoșul și spuse căutând să-l potolească pe părinte.
- Las’ că-l fac eu tată!
Avea un ochi vânăt. Bărbată-său venise spre ziuă acasă. Era vânzător de stofe și știa să întindă bine stofa ca și viața în general.
-Tată-său o văzu și-și schimbă ținta atacurilor.
-Afară cu golanii din curtea mea!
Golanii erau cei doi gineri.
Nicu se grăbi se grăbi să plece la film ca să scape de scandal. Nu știa ce film o să vadă. Se va duce la cinematografele din apropiere, la cele situate pe șoseaua Ștefan cel Mare. Sint și apropiate, sînt și ieftine.
În drum spre tramvai privi strandul. Era prima duminecă din mai.
Oamenii împânziseră iar plaja de la strandul Tei.
Soarele sclipea peste o pată gălbuie de trupuri și peste un murmur necontenit de voci, din care răzbăteau din când în când câte un strigăt sălbatec de mulțumire.
Ciudat! se gândea el, în timp ce cei din centru veneau spre mahala la strand cei din mahala se îndreptau spre centrul orașului spre bulevarde și spre cinematografe.
Nicu luă tramvaiul și coborî în Ștefan cel Mare.
La vreo șaptezeci de metri de stația de tramvai se construise de curând un cinematograf nou, „Melodia”. Rula „Roco și frații lui”. Coada era impresionantă. Locuri se dădeau doar în picioare și acelea doar după Jurnal.
Nicu se așeză la coadă răbdător, se gândea că dacă ar aduna orele petrecute pe la cozi încă de după război și până atunci – poate câteva luni sau poate un an le-a pierdut pe la cozi. Se întrerupse însă pentru că cineva îi vorbea. era o fată blondă cu o față palidă, nefardată și cu ochi albaștri:
- N-ați vrea să-mi luați și mie un bilet ?
Vă rog frumos, nu pot sta la coadă în înghesuiala aceasta. Mi-ar veni rău. Voia să-i ia, cum să nu, cu plăcere.
Fata îi dădu doi lei și cincizeci de bani.
Să fi avut vreo douăzeci și doi - douăzeci și trei de ani - aproape vârsta lui.
Coada se vălurea când înaine când înapoi. Cei ce dădeau din coate aveau șanse mai mari. Nicu
însă se strecură cu mîinile în buzunar spre casă și reuși să ia două bilete.
Fata îi mulțumi pentru bilete și îi zâmbi.
Intrară în sală și avură norocul să găsească prin întuneric două scaune la mijlocul sălii.
Filmul începuse. Îl urmăriră cu atenție. Nici nu simțiră când în sală s-au aprins luminile
Cinematograful Melodia fusese dat de curând în folosință. Situat la parterul marilor blocuri de pe Ștefan cel Mare el are o sală modernă, plăcută.
Păcat numai că după terminarea spectacolului arăta jalnic. Cele mai felurite deșeuri și ambalaje alimentare acopereau podeaua. Ce să-i faci așa sînt oamenii noștri ! se gândea Nicu greu ajung să deprindă respectul pentru nou, pentru frumos, pentru civilizație.
Alături de cinematograful Melodia este o cofetărie. Băiatul o întrebă pe fată dacă n-ar voi să se ascundă acolo de soarele încă copleșitor, să servească o înghețată și o băutură nealcolică, de curând apărută la noi - Pepsi-cola.
Fata acceptă. În cofetărie era lume puțină. O fată veni și luă comanda - o înghețată și o cupă de frișcă și două sticle de Pepsi. El nu mâncă înghețată pentru că suferă de amigdalită.
Discutară despre film. Ce bune sunt filmele italiene ! Neorealismul cinematografic italian a produs filme memorabile. Fetei îi plăcea autorul principal. Băiatului îi plăcea Alain Delon.
Fata – vânzătoare la cofetărie aduse înghețata și pepsi. Primi și banii de la băiat.
Cei doi mâncară în liniște.
Înainte de a bea paharul de Pepsi, fata îl întrebă ce meserie are. Este student?
- Nu, nu sunt student, răspunse el, de abia am terminat armata, aș vrea să dau la facultate, poate o Facultate de limba și literatura română, căci matematică nu prea știu.
Pe fața fetei trecu ca o umbră.
- Eu sunt astudentă la Conservator, în anul al doilea. Îți place muzica?
- Îmi place, dar nu o cunosc, răspunse băiatul cu o voce moale. Ca orice artă-muzica are și ea un limbaj al ei care trebuie cunoscut.
Profesorii noștri de muzică din școala generală a cartierului veneau la școală numai când trebuiau să-și încaseze salariul. Nici notele nu le cunosc bine. La liceul seral nu am făcut muzică deloc,așa că sînt un analfabet muzical.
- Nici eu n-am avut talent muzical deosebit.
- Muzica poate fi înțeleasă și prin sensibilitate. Să asculți muzică cât mai multă; mai ales așa numită muzică grea Îl povățui fata.
- Ascult și am momente când în creier parcă am un microfon sau o placă care-mi cântă fragmente din unele opere muzicale.
Când merg ,uneori și când muncesc se iscă în mine niște frânturi de cântece pe care le-am prins de la radio sau de la filme! Păcat că sînt numai frânturi! Uite, pot să-ți intonez :
“- La dona e mobile“
Fata zâmbea; sau - adaugă băiatul:
“ Fluturaș nu mai ai aripioare
Domnul conte ți le-a retezat. “


Nicu le șoptea încet ca să nu fie auzit de ceilalți clienți ai cafenelei și să fie considerat caraghios.
- Ai fost vreo dată la Operă? întrebă fata.
- N-am fost niciodată! mărturisi Nicu cu părere de rău. Am impresia că acolo se duc oamenii din altă lume care m-ar simți imediat că nu sunt de-al lor.
Înghețata și frișca fuseseră terminate, băutura la fel. Se pregătiră să plece
- Unde locuiești - întrebă băiatul?
- Pe lângă Cișmigiu răspunse ea.
- Eu stau pe Tei la capătul tramvaiului șaptesprezece.
- Aproape de ștrand? întrebă fata.
- Da aproape, răspunse el. N-ați vrea să faceți o plimbare cu barca? E ora șase, dacă ne grăbim mai putem face o plimbare pe lac de o oră.
Fata acceptă.
Luară tramvaiul până la capătul liniei, coborâră prin parcul plin de lume care se plimba sau ședea pe iarbă ospătându-se.
Coborâră până pe malul lacului unde se afla ghereta la care se închiriau bărci.
Băiatul dădu buletinul și banii. I se dăduseră două bilete. Se prezentară la debarcader unde tocmai sosea o altă pereche de tineri să înapoieze barca. Li se trecu ora plecării pe bilet și li se puse la dispoziție o barcă destul de mare și cam greoaie pentru vreo cinci persoane.
- Să nu întârziați ! le spuse omul de la bărci.
Nicu trăgea cu plăcere la rame. Era prima dată în viață când plimba o fată cu barca. O duse spre ștrandul studențes unde erau sălcii despletite care-și legănau pletele chiar deasupra apei. Intrară printer sălciile cu frunze gălbui. Fata se agăță de o nuia și opri barca în loc. El o stropi cu apă fluturând lopata la suprafața apei.
Fata rîdea și nu da drumul nuelei. El lăsă lopețile și o apucă de mâini. Erau niște mâini subțiri și palide. Se așeză apoi lângă ea și o cuprinse cu brațul stâng. O sărută în fugă dar se speriară amândoi. El trecu la locul lui de la rame și începu să vâslească înapoi, spre debarcader. Ea se uita în podeaua bărcii și se îmbujorase puțin.
În păr avea câteva frunze gălbui de salcie de parcă ar fi fost zînă abia ieșită din apă.
Pe cele două maluri ale lacului numeroși oameni de toate vârstele se îmbarcau gălăgioși sau alții se îndreptau deja spre casă. Ultimele bărci se îndreptau spre debarcader.


Cele două bacuri de transportare a oamenilor peste lac erau arhipline. Cădea înserarea și strandul se golea și se liniștea încet-încet.
Fusese o zi cu un soare mai blând parcă.
Apăruseră câțiva nori și se putea ca noaptea să plouă.
Nicu o duse pe fată la tramvai si stabiliră să se întâlnească dumineca viitoare la șapte jumătate în holul cinematografului Melodia, iar apoi să meargă la ștrand.
Când ajunse acasă, Nicu găsi mâncarea făcută de sora-sa. Mâncă două farfurii de supă și un copan și se uită prin cărțile de literatură.
Tată-său, după ce dormise o vreme, cât fusese el plecat - plecase iar să bea. Veni acasă pe la vreo unsprezece seara și începu să strige prin curte:
- Cine-am fost eu, mă? Cine a fost Ioniță tâmplarul? Mama voastră de golani!
Nicu stinse lumina și se prefăcu că doarme.
Tată-său intră în casă, mânca cu pauze când întreba pereții cine a fost el și apoi se culcă.
Afară începuse să plouă. Era prima ploaie adevărată de la sfârșitul acelei primăveri după vreo lună de secetă. Pe fereastra deschisă a camerei se strecura un aer ozonat.
Nicu adormi hotărât ca a doua zi să se ducă din nou la brațele de muncă.
A doua zi se sculă pe la ora șapte.
Până se îmbrăcă, până mai aranjă prin casă, până ajunse la oficiul de repartizare a forței de muncă se făcu ora nouă.
Intră înăuntru. Lumea era tot puțină și iar îl văzu pe tânărul cu părul creț și dat cu briantină din belșug. Acesta îl salută.
Moțăi și el din cap a salut. Când îi veni rândul la ghișeu funcționarul îl recunoscu și-i spuse că tot numai pe Rahova au nevoie de lăcătuși constructori pentru scheletele de bănci metalice. În rest nimic.
Nicu ieși necăjit.Ce să facă? să accepte acolo. Se întoarse înapoi și spuse că acceptă. Va pierde o oră și zece minute cu tramvaiul dus o oră și zece minute la întors.
Ce să facă? Va mai învăța și prin tramvaie, deși în înghesuiala de dimineață și cu cea de la patru după prânz numai de învățat e bine în tramvai.
I se dădu o foaie și o adresă către sediul intreprinderii. Acest sediu era pe Iancului. Se duse acolo. Completă câteva foi mari cu multe date. Îi veni să zâmbească la rubrica dacă are rude în străinătate. „Rude” în adevăratul sens al cuvântului nu avea nici în țară, darmite în străinătate.
Se duse apoi la capătul tramvaiului 15 pe Rahova la un atelier de meșteșugari unde se fabricau pile și ace de cusut, iar în curte se fabricau schelete metalice pentru bănci școlare.
Un maistru gras și cu niște sprâncene mari și dese care-i făceau ochii crunți îi spuse că se poate apuca de lucru.
Mâine să-și aducă salopetele. Acum să polizeze la capete niște țeavă îndoită în formă de U pe care se prindeau apoi scânduri ce serveau drept scaun la bancă.
Lucră până la trei.Meșterul spuse că cine vrea poate să lucreze până la cinci spre seară că i se vor plăti ore în plus.
(Continuare în pagina 10)

Nicu plecă. Tramvaiul mergea încet. La Sfânta Vineri îl lua pe 17.
Stătea posomorât și puțin obosit privind pe geamul tramvaiului la pietrele cubice puse una lângă alta. O astfel de piatră era și el.
La șina de tren ce ducea spre moara Assan și care întretăia linia de tramvai cineva îl bătea pe umăr. Era nea Aristotel. Ii strângea mâna cu căldură.
- Ce faci, băi băiete, ai terminat cu armata? Cum a fost? Ce gânduri ai?
- Am terminat,nea Aristotele. A fost bine
Gânduri am multe, dar mai bine nu le-aș avea!
- Văd că ești tot necăjit. Ce ai? Speranța să nu ți-o piezi niciodată, ori ce ar fi !
Ajunseseră la capătul tramvaiului. Coborâseră.
Ploaia din nopatea trecută spălase tot parcul și-i dăduse straie noi. Apa lacului se limpezise și ea puțin deși rămăsese tot opacă.
- Ia hai să stăm colea pe mal să vedem ce te doare! Îl îndemnă nea Aristotel.
- Am venit din armată și am început lucrul, dar mi s-a dat tocmai pe Rahova - o oră și un sfert cu tramvaiul dus, o oră și un sfert întors.
Două ore și jumătate pierdute pe lângă cele cu îmbrăcatul cu mâncatul și alte mărunte nevoi.
- De ce nu vii la noi pe Ștefan cel Mare, lucrăm la uși metalice și la dulapuri.
Vin-o mâine la șapte și merg eu cu tine la cadre. Eu sunt secretar de partid în atelier și atâta lucru or face ei pentru mine, mai ales că e prima dată când cer și eu ceva.
Tu ce faci, te-ai gândit? Când intri în partid?
- Păi trebuie să am un an vechime în producție!
- Bine! Vino acolo și după un an îți dau și eu o recomandație doar te cunosc de când erai copil.
- De însurat când ai de gând să te însori, întrebă el?
- Nu știu, răspunse Nicu, am un presentiment, mi-e teamă să nu mor prea tânăr și copilul meu să râmână orfan, să se chinuiască și el cum m-am chinuit și eu. N-aș vrea să se mai repete istoria mea tristă nici altora, dar mai ales unuia cu o fire ca a mea.
- Noroc! și lasă că s-or aranja lucrurile într-un fel. Nu pierde speranța!
Omul având în jur de cincizeci și cinci de ani plecă de-a lungul malului spre casă.
Nicu rămase în continuare pe loc. Nicu sta pe mal și încerca să străbată cu ochii apa râului, dar nu reușea, era la fel de opacă cum era și viața lui. Din apa cețoasă parcă-l privea un copil.
Casa familiei copilului era așezată pe malul râului la o distanță de 50 de metri cel mult.
Copilul și râul erau prieteni buni fără să știe, poate nici nu știau unul de existența celuilalt.
Copilul - cum era lăsat liber fugea pe malul râului fie iarnă, fie vară, fie toamnă sau primăvară fie timp urât sau senin.
Ce-l atrăgea pe copil?
O mulțime de lucruri. Îl atrăgeau malurile roase ale râului care deși nu erau prea mari pentru el, erau suficiente, ca să-l ascundă.
Lutul galbren avea diferite nuanțe care-l îmbătau, mirosurile lutului se îmbinau cu ale apei și-i plăcea și aceasta; apoi pe malul râului erau gropi, intrânduri, ierburi, mărăcini. Intr-o groapă te puteai ascunde, te contopeai cu râul, cu pământul. De acolo priveai lumea fără să știe nimeni, fără să știe de existența ta. Pe râu era atâta liniște. Pe râu nu se certa nimeni.
Tatăl cu mîniile lui, casa cu atmosfera încordată, amenințătoare, dispărea. Dacă nu bătea vântul,luciul apei era ca un balsam pe care îl foloseai pentru potolirea valurilor din suflet, așa cum fac marinarii cu grasimile pentru a potoli puțin tăria valurilor.
Lumina și apa de pe râu se schimbau zi de zi după anotimp și după vreme. În unele seri apa râului era ca de smoală, sau de aramă și lumina lunii care cădea de sus împrăștia reflexe tot de smoală solidificată sau de valuri turnate în aramă.
Copilului îi plăcea râul și când era frământat, când valurile veneau mari de 10-15 centimetri, verzui cu dantele de spumă albă-gălbuie, sau când se amestecau cu spuma.
Îi plăcea râul și când peste oglinda de gheață care-l acoperea cutreiera vântul spulberând zăpada măruntă și deasă ca sarea.
Ghiața se închega uneori vânătă ca un cer posomorât de toamnă, alteori era opacă dar lucioasă.
În unele zile de iarnă soarele care ajunsese la apus și care dăduse ceva căldură până atunci cobora ca o roată de foc și aerul era blând ca în timpl verii dar înghețat. Atunci se juca mult pe ghiață. Soarele de acum, din seara de vară pieduse din putere și vopsea apa cu violet și făcea să strălucească iarba.

Nicu se răsturnă pe o parte și privea jocul valurilor abia tremurate în susul râului.
Nea Aristotel era printre puținii comuniști pe care-i cunoștea mai bine, în afară de cei din din cărți care erau la fel de oficiali și depărtați ca și cei pe care-i întâlnise în raporturile de muncă.
Avea vreo doisprezece ani și mamă-sa-i murise de un an. Vara se ducea la pescuit cum răsărea soarele pe la ora cinci dimineața. Se ducea în dosul stăvilarului adică în josul apei într-o vale așezată la o oarecare diferență de nivel pentru că stăvilarul de vreo zece metri regla cursul apei păstrând-o mai bogată în lacul Tei și lăsând să curgă restul dincolo de stăvilar spre alte lacuri ce duceau la Colentina.
În lac era și o insuliță de vreo patru metri pătrați. Acolo voia să dea la peste în dimineața aceea de vară. Veni însă Negrișor unul din mardeiașii și stăpânii mahalalei și cum voia și el să dea la pește îi luă undițile-două la număr.
- Dă-mi-le, nene !
- Nu ți le dau, se confiscă!
Copilul începu să plângă.
- Pleacă, mă, de-aici, că-ți dau și vreo câteva.
Copilul plecă. Când să urce coasta malului un om în floarea vârstei îl întrebă:
- Ce-ai, băiețel?
- Mi-a luat Negrișor undițele! murmură copilul plângând.
- Ia hai cu mine! Coborâră coasta-mal înapoi și intrară pe insulă.
- Dacă vrei să pescuiești - de ce nu îți faci undițe băi voinicule? Dă copilului trestiile și lasă-l în pace!
- Să prind și eu un pește, doi, nea Aristotele și i le dau!
Nea Aristotel puse mâna pe treistii și i le dădu copilului. Apoi către mardeiaș:
- Cară-te de aici, să nu te scald de dimineață.
Spaima mahalalei strânse puțin maxilarul se învârti împrejur și apoi cu coada între picioare se retrase trecând prin apă și urcă coasta spre casă.
De atunci îl ocoli pe copil.
Nea Aristotel se lăsă jos lângă copilul care prinsese un peștișor și se înseninase și-l întrebă:
-Al cui ești?
-Al lui Ioniță tâmplarul.
- Hei păi te cunosc! Ai crescut ceva!
În 44, când mă căutau nemții și polițiștii din cartier am stat ascuns vreo două săptămâni pe la voi prin casă. Erai ca o fetiță. Aveai un păr lung și era parcă și ondulat. Acum te-ai închis la culoare atunci erai mai blond. Apoi taică-tău în camera în care m-a ascuns pe mine l-a ascuns și pe domnul Lixandru-care pe foametea lui 46-47 se apucase să speculeze covrigi. Când l-au găsit le-am spus să le fie rușine.
Totuși taică-tău ne-a mai ajutat-ținea la el în casă manifestele pentru campania electorală.
Apoi s-a înstrăinat de noi, își vedea numai de munca și de frământările lui, că de la noi zicea că n-o să câștige nimic. Ei la - revedere!
Am să-mi aduc și eu undițele altădată și vom da împreună la pește.
Și de atunci, după ce nea Aristotel venea de la serviciu - pe la cinci-șase dădeau împreună, în unele zile, la pește.
Când a terminat școala generală, ședea ca acum, pe mal. Tată-său nici nu știa în ce clasă e, sau că termină școala.
Nea Aristotel l-a întrebat cu ce medie a terminat cele șapte clase. Le terminase pe toate cu media cinci-atunci era nota cea mai mare, doar la română avea patru.
- Ai fi bun de liceu, măi băiete, dar e cam greu în situația ta. Hai la o școală profesională! Și l-a dus să dea examen la o școala profesională pe Dudești - la Ciocanul. Și a intrat aici, apoi tot el l-a sfătuit să urmeze și liceul la seral.
- Dacă tu poți să înveți și simți chemarea spre învățătură învață că nu strică să aduni în viață cât mai multe cunoștințe.
Și eu urmez școala de maiștri deși sînt mai bătrân și prind mai greu, dar dacă acum putem să învățăm și noi, de ce să nu învățăm. Și l-a dus și la un liceu seral pe Pantelimon. Era liceu patronat de uzina textilă F.R.B. Unde lucra pe atunci și el.
-Ce faci, Nicule, ai adormit - îl strigă nea Costică - un pescar pasionat care toată viața muncise ziua și de la 5 seara se odihnise pescuind. Avea o față veselă și bună, mereu optimist.
- Am călătorit și eu, nea Costică; am călătorit pe-o apă ce se cheamă timp.
- Nu te lăsa furat de apa asta, Nicule, că nu-i bine, trăiește-ți clipa ta și nu încerca să întorci apele din drum că nu e bine.
-Nu mai dai la pește?
-Nu prea mai e pește în lacul nostru și apoi nu mai am nici permis.
-Bună seara !

Intră în casă și continuă exercițiile de gramatică, dar era prea obosit. Înțelegerea se mișca leneș cu poticniri și opriri dese; gândurile se legau de întâmplările zilei și le torceau din nou întorcandu-le pe alte fațe sau continuându-le în imaginație.
Se gândea la fata pe care o cunoscuse și se vedea la un concert cu ea. Se vedea și pe sine cântând la vioară. Auzi!- cântând la vioară, și-i veni să râdă. Atunci se vedea maistru într-un atelier luminos, cu muncitori veseli și în salopete curate, închise cu fermoare ca la film.
Apoi își zise că își pierde timpul degeaba și că e mai bine să se culce.
La nouă fu în pat, se culcă, dar pe la douăsprezece venise iar tată-său beat.
- Cine am fost eu ,bă?
- Cine a fost Ioniță sergentul?
Intră în casă și mai bolborosi câteva minute până adormi. Nicu își continuă și el somnul. Diminiața se sculă pe la cinci și jumătate.
Tată-său era prin curte. Nicu trecu pe lângă el fără să spună nimic. Tată-său se luă de el:
- Ce e mă? Vrei să-ți dau eu bună dimineața?
- Bună dimineața? mormăi fiul.
- Mai bine m-ai fi înjurat!

Tatăl și fiul

-Ce tot vrei de la mine? De ce nu-ți plac? continuă el.
Vreau să mă ajuți. Să mă ajuți ca drumul pe care aș vrea să merg în viață să corespundă cu sufletul meu cu ceea ce simt că este în el. Nu mai pot suporta ca întotdeauna să dorească una și lumea să-i ofere alta.
- Și mă rog ce-ai dori? Nu-ți dau ce pot? Te-am făcut mare, te-am crescut îți dau și azi bani pentru tramvai.Ce mai vrei?
- Știi că vreau să dau la facultate?
- Și ce să-ți fac eu? Să dau examen în locul tău?
-Nu! Să-mi creezi condiții ca să pot învăța. Să nu mai vii beat.Să-mi cumperi și mie niște haine omenești.Să-mi asiguri hrana.
-Vezi atâtea,nu se poate mai mult de o sută pe lună, n-am. Să înveți, să înveți și pentru ce?
- Pentru ca să pot duce o viață puțin mai omenească.
Da ce viața pe care o ducem acum nu-i omenească? N-ai ce mânca. Așa-i viața noastră a celor din mahala să muncim de dimineață până sera, să bem seara până adormim și așa mereu până ne prinde iar pământul din care ne-am născut.

-Ce spui matale? Da’ ce omul e numai o burtă? Pe cerul vieții noastre să nu fie nimic senin? Să nu știm ce s-a creat frumos pe lumea asta?
Atunci mai bună decât viața e moartea. Nu vrei să mă sprijini să renunți puțin la băutură și cu ce econmisești să învăț.
Am să muncesc și seara am să învăț chiar dacă aș muri chinuindu-mă în felul acesta.
Am să mă lupt cu mata și cu întreaga lume dacă are să fie nevoie.Nu știu dacă-mi va fi dat să am parte de un dram de fericire dar știu că am fost ceva mai mult decât alții. Știu că am luptat pentru ceva chiar dacă am pierit în această luptă.
Tată-său începu să râdă sacadat.
-Tu crezi că eu nu am luptat pentru o rază din frumos. Tu crezi că există vreun om care să nu fi auzit chemarea luminii, a frumosului și adevărului. Toți la vârsta ta au simțit la fel sau aproape la fel dar în lupta cu viața câte puțin, câte puțin au cedat, apoi nu nu au mai avut putere să lupte.
Au rămas însă cu regretele, cu părerile de rău de la căpătîiele dorințelor îngropate.
Câteodată mai simt în ei dorinți cum se mișcă în coșciuge. Atunci bea mai mult, mai cu îndârjire.
Mi-ai zis că sunt o burtă dar tu știi că și mie mi-a placut să citesc să mă simt familiar în lumea ideilor, a închipuirilor frumoase. Am încercat să cânt și la acordeon.
A trebuit însă să vă hrănesc pe voi și nu erați puțini. Ați fost șapte. Ați rămas patru. Toată viața am muncit să vă cresc pe voi. Așa ai să ajungi și tu. Ai să cedezi puțin câte puțin și când ai să fii ca mine n-ai să mă mai condamni. Căsătoria are să-ți pecetluiască destinul. Ce-ai realizat până atunci - e bun realizat, după aceea puține ai să mai faci. Femeia e un animal ciudat- este un mâncător de timp.

Timpul liber pe care ți-l lasă societatea, cele patru ore sau și mai puține trebuie să i le închini ei. Să stai legat de fusta ei. Altminteri își face închipuiri că cine știe pe unde umblii.

Să te vadă lângă fusta ei. Să pălăvrăgești cu ea despre panglicuțe, rochii, modă, despre ce a dres ăla, ce a zis celălalt și așa mai departe. Când vor veni copiii trebuie să le asiguri hrana și s-o sprijini și pe ea să-i crească. Mai așteaptă cu judecata. Când vei avea patruzeci de ani atunci să mă judeci, dar tu te-ai grăbit să mă judeci de când erai mic, fără să mă cunosști.
- Am să caut însă să mă cunosc pe mine și să mă înfrânez cît mai mult; să ocolesc capcanele pentru care îți mulțumesc că mi le-ai dezvăluit. Poate că nu am să mă însor niciodată.
- Ha,ha ,ha! Ești crud puiule, crud de caș, degeaba ai terminat armata.Þi-ai înfrânt vreodată setea, foamea?
- Cred că pot să le stăpânesc
- Cât?
- O zi, două...
- O,zi,două,dar viața nu durează o zi două ci mii de zile?Să stai să stai să apară cel mai puternic instinct cel al procreerii și atunci să vezi.
-A apărut deja și cred că pot să-l domin.
Ai să-l domini numai că atunci când crezi că stai mai bine în spinarea lui că l-ai domesticit și învățat cu hamul atunci are să te arunce peste cap, poate chiar în brațele nebuniei sau ale viciului.
Dă-i vieții ce-i al vieții și așteaptă de la viață ceea ce vrea să-ți dea ea.
Apoi să mai știi că societatea într-un anumit timp este dispusă să acorde numai un număr limitat de locuri în lumea ideilor. Ca să apuci un bilet trebuie să ai neamuri la Ierusalim.
Așa că astâmpără-te cu visurile tale prea avântate cât mai e timp cât le mai poți înfrâna să nu te trezești năuc, apucat de iele.
Nicu ieși mai posomorât ca niciodată pe poarta casei.
Își dădea seama că tată-său are dreptate, dreptate din punctul său de vedere, dar și el trebuie să lupte să încerce să ajungă în rândul celor care au avut o familie puternică care i-a sprijinit în viață. Fiecare cu dreptatea lui își zise el și se grăbi spre tramvai ca să ajungă de vreme unde-i dăduse întâlnire nea Aristotel.
Nicu se prezentă pe Șoseaua Ștefan cel Mare la un atelier de lăcătușerie, care, deși era ascuns printre casele din trecut ce se opun blocurilor ridicate în zilele noastre, fu ușor de găsit după cornierele și țevile ce se vedeau prin curtea atelierului.
Spuse portarului că îl caută pe nea Aristotel.
Nea Aristotel era acolo de zece minute. Venea întotdeauna la 6,30 deși lucrul începea la șapte. Portarul îl îndrumă spre o sală cu geamuri mari. Nea Aristotel își făcea niște însemnări pe un carnețel și privea niște desene tehnice. Când îl văzu intrând ridică capul, apoi se ridică și el și-i ieși în întâmpinare.
- Bine, Nicule, bravo, bine c-ai venit de vreme; hai să mergem la tovarășul Căpățînă la cadre.
Străbătură curtea spre o căsuță alăturată unde erau cadrele. Nea Căpățână - un om înalt așeza ceva într-un fișier. Când auzi că a intrat cineva, se întoarse și zărindu-l pe nea Aristotel îi întinse mâna. Apoi acesta îi zise:
- Nea Căpățînă îți prezint un vecin de-al meu.Cei doi dădură mâna.
- Băiatul a terminat de curând armata, are liceul seral ar vrea să se pregătească pentru facultate sau o școală de maiștri.
Caută să muncească mai apropate de casă. Cum stă pe Tei până la noi face 15-20 de minute decând iese din casă.
- Ce zici ,putem să-l ajutăm?
- Ce meserie are?
- Lăcătuș - constructor.
- Bine, nea Aristotele, în echipa lui Manole mai trebuie un băiat. O să lucreze la uși metalice.
- Așează-te la biroul ăsta și completează formularele. Completă din nou niște formulare ca la celălalt atelier de pe Rahova.
La punctul persoanele de care este cunoscut completă numindu-l pe Niculaie Aristotel.
Șeful personalului îl întrebă dacă sunt rude.
- Nu nu suntem rude, suntem vecini, dar m-a ajutat în viață mai mult decât m-au ajutat toate rudele mele la un loc.
Funcționarul își făcu niște copii de pe alte acte- certificatul de naștere; diploma de studii; îi ceru cartea de muncă. El îi spuse:
- V-o aduc săptămâna aceasta. Trebuie să mă duc s-o iau de unde am lucrat.
Când ieși la trei se duse iar la sediul intreprinderii de pe Iancului și-și ceru cartea de muncă.
- Așa de repede ne părăsești, tovarășe?
- Am găsit mai aproape de casă. I se dădu carte de muncă pe care ei nu apucaseră să scrie nimic.
Înainte de a pleca în armată strânsese o mie cinci sute pe un bilet de economii.
Se duse și scoase cinci sute de lei ca să nu mai mănânce din banii lui tată-său.
...............................................................................................................................................................
( Continuare în numărul viitor)







Își cumpără o lampă cu gaz de 63 de lei, o tigaie, o oală; o cratiță, vreo opt farfurii de feluri diferite; două căni; două furculițe și două linguri.
Cînd il văzu soră-sa și îl întrebă ce a cumpărat se cruci.
-D-aia nu te mai însori, muereeo! Voia să nu-i mai dea prilej lui tată său să-l facă golan și să-i arate că se poate descurca și fară ajutorul lui.
Soră-sa Jeana - voia, ca niciodată să sărbătorească ziua lui Niculăită care împlinea zece ani. De aceea voia să-i adune pe toți ai familiei la o masă comună. Sora-sa Lili nu voia să vină pentru că tată-său nu fusese la nunta ei, cînd se măritase. Nu venise decât soră-sa Nuța, pe care babele din biserică începură s-o bîrfească că-ar fi văzut-o cu unul si cu altul; ceea ce-i făcuse mai mult rău fetei. Avea familia băiatului ce să reproșeze.
Nicu nu dorea nici el să participe. Se gîndea ca trebuie să se întîlnească cu o fata pe care o cunoscuse dumineca la film. Nici nu știa cum o cheamă, poate Speranța, poate Visul – cine știe, important este ca ea exista. Hotărîseră să meargă la ștrand dar să o aștepte tot la cinematrograf la Melodia. La opt de dimineață fu acolo dumineca. Așteptă pînă la nouă, dar ea nu mai veni, apoi se plimbă pînă la 10 și fata nu mai apăru.
-Nepotrivire de educație gîndi Nicu și lipsă de perspective în idila lor.
Părinții o vor fi tras de limbă sau ea singura le spusese și cînd aflaseră că nu-i decît un lăcatuș cu liceul seral o sfătuiseră să pînă capăt jocului. Poate ca era mai bine.
De cînd începuse să lucreze, de o săptămînă parcă simțea nevoia să bea. Se impotrivise pînă atunci gîndindu-se la ce-l dusese băutura pe tată-său. Se gândea că cu băutura nu poți astupa prăpăstiile din suflet ci că le adîncești și le înnegurezi mai rău, dar și în adîncul firii lui, prin sânge și în stomac simțea un nesațiu ca o sete; ca o foame. Intră peste drum în bodegă și ceru bere.Nu aveau.Ceru coniac.O sută;încă o sută și încă una.Plăti si pleacă. Băutura nu-l răzbi dar îi amorți puțin gîndurile si inima.
Cînd ajunse acasă masa dată în cinstea lui Niculăița, nepotu-său era în toi. Cumnații și soră-sa îl chemară și pe el. Îl luară cu sila aproape din curte.
Tată-său ședea în capul mesei, ca în zilele copilariei. Se simțea bine.
-Boierul nu vrea să ne onoreze !?
Fiu-său se uită tăcut la el. Cînd îi văzu ochii tată-său trăsări.
-Lupul își scoate colții!
Nicu fu așezat la celălalt capăt al mesei. Era singurul loc liber.
Soră-sa Jeana îi aduse să mănînce. Mâncă în tăcere. Ceilalți beau și vorbeau de una, de alta.
La un moment dat se ură pentru băiețel: Soră-sa Jeana zicea lui Niculăița;
-Să crești mare. Niculăiță, să fii voinic - ca tata. Pieptul tîmplarului se umflă.
- Și bețiv tot ca el, scăpă parcă fără să vrea Nicu. Paharul din mînă tatălui zbură spre el. Se feri și paharul se sparse de perete.
-Ce paștele mătii bă, beau banii tăi; că te zdrobesc acum.
Se ridică de la masă ca să se ducă spre fiu-său. Interveniră cumnații și surorile.
- Că nu e frumos! că se sperie copilul pe Niculăița; că aude lumea. Parcă era prima dată cînd în mahala se auzea de scandal. Toți se certau în mahala;iar ei se certau mai des decît ceilalți.
Nicu pleacă din camera soră-si. Se duse la el în cameră urmărit de zbieretele lui tată-său.
- Să nu mai dai ochii cu mine. Să nu te mai văd!
Se învîrti, ce se învîrti prin cameră apoi pleacă pe Rahova la soră-sa Lili, să-i spună cele întîmplate.
-Fă-ți cameră separată, spuse ea.
Avem noi o ușă care nu ne mai trebuie, putem să i-o dăm lui Traiane? Traian era bărbate-său.
- Dă-i-o! Þi-o duc eu mîine cu mașina lui Fanuș. Fănuș era un vecin.
Marți seara Traian aduse ușa cu mașina lui Fănuș. Nicu vorbise cu nea Vasile, zidar care lucra prin cartier, să-i facă un zid în locul ușii vechi cu două canaturi dintre el și tată-său iar în locul ferestrei să-i așeze ușa dată de Lili.
Nicu cumpără cincizeci de cărămizi de la un vecin din spatele casei și miercuri nea Vasile se apucă de lucru și termină în două după – amiaze.
Tată-său nu zise nimic că a făcut modificările. Într-un fel era și el mulțumit. Nu-l mai vedea pe fiu-său.
Continuă să bea pe la restaurantul din parc sau la restaurantul fost cânva al lui Alexe, apoi numit de oameni „La lopată”pentru că aici beau cei ce aveau pe blazon lopata, cei ce curăță zăpada din oraș- țiganii.
Când să intre în curte Nicu se întâlni cu Niculina; care ședea la poartă. Se făcu că nu o vede dar ea îl opri:
-Treci nepăsător pe lîngă mine, Nicule? De ce nu vrei să-mi vorbești. Știu că nu sînt frumoasă, dar nici tu nu ești. Nu am o casă, dar nici tu nu ai. Vom sta amîndoi cu chirie. Nu sînt la prima ”iubire”. Parcă noi am ști ce înseamnă vorba asta trâmbițată prin cîntece de muzică ușoară sau populară. Nicu voi să nu-i răspundă și să intre în curte. Se răzgândi și-i răspunse. Depinde cum o înțelegi, după mine e o tânjeală, e un abur, un vis pe care îl cauți toată viața, după care alergi. Cântecele nu fac decât să întrețină visul, uneori să-ți de iluzia că s-a împlinit. Ce-ai tu cu cântecele?
-Nu-mi plac! Măsluiesc viața! Asta este diferența dintre mine si tine. Eu trăiesc cu picioarele pe pămînt. Eu vreau să-mi fac și am să-mi fac un cămin. Tu visezi și ai sa ratăcești toata viața și n-ai să realizezi nimic. Îți plac doamnele de la teatru și de la televizor. Dar cunoști vreuna?
Ai fi în stare să-i spui vreuneia că o iubesti? Þi-ar pufui în nas și s-ar considera jignite.
Auzi-un lăcătuș, un mahalagiu cu rugină in palme și-n piele să-mi ceară mîna. Ce îndrăzneală!
-Trebuie potrivire de stare socială înainte de potrivire sufletească.
Tu cu visele tale, poate ai fi la fel ca cei de la televizor, dar viața nu ți-a permis sa ajungi decît lăcatuș, un meseriaș în mahala .Trăiește ca noi, acceptă locul pe care ți-l oferă viața acum căci mai tîrziu n-ai să găsești nici unul.
Nicu se aprinse:
-Crezi c-am să pot să-mi înăbușesc dragostea de frumos înalt, dragostea pentru marea și adevărata artă, dorința de-a încerca să creez și eu după legile ei. Eu nu cred niciodată .
-Tu nu vezi c-ai îmbătrînit, că umbli cu nasturii căzuți că mănînci numai mezeluri și conserve? Dacă nu te hotărăști într-o săptămînă s-a zis: eu mă mărit cu oricine o fi. Și s-a măritat cu un alt vecin cu Mielu un băiat venit de curînd de la țară cu familia și care învățase meseria de caloriferist.
L-a invitat și pe Nicu la nuntă dar el nu s-a dus. Nu-i plăcea să intre în complicații. Nu-i plăcea să-și piardă nopțiile și nu s-ar fi simțit bine.
S-a dus în schimb la nuntă soră-sa, Nuța cu bărbată-său Mitică.
Soră-si îi părea rău că în locul mirelui nu-i fratele său, dar ce să-i facă dacă e prost.
Ãsta nu știe ce-i viața, trece degeaba prin ea.
Luni de dimineață Nuța târa de bărbată-său care băuse toată noaptea și cînd îl întîlni pe Nicu în poartă spuse:
-Habar n-ai ce frumos a fost la nuntă!
Rău ai făcut că n-ai venit! N-ai să știi nimic despre viață, niciodată.
Se vede!zise Nicu și îi ajută să-l bage pe bărbată-său în casă, căci acesta se înmuiase de tot. Nici nu mai vorbea. Apoi Nicu se grăbi spreserviciu, părându-i totușitotuși rău. Dacă vecinii și surorile au dreptate.
Munci toată ziua cu îndîrjire ca să scape de gînduri;dar ele nu-i dădeau pace.
- De ce-o fi supărat? se întrebau tovarășii de echipă și la prînz încercară să afle ce s-a întîmplat.
Nicu nu le spuse decît că-l doare capul.
Cînd veni pe la patru acasă se apucă iar să învețe și uită gîndurile.
După vreo lună ajunsese să-i cunoască pe cei din echipa lui. Erau nouă, cu șeful de echipă, Manole, zece.
Șeful de echipă era un om slab, palid cu niște ochi arzători, fusese ofițer. Știa să sudeze electric și autogen; cunoștea desen și muncea alături de ceilalți nouă când era nevoie 24 de ore continuu și ar fi putut să lucreze și mai mult. Ceilalți erau oameni diferiți. Vreo patru mai bătrâni; oameni serioși și așezați; alți patru erau oameni mai tineri. Vreo doi erau de aceeași vârstă ca și Nicu. După o lună de zile luă primul salariu, pentru că ștatele se întocmesc pe jumătate de lună și iei banii pe două săptămâni, dar la distanță de alte două săptămâni. În ziua de salariu primi în mînă 650 de lei. Era una din sumele cele mai mari pe care le încasase pînă atunci pentru o jumătate de lună.
Nicu nu scăpă de cei doi tineri și trebui să meargă la bodega din colț să-i cinstească. Unul se numea Gicu, celălalt Săndel.
Luară câte patru mici și două sticle de bere de fiecare pentru – încălzire. Apoi cerură zece sticle-cifră rotundă.
Gicu - donjuanul atelierului începu să-și istorisească aventurile cu una care are doi copii; alta pe care a agățat-o în piață și așa mai departe.
- Băi, Nicule ști ce zic eu frățioare?
Încercarea moarte n-are ; oricum ar fi femeia; frumoasă, urâtă, eu încerc. Zic și eu precum cocoșul; dacă o prind o prind, dacă nu fac sport.
Băuseră între timp cîte cinci sticle de fiecare.
- Eu oi mai fi cum oi mai fi dar Săndel ăsta e mai năzdrăvan. Ãsta scoate limba și se șterge cu ea pe frunte, domnule.
Ca la o comandă Săndel scoase limba și chiar dacă nu ajunsese la frunte începu să și-o plimbe pe nas.
Nicu fugi pe ușa veceului unde începu să vomite. Cei doi fuseseră și ei la veceu așa că nu se mirară.
Cînd reveni însă Nicu era palid.
- Ce-i Nicule cu tine, întrebă Gicu?
- Mi-e cam rău! Să fac plata și să plec.
Chemă ospătarul. 12 mici;16 sticle de bere, 10 chifle. 24,50; 64 și 3,50 total -92 –lei
Deși chelnerul le luase 6 lei la bere, Nicu vru să facă și el pe domnul și îi mai dădu trei lei. Dintr-o sută ceru rest cinci lei.
- Băiat bun, Nicu fură de acord cei doi, dar e prea crud. Ar trebui să-l rodăm mai puternic.
Nicu se simțea gol și nemulțumit.
Trecuse o lună și o săptămână și nu realizase mare progrese la studiu.
Lucra prea puțin și prea rar.
Cînd nea Aristotel îl întrebă dacă și-a depus dosarul pentru concursul de admitere în facultate el îi spuse că da, dar nu e prea pregătit, că va încerca la facultatea de limba și literatura română.
Pe la sfîrșitul lunii mai, Nicu își alcătui dosarul pentru a participa la examenul de admitere în cadrul Facultății de filologie-secția literatura și limba română....
Intră cu sfială în holul facultății și o luă spre dreapta. Aici într-o secțiune separată dintr-o sală fu îndrumat în partea stîngă unde se afla secretariatul.
Pășea cu sfială pentru că i se părea că pășește în trecutul de cultură al poporului nostru. Nu știa prea multe despre istoricul facultății la care se prezenta dar știa că universitatea din București fusese fondată în 1864 de marele Cuza, pe locul altui lăcaș, Sfîntul Sava și el un altar de cultură al nostru. Știa mai apoi că aici predau sau au predat unii dintre marii oameni de cultură: Ovidu Densușianu,George Călinescu, Tudor Vianu și alții.
Secretarei îi plăcu figura sa timidă și-i zămbi arătîndu-i cînd au loc examenele.
Nicu mulțumi și plecă. Nu avea încredere în el. Nu spera că va reuși - are o cultură prea redusă pentru a fi admis, dar să încerce.
În timpul examenelor șezu retras de ceilalți candidați grupați în cercuri și discutînd gălăgios. Era și mai în vîrstă și se simțea și cu mai multe necazuri decît ei. În afară de asta nu era nici o fire prea comunicabilă. Singurul candidat cu care discută era un băiat cu un picior cam șchiop cu părul creț și o frunte mare ca de poet. Băiatul era atras de simboliști și-i vorbea și lui despre ei. Nicu îl asculta cu atenție. În liceu abia auzise despre ei.
- Dacă nu dă vreun simbolist - Bacovia sau Minulescu - intru sigur spunea tînărul al cărui nume nu-l aflase, dacă ne dă altceva nu știu de voi intra.
-La scris însă li s-a cerut să vorbească despre Titu Maiorescu . Tânărul se descurcase și aici. Nicu greșise interpretarea .Devenise tot mai întunecat și-l ocoli și pe tînărul infirm. Nicu era sigur acum că nu va fi admis la facultate.
Într-o duminecă din septembrie pe cînd Nicu ședea la televizor la soră-sa Jana împreună cu Marcel și cu cumnată – său George cam pe la șase după amiază se auziră zbieretele tîmplarului.
- Vă omor pe toți! Cine au am fost eu mă?! Cine a fost Ioniță sergentul!
Se certase în cursul săptămînii cu cele două fete cu Nuți și Jana și acum vroia să se răzbune.
Cînd o văzu pe Jana prin curte luă o piatră mare și aruncă spre ea. Era un pietroi greu și n-o izbi dar o sperie și ea începu să plîngă
Apoi omul luă toporul și veni la ușa casei Janei lîngă care se afla ca și cele două camere ale Nuței de cealaltă parte cu camera tîmplarului și a lui Nicu și începu să izbească în ușă.
Nicu plecă de la televizor deși cei doi încercară să-l rețină.
Descuie ușa iar tată-său rămase surprins cînd îl văzu acolo, poate nu se aștepta să-l vadă acolo.
- Vă omor! zise el.
Nicu îi luă toporul din mînă și-l Împinse. Bătrînul căzu și începu sa strige el că este omorît.
- Aha, te-am făcut mare și sari la mine! Vrei să mă omorî?
Priviți-l oameni buni, dă în tată-său.
Se adunaseră oameni la gardul curții.
Erau și cele două două mătuși Florica și Nana era și unchiul său Anghel dinspre mama-sa. Pe drum trecu și nea Aristotel dar nu-l văzu pe Nicu care intrase în casă și-și văzu de drum.
Cele două mătuși intrară în curte ca și Savu și-l luară pe tîmplar să-l ducă în camera lui.
- Meștere, fii cuminte . Nu este frumos. Rîde lumea.
Meșterul se potoli dar tot mai bombănea:
- Ãsta e un tîlhar, să plece din casa mea. Să nu-l mai văd în ochii mei nici la moarte.
Nicu se gîndi să plece de acasă. Dar unde să se ducă? Și apoi aici erau mai mult casele mamei deși cei doi părinți cumpăraseră pămîntul de la parinții fetei; iar prin 50 dărîmaseră casa și ridicaseră cele două camere și antreul împărțite acum între tată și fiu.
Se lungi în pat și încercă să adoarmă
Poate tatăl său nemaiauzind zgomote va crede că a plecat și se va potoli.
Tată-său însă nu se potoli, se duse la frate-său Anghel și-i spuse ce a făcut tîlharul de Nicu.
Anghel însă ținea la amîndoi la fel și nu făcu nici un reproș nepotului, mai ales că nu știa adevărul.
Nici Nicu nu adormi. Se gîndea la scandalurile din mahala și la scandalurile din casa lor.
Se pare că aceste scandaluri au început încă din vremea cînd se pregătea să vină pe lume.
Membrii unei familii își rezolvă neînțelegerile prin diferite procedee; după firea membrilor familiei. Unii păstrează o tăcere de mormînt, îi anihilează pe ceilalți prin renunțarea la comunicare. Alții își aruncă unul altuia vorbe tot mai înveninate, (metafore ) de dispreț, blesteme și ocări după puterea înveninată a minții sau a sufletului. Fiecare familie are un mod propriu de a-și rezolva neînțelegerile și din alt punct de vedere. Pentru unele familii certurile rămîn ca ceva ”interior,, - ca probleme interne, pentru alții ele ajung imediat „externe” prin bătăi pe stradă, țipete și strigăte ca de spaima năvălirilor barbare.
În mahalaua Teiului, mahalaua din partea de nord est a Bucureștiului fiecare familie avea un mod propriu de a se certa.
„Cei cumsecade” se certau în casă pe înfundate - să nu audă nimeni. Cei care nu țineau la prestigiul lor prea mult se certau țigănește, cu mult teatralism, mult zgomot și uneori cu sînge.
Familia tîmplarului Ioniță avea și ea un mod propriu de a se certa. Certurile erau profunde fără prea mult teatralism, dar cu mult tragism.
În liniștea serii de vară de acum răzbăteau iar strigătele din interiorul casei - o casă tencuită cu pămînt, nemaispoită de mult căci războiul nu mai permitea asemenea operații. Vocea bărbatului spartă de mînie și de fierbințeală se auzea înfundat.
- Să pleci iepuroaico! Să te duci unde vrei!
Nu-mi mai trebuie copii! Ajung cinci pînă acum.De fapt mai trăiau patru.
Bărbatul o lovea puternic,înfundat. Femeia reuși să fugă pe fereastră și se duse la maică-sa, dar și și aici o așteptau bombănelile și bătăile tatălui - „tiranul” Bălănică cum era cunoscut în cartier.
Mamă-sa care ascultase pînă atunci din curte, cu inima ciulită, mersul cerții, o luă de subsuori și căuta să o ducă cît mai ferită în casa ei.
- Hai, Soro, hai, nu mai plînge! Hai și te-oi odihni în casă. Bătu-l-ar Dumnezeu de tiran! Îi era însă frică să n-o vadă celălalt tiran bărbată-său, tatăl gravidei. Reuși s-o ducă în casă deși prin apropiere se auzea mormăitul nemulțumit al bătrînului Bălănică.
Treburile începeau sa meargă prost și în gospodăria tâmplarului; vasele murdare se adunau morman, nu mai era cine să-i fiarbă cleiul, să-l mai ajute în muncă; copiii erau și ei mici.Nu se descurcau prea bine.
Pe de altă parte bătrînul Bălănică, tatăl femeii o gonea mereu, o trimitea la barbată-său.
Pînă la urmă, după trei - patru zile femeia se întorcea în familie. Deși nu vorbeau cei doi soți se reacomodau din nou pînă ce bărbatul gasea de cuviință să-și manifeste iar nemulțumirea. Totuși copilul se născuse. Se născuse într-o zi de septembrie din timpul celui de-al doilea război mondial. Era al doilea băiat în viață căci ceilați trei copii erau fete. Era un băiețel nu prea voinic, cu niște plete blonde închis, ochi căprui și alb la piele și la față.
Gîndul că mai aveau încă un copil de crescut începu să dispară învins de mulțumirea că era băiat și oricum un băiat se descurcă mai ușor în lume.
Dar omul găsea alte motive să se afle nemulțumit și le spunea și femeii printre lovituri sau uneori mai omenește.
- La ce - s buni copiii? Ce-am făcut noi pentru părinți?
Cînd se vor face fetele mari și s-or aprinde ai să ubli ca nebuna după ele și tot or să se înhăiteze cu golanii.
- Lasă, măi omule, că din cinci s-o găsi unul care să fie mai omenos să-ți fie sprijin la bătrînețe, să-l ai aproape în ceasul morții.
- Și ce-o mi-o putea el face?
Cînd o fi să cad, cad dintr-o dată. N-am să ajung eu la masa lor!
Se simțea în putere, capabil să facă față oricăror necazuri. I se părea că oricum va stăpîni viața. Era și el cineva. Știa carte, avea o meserie, încerca să învețe a cînta la acordeon. La cei patruzeci și doi de ani se credea cineva. Crescuse oricum pînă acum patru copii. Cea mai mare Jana, o fată avea șaisprezece ani și văzînd-o atît de mare nu prea ar mai fi avut să aibă copii.
După ea urma Gogu – băiatu l- cel de care era mulțumit, pe care îl simțea mai aproape. La care ținea. El avea 12 ani. Apoi venea o fată Nuța, care-i semăna și care fusese bolnavă cînd era mică. Avusese apă la plămîni. Ea avea vreo unsprezece ani. Apoi venea Lili, fata cea mai mică și ultima dinaintea băiețelului.
Lili abia avea vreo șase ani cînd se născuse băiețelul. Copiii nu erau proști. Fata cea mare, Jana însă, după ce învățase patru clase nu a mai vrut să urmeze mai departe. Goguleț însă învăța foarte bine și tâmplarul era hotărât să-l dea la liceu. Fata cea mică urma să intre și ea la școală.
Că nu era prost, că era cineva, i-o arăta și faptul că reușise să scape destul de ușor de război.
Dăduse la unul ceva la altul ceva și reușise la cei patruzeci și doi de ani să fie imobilizat pe loc- la o unitate de aviație depărtată cu vreo trei kilometri de mahalaua în care locuia spre satul Pipera.
Că era cineva îi spunea și faptul că era fiu de jandarm, că oricum și nevasta pe care o luase, Steluța era fata lui Bălănică, destul de avut.
Pe lîngă toate acestea mai era și sergent în armată. Toate acestea îi dovedeau că este cineva, că nu e un golan. De golani avea oroare.
Că era cineva se vedea și din faptul că lucra la domiciliu, nu era slugă la nimeni, ba de multe ori angaja el pe cineva la lucru. A avut chiar și ucenici. I se părea că descâlcise legile economice ale societății în care trăia că dacă-și păstra”capitalul,”, își păstra și situația sa de „meșter”, de negolan.
Capitalul lui consta din posibilitatea de a strânge bani oricând să cumpere o căruță de lemne, de obicei lemn de tei pe care apoi să-l lucreze. Ritualul se repeta în fiecare lună. Cu cîtă greutate strângea acești bani nu-i păsa. Cu oamenii din mahala, cu cei în mijlocul cărora trăia, mai ales cu cei de „teapa” sa-meșteri sau negustori se avea bine. Îi ajuta cînd putea și le cerea ajutorul cînd era cazul. În mahala mai erau trei tîmplari, Chive, Cristea, Bălăceanu. Chiar fratele lui se pricepea la tîmplărie. Cumnații săi erau tîmplari. Titi era tîmplar de mobilă. Savu învățase tîmplărie de la el.
Și după război își păstrase atelierul. Credea că lucrurile n-au să se schibe cu toate zvonurile ce se auzeau. Visul lui era să-l ajungă pe Chive. Chive era cineva în cartier. La el învățase meserie. Chive avea vreo șaisprezece lucrători, o casă mare și frumoasă, un atelier mare și multe proprietăți.
Aceste lucruri le înțelesese Nicu din povestirile mătușii sale dinspre mama - Nana. I le amintea și tată-său ca să se scuze că nu-l ajută în viață ori decîte ori fiul îi cerea ajutorul.
- Ce vrei, bă, eu nu am vrut să te aduc pe lume, dar toate neamurile au sărit cu gura că nu e bine să înăbuș o viață ce abia a încolțit, iar maică-ta mă blestema să rămân singur cu tine pînă a nu muri.
Nicu se duse la secretariatul Facultății de filologie să-și ia dosarul . Nu reușise la admitere. La scris făcuse o teză slabă datorită felului cum îl privise pe autorul despre care i se ceruse să vorbească - Titu Maiorescu. În liceu el era discutat numai ca oponent al lui Gherea. Manualul și profesoara îl prezenta ca pe o frînă în calea dezvoltării literaturii. Așa îl prezentase și el, ori între timp concepția despre rolul lui Maiorescu se schibase, recunosndu-i-se și meritele. El nu urmărise viața literară așa că nu făcu o lucrare bună. Și la gramatică greșise la recunoașterea unor subiective și la analiza unor complemente concesive pe care el le luase propoziții concesive. Aceste lipsuri i le arătase profesorul examinator care-i spunea că are o ortografie relativ îngrijită și o oarecare ușurință în exprimare, așa că să se pregătească și să mai încerce la anul.
Îi dăduse aceste sfaturi după ce-l ascultase și la oral și-i căzuse Ion Barbu. Nicu rămase perplex. Nici nu auzise despre el, așa că schimbă subiectul și-i căzu George Topârceanu-prezentare generală. Reușise să-l prezinte dar prea general, fără citate din poezii și prea după părerea manualului. Examinatorul îi ceru să-și exprime și simțămintele sale față de poet. El nu putu s-o facă într-un mod deosebit. Își luă dosarul de la ghișeu după ce așteptă cîteva minute și plecă. Părăsea cu regret holul mare și rece al Facultății.
Nu-i spuse decât lui nea Aristotel despre insuccesul său. Acesta văzându-l iar foarte îngândurat îl întrebase.
- Ce necaz s-a mai ivit?
- Am fost respins la examenul de admitere în facultate.
- Las’că dai la anul, îl consolase el.
- Nu, nu mai dau la literatură, mă pregătesc la matematică și fizică și voi da la Energetică. Þara are nevoie de multă energie.
- Și așa e bine! Îl bătu pe umăr nea Aristotel.
Ceilalți aflară aproape singuri,despre insuccesul lui. Surorile aflară cînd îl văzu venind de abia țindu-se pe picioare de beat într-una din zilele lunii iulie.
- Bine, mă d-aia ți-ai luat o săptămână de concediu ca să bei? Îl zguduise Jana.
- Nu, nu ca să beau. Ca să dau examen!
Dar vezi tu, am vrut ca să sar peste umbra mea și nu se poate, vorba lui tata. Am căzut în aceeași prăpastie ca și el.
- Ești bou! Du-te și te culcă. Îi aduse de la ea o farfurie cu mîncare i-o puse pe masă și plecă. Nicu mîncă și se culcă îmbrăcat. Dimineța cînd se văzu, se gîndi că nu mai dormise îmbrăcat de la moartea mamă-si, își zise și el că e un prost și plecă la lucru. În lunea din săptămîna următoare se apucă de matematică din nou. Văzu că merge greu și hotărî să ceară sprijin cuiva de la atelier. Dar cui?
Nimeni nu cunoștea matematică la un nivel superior în atelier,poate doar inginerul Matei Ionescu. Lui are să i se adreseze cînd îl va vedea. Pînă atunci va mai citi singur manualul de fizică pe care în mare parte o pricepea mai ușor căci vedea aplicații de-ale ei la fiecare pas.
Niculina a aflat și ea de pe la vecini sau chiar de la surori că nu reușise.
Las’că-i bine! Exclamă ea, să-i mai scadă nasul puțin, să vadă și el cît de greu se intră la facultate dacă n-ai rude în cercul lor. Poate nu se va mai crede că e mai deștept decât mine.
Cînd îl ntâlni pe stradă îl salută de departe cu ce mai faci mă, apoi cînd se apropiară îl întrebă direct:
- Ei ce mai face creatorul care nu știe ce o să creeze!
- Bine, bine răspunse Nicu rumegându-și necazul și furia și grăbind pasul.
- Iar fugi mă de mine? Stai să te întreb ceva?
- Nicu se opri.
- Ascultă mă,tu crezi că cineva pe lumea asta te poate aprecia pentru că ai aspirații frumoase, pentru că visezi să creezi „ceva,, - nici tu nu știi ce? Þie ti-au intrat prea adînc în cap lecțiile de morală.
- N-am luat astfele de lecții de la nimeni!
- Atunci firea ta e cea păcătoasă și te minți singur. Crezi că societatea poate să-i sprijine pe toți cei care visează cai verzi pe pereți?
Astăzi se descurcă care cum poate. Cuvântul de ordine este cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale. Auzi mă?
- Totuși poate va veni o vreme cînd va fi încurajate și aspirațiile frumoase din om, cînd fiecare om, cît ar fi el de puțin înzestrat de la natură va fi ajutat să-și dezvolte niște forțe de creație deosebite.
-Da, poate va veni, dar pînă atunci noi vom fi praf și ulcele. Pînă atunci tu ar fi trebuit să te însori cu mine, să facem copii și poate ei vor ajunge creatori așa cum visezi tu.
- Poate că ai dreptate, mărturisi Nicu, poate că am greșit că nu m-am căsătorit cu tine.
- Dacă vrei divorțez, zise Niculina!
- Niciodată!
- La revedere, zise Nina.
- Adio!
Vara era secetoasă și arzătoare cum fusese și primăvara.
Într-o duminecă Nicu se scălda și el. Nu făcea decât de trei patru ori pe vară baie în lac deși locuia pe malul lui. Era un înotător bun și se răsfăța în apă. Apa era caldă parcă pregătită pentru o baie.
Rîul îl îmbrățișa cu căldură, din toate părtile. Se simțea ușor și s-ar fi lăsat dus așa cum cum ședea întins făcînd pluta pînă pe lumea cealaltă. Oare lacul acesta nu știa drumul spre tărâmul celălat? Dinspre mal venea un alt înotător. Era Marcel. Cineva îi spusese că nevastă-sa fugise cu unul cu mașina, la mare, la Mamaia. Marcel înota fără să-l fi văzut dar îl observă cînd era la vreo doi metri de el.
- Ei ce faci, Nicule, parcă ai fi un înecat umflat de apă să și scos astfel la suprafață.
Nicu se răsturnă, scuipă apa din gură și începu să înoate în stilul voinicește.
- Noroc Marcele!
- Noroc Nicule! Ce mai faci?
- Mă scald și eu!
Înotară cît înotară împreună, apoi se retrăseseră spre mal să mai răsufle și să mai facă plajă.
Stând la soare, deodată Marcel îi spuse
- Să nu te grăbești cu însurătoarea și mai ales caută să cunoști, fie și prin babe, familia și fata de cînd era copilă.
Să nu te însori cu una cunoscută întâmplător pe stradă, la film, sau în tramvai. Astea sunt prea independente și așa vor să rămână toată viața. Cati m-a părăsit!
- Am auzit. E rău mai ales pentru că aveți fetița, dar ce să-i faci, n-avea teamă găsește și tu alta.
- Știi ce, zise Marcel, hai la ștrand!
Traversară lacul înot și intrară printre oamenii de aici. Unii se scăldau în cele patru bazine sau în afara lor, iar printre ei treceau când și cînd bărci sau bacurile ce transportau oamenii de la ștrand pe malul apropiat de tramvai. Alții făceau dduș la un metru de apă.
Cei mai mulți însă erau pe uscat, deși nu făceau atât zgomot cît cei din apă.
Unii ședeau la umbra pomilor sau a curmalilor sălbatici sau a altor specii de pomi; alții jucau cu mingea volei sau fotbal, unii străbăteau aleile asfaltate sau cu nisip, iar alții se alergau pur și simplu.
În fine vreo cîteva sute ședeau la cozi în jurul chioșcurilor sau la restaurantul acela sub formă de baracă, unde în copilărie după război li se dădea și lor de mîncare. Fusese făcută parcă și o tabără pionerească și vreo două zile participase și el la tabără. I se dăduse, niște chiloți verzi și era învățat să înoate; dar apoi tata-său nu-l mai lăsase să se ducă pentru că avea treabă cu el, îl punea sus pe un scăunel ca să ajungă la tijgheaua de tîmplărie și-i dădea de făcut niște cuie din lemn, pe care apoi el le bătea la scaune unind blatul de scheletul de susținere.
După ce făcură înconjurul ștrandului, Marcel apuse să se alăture unui grup ce juca volei și în care erau mai multe fete. Nicu fu de a cord.
Cerură permisiunea de a intra și ei în joc și li se dădu permisiunea cu voioșie. Începură să schimbe mingi mai ales cu fata care le plăcea mai mult. După vreo jumătate de oră două fete ieșiră din joc spunând că se duc la baie. Marcel și Nicu mulțumiră și ei și plecară cu fetele.
- Știți să înotați, întrebă Nicu.
- Nu știau, dar doreau să învețe.
Marcel începu să le explice etapele învățării înotului. Întîi să facă pe mal sau în bazin exerciții de învățare a mișcărilor. Spre exemplu Să se așeze pe malul apei forfecând picioarele. Fetele executară și ele cu plăcere. Apoi ținându-se de marginea bazinului execuți mișcarea cu fața în jos și Nicu demonstra deodată aceasta ,căci era în apă. Fetele intrară și ele și făcură și acest exercițiu. După multe exerciții de acest fel, încheie Marcel trebuie să vă luați colaci, centuri sau snduri și veți face exerciții pentru brațe. El se urcă pe marginea bazinului și mișcă mîinile ca în stilul bras. Fetele execcutară și ele aceleași mișcări.
Exercițiile acestea trebuie să le executați de multe ori și cu răbdare, apoi mai trebuie să vă sincronizați și respirația cu mișcările și astfel veți deveni campioane de înot - persiflă Nicu.
-Fetele îl priviră supărate.
El se aruncă de pe marginea bazinului și veni lîngă ele oferindu-se să le sprijine pentru a exersa întregul complex de mișcări. Una dintre ele acceptă, apoi celaltă se lăsă și ea convinsă de insistențele lui Marcel, cînd văzu că prietena ei se descurcă. La închiderea ștrandului se despărțiră urmând să se întâlnească de 23 August adică peste o săptămână la intrarea în parcul 1 Mai, pe la ora 12, după manifestație. În ziua stabilită și după ora 12 se întâlniră. Străbătură discutând aleile parcului. Vrură să intre în restaurant căci biblioteca din copilărie este astăzi o ruină, dar nu erau locuri la mese. Priviră din treacăt la o estradă cu puțini spectatori și unde începuse un spectacol cîteva formații de artiști amatori din sectorul al doilea. Oamenii se bucurau mai ales cînd își descopereau cunoscuții în postură de artiști.
- Bravo Gigele! Zi tare Costică. Bravo Nae!
Marcel se bucura și el cînd îl recunoscu pe Săndel într-o echipă de dansuri. Aplaudară și plecară spre stația Băneasa. Aici cele două perechi se plimbară cît se plimbară împreună, dar de la un timp, odată cu înserarea una sau alta dintre ele rămîneau în urmă, apoi se despărțiră complet. Se despărțiră tot mai mult de cărările cutreierate de oameni. Se afundară în pădure.
A treia zi cînd se întâlniră Nicu glumea cu Marcel că a fugit în pădure, iar Marcel că ei au fugit că el i-a căutat dar nu a mai dat de ei.
- Cum o cheamă pe fata ta,Nicule?
- Florica.
- E drăguță.
- Tu n-ai văzut-o.
-Te-am întrebat cum e ?
- Ei, mai de aproape?
- Este, este, dar pe a ta cum o cheamă?
- Închipuiește-ți ce potrivire, Marcelina.
-Ei!
-Ce ei!
- Cum e?
- E dulce și e divorțată. Mă mut la ea pe Moșilor.
- Așa repede?
- Știi că eu și părinții n-avem decît două camere.
- Te cununi cu ea?
- Deocamdată nu, n-am dat divorț de cealaltă. Așa-i viața:
„Nu cerceta aceste legi
Căci ești nebun de le-nțelegi”.
- La revedere, Nicule, tu ce faci cu Florica?
- Nimic, ne vom întâlni, dacă, ne vom întâlni ca și pînă acum, fără nicio obligație.


VIAÞA DIN TEI- PARTEA FNALA
Cînd văzu că nu se descurcă singur cu matematica Nicu se adresă inginerului Ionescu ce venea din cînd în cînd prin atelierul lor rugându-l să-i dea câteva consultații.
- Să fiu drept, spuse inginerul, nici eu nu prea mă pricep așa bine la matematică, dar am să-ți prezint un student de la Energetică ce te va sprijini dacă dai patru sute de lei pe lună.
- Nicu fu de acord și peste vreo trei zile, seara pe la șapte se întîlniră cu inginerul Ionescu cu un tînăr cu un an mai mic decât el care era în anul patru la Energetică, îl chema George. Era fiul unor profesori. George îl chemă la el marțea și joia de la ora 17 pînă la 20-21 și vor lucra împreună. Dădea consultații ca să-și strângă bani pentru magnetofon. Era un băiat drăguț, vesel și mai înalt decît Nicu.
La prima ședință George îl întrebă dacă știe ce este acela un număr. Nicu nu știa. Lucrase cu ele, dar nu reținuse ce sunt.
Un număr spuse George este un semn grafic care corespunde unei mulțimi din realitate. De exemplu semnul acesta zise George făcând un cinci-corespunde mulțimii degetelor de la o mână, sau acesta-făcu semnul 10 corespunde mulțimii degetelor de la ambele mâini sau de la ambele picioare.
Deci totul se explică pornind de la mulțime. Ai mai auzit de ea ?
Nicu nu făcuse așa ceva în liceu, adică nu primise astfel de explicații în liceu.
- Toate operațiile matematice sunt operații cu mulțimi, spuse George.
Mulțimile sînt grupe din realitate, din viață care capătă o coeziune a lor și sînt izolate de restul realității.
- Poți să-mi dai un exemplu de mulțimi, întrebă George?
- Mulțimea cărților dintr-un raft, sau alta dintr-o bibliotecă, dintr-un oraș, din toată țara, de pe glob, la fel mulțimile locuitorilor dintr-o casă, dintr-un bloc, dintr-un sat, dintr-un oraș, dintr-o țară, de pe glob, etc. Nicu începuse să înțeleagă. Și matematica devenea ceva real, o sculă de cunoaștere a realității.
În lecțiile următoare Nicu văzu că mai cunoștea încă multe noțiuni ale matematicii, că mai știe să opereze cu multe dintre ele.
George îl ajuta pe drumul înțelegerii cu clasificări tot mai ample și mai stufoase.
Ce fascinantă e matematica! exclamă Nicu, într-una din convorbirile nocturne și bisăptămânale.
- Frumoasă ca poezia mare și ca muzica numai că unora le pare mai rece, pentru că o privesc din afară; în interior este aceeași mișcare a gîndirii, mișcare de cunoaștere a lumii, de recreere a realității.
- Nu întâmplător unul dintre cei mai mari poeți români este și mare matematician- Ion Barbu. Ai auzit de el? În liceu Nicu nu auzise.
- Să-ți recit din el, zise George.
Grup:
“ E temnița în ars, nedemn pământ,
De ziua, fînul razelor înșală;
Dar capetele noastre, dacă sunt,
Ovaluri stau, de var, ca o greșeală.

Atîtea clăile de fire stângi!
Găsi-vor gest închis, să le rezume,
Să nege, dreapta, linia ce frîngi:
Ochi, în virgin triungh tăiat spre lume?

- Ai înțeles ceva? întrebă George?
- Nimic. Te rog să mai reciți o dată poate n-am fost prea concentrat .
George mai recită încă odată.
- Ai înțeles?
- Nici de data aceasta deși melodia îmi place . E o poezie melancolică, pare a neputinței.
- Ești aprope de esența lirismului ei,zise George. Poezia exprimă neputința cunoașteri individuale a universului, a lumii.
Lutul ars e omul, iar neputința, mărginirea-temnița e în el.
Capetele noastre nu ne ajută cu nimic pe drumul cunoașterii- au devenit pietre opace, răscoapte spre var. Mulțimea fenomenelor necunoscute a firelor stîngi, nu pot fi reduse la esență-deci cunoscute de om – de finit. Omul nu poate restabili linia frîntă de cineva - probabil divinitatea, ultima imagine parcă amintește de semnul astrologilor pentru divinitate.
- Vrei să mi-o dictezi, zise Nicu.
- Cu plăcere.
Nicu o scrise după dictare.
- Þi-a plăcut așa de mult, îl întrebă George.
- Nici eu nu știu de ce mă atrage și de ce acum am memorat-o, căci pot să ți-o recit. Și i-o recită.
Nici nu o înțeleg așa de bine, dar îmi place nostalgia din ea. Se opri, apoi continuă:
- Eu știu că trebuie să învăț: că omul cunoscând lumea o și transformă câte puțin, că din ce în ce unghiul de cunoaștere a lumii se deschide și s-ar putea să se apropie tot mai mult de infinit. Mai știu că omul dacă neagă cunoașterea se neagă pe sine, căci își neagă însușirea care-l deosebește de animale; dar totuși poezia îmi place; îmi amintește că dacă omul ca specie este la fel de puternic și de infinit ca și cunoașterea ca și universul, omul ca individ este un firicel de nisip gînditor. Îmi arată că oricît s-ar zbate omul din zilele noastre nu poate fi stăpân nici pe a zecea parte din suma tuturor cunoștințelor de care dispune lumea. Au apărut domenii noi de cercetare sunt științe pe care nici nu le cunosc.
Și nu știu de ce, oricît de tristă este poezia parcă-mi șoptește. Ești mărginit, dar încearcă să împingi marginile cunoașterii mai departe; - ești unilateral, dar să tinzi spre universalitatea învățaților antici.
Poate n-am să uit toată viața poezia asta, încheie Nicu și rămase tăcut și trist.
- Am depășit subiectul și ora discuțiilor zise George și aud pași pe lîngă ușă. Înseamnă că mama a pregătit masa de seara.
- N-ai dori să iei masa cu noi?
Nicu rămase încurcat. Nu-i plăcea să se apropie prea mult de oameni să dea buzna în intimitățile și sufletele lor.
George văzu șovăiala.
-Hai nu te mai codi, mama și tata ar dori să te cunoască. Le-am vorbit despre tine; le-am spus că muncești și înveți și le-ai cîștigat simpatia.
Deci rămâi!
Nicu plecă capul în jos ușor ceea ce poat fi interpretat ca da - rămâne.
- Mă scuzi puțin, zise el. Mă duc s-o anunț pe mama.
Nicu rămase singur și-i păru rău că a acceptat invitația. Poate va trebui să-l invite și el pe George acasă, dar unde?
Acesta s-ar fi speriat de condițiile în care stă.
George reveni și-i spuse ca s-a făcut.
Să meargă în cealaltă cameră, în care masa este aproape gata.
Nicu se supuse. Într-o cameră destul de mare-mai mare decît a lui era așezat un bufet de bucătărie și o masă pe lîngă care ar fi încăput opt persoane. Erau însă numai două- un om alb la păr dar încă drept, care se ținea bățos pe scaun și o femeie cu părul puțin albit, dar de o frumusețe rară deși trecuse peste 60 de ani.
Bătrânul se ridică în picioare. Era cât George de înalt și cu o lumină blândăîn ochi.
Nicu se îndreptă spre mamă din instinct. George făcea prezentările.
- Măicuța mea și Nicu pe care vi l-am prezentat.
Nicu se plecă și-i sărută mîna, apoi se îndreptă către bătrîn.
- Tatăl meu și „elevul meu”, glumi George. Bătrînul îi strânse mîna și i-o ținu mult într-a lui privindu-l mult în ochi.
- Pari un om inteligent și cinstit, spuse el după o vreme.
- Mă stăduiesc și eu să fiu și una și alta, răspunse Nicu și apoi adăugă: uneori reușesc, alteori nu reușesc.
Se așezară la masă și Nicu fu așezat față în față cu George în timp ce bătrânii ședeau la celelalte capete ale mesei.
Două farfurii erau așezate una peste alta, în stânga cuțit, în dreapta furculiță și lingură. Li se servi la început salată de boef, apoi friptură de vacă cu mazăre, morcov și cartofi, apoi budincă de macaroane și vin iar la sfîrșit cafea. Nicu nu fusese servit așa nici la restaurant. Se vedea în altă lume.
Îl întrebă de unde este. E din provincie - ardelean? că pare molatec la vorbă.
- Nu, sunt din București, aici m-am născut și am trăit pînă acum; răspunse Nicu.
- Părinții cu ce se ocupă ?
- Mama a murit. Se păstră un moment de tăcere.
- Tata e tîmplar.
- Te ajută? – întrebă tatăl lui George.
- Mă ajută și el cum poate! rosti Nicu moale.
- Eu, adică noi, eu și nevastă-mea pentru George trăim. În el ne regăsim amândoi. În el am pus ce avem mai bun din firea noastră și din sufletul nostru.
Eu am fost profesor și soția contabilă. Mai ales eu m-am ocupat de educația lui George. Am muncit mult, dar sunt mulțumit. George a fost un copil bun, ascultător și harnic. Mi-a răsplătit munca și așteptările.
Acum ce ne prisosește punem de-o parte și la anul cînd o termina facultatea sau după ce va munci și el un an, o să-i cumpărăm mașină.
- Dumneata cît cîștigi pe lună?
- O mie patru sute și șaizeci salariu de obicei, de bază - Dacă depășim planul și îl depășim, iau în jur de 1800 de lei.
- Cînd ai să ajungi inginer ai să ai mai mult.
- Așa sper și eu! zise Nicu, însă e cam tîrziu și pentru a deveni inginer, e tîrzie și ora. Vă rog să-mi permiteți să plec și vă mulțumesc pentru masă. Era ora 10 și 30.
George îl conduse pe Nicu pînă la tramvai.
- Ei, cum ți se par bătrînii? întreabă George .
- Ai avut un mare noroc în viață!
- Ei.Tata exagereză puțin cu contribuția la formarea mea, însă am avut mereu în el un sprijin și uneori un îndrumător. M-a ajutat să găsesc drumul mai ușor în descoperirea adevărurilor științei și ale vieții.
- Spune-mi, zise Nicu; de ce florile cresc și pe piatră?
- Ai început să vorbești obscur ca Ion Barbu. Þi-a plăcut chiar așa de mult?
- Ar trebui ca viața omenească să încolțească numai acolo unde are toate condițiile pentru ca să ajungă la deplina înflorire. Ar trebui calculate condițiile de care dispune o familie pentru ca să crească un copil pînă la deplina lui afirmare.
Dacă familia n-are condiții, să fie împiedecată să procreeze. Am auzit că în țările dezvoltate sunt calculatoare care fac fel și fel de analize pe baza calculelor; de ce n-ar face și acest lucru?
- De unde știi tu că tocmai din familia care nu are condiții strălucite nu s-ar ridica un om însemnat, care să aducă ceva nou pe lume, sau chiar s-o ducă mai departe pe drumul spinos al fericirii.
- De știu eu - florile care cresc pe piatră rămîn închircite!
- Ai auzit de Leopardi - un mare poet italian?
- Nu !
- El spune că tocmai florile care cresc pe margini de prăpastii au ceva mai frumos, mai atrăgător.
- Noapte bună și nu fi așa de amărît, vor veni zile mai frumoase și pentru tine.
- Nicu mulțumi prin Noapte bună! Și se urcă în tramvai. Se simțea străin ,mic și gol și totuși trebuie să facă ceva; să încerce ceva în viață.
Ajunse acasă pe la 11 și se culcă repede. A doua zi trebuia să fie la serviciu. Se sculă la șase fără un sfert. Își cumpărase un ceas nou cu sonerie, care însă îl cam deranja cu tic-tacul lui prea puternic. Îl întoarse pentru a continua să meargă și pentru a suna dimineața și îl puse mai departe în colțul camerei pe raftul de cărți.
Mai contiună încă o lună, pînă acum lucrase două, să exerseze cu George - apoi spuse că va contiuna singur. Se gîndea să mai strângă ceva bani dacă va intra la facultate va avea nevoie de haine și de un ban pentru cărți. Nu mai acceptă invitația la masă niciodată deși îi stima mult pe părinții lui Nicu.
- Să mai vii pe la mine, spuse George sau să-mi dai telefon și-i dădu numărul 4808 02.
Nicu însă nu-i mai telefonă și nici nu se mai duse pe la el.
Nicu obosise tot efectuând exerciții de matematică.
Ridică ochii pe fereastră și-i lăsă să străbată dincolo de ea. Începuse de dimineață o ploaie de toamnă, dar abia acum Nicu o lua în seamă, nici el nu știa de ce. În el se treziseră din nou glasurile trecutului.
Se vedea mic, mic de vreo patru - cinci ani pe o ploaie ca asta. Ședea afară sub strașină ca să se ferească de ploaia rece și amară dintr-un alt început de toamnă. Lacrimile îi curgeau și ele pe obraz- reci și amare. Un nod de neputință se fixase în gât. De ce ieșise afară? Păi în casă tată-său făcea scandal deoarece soră-sa cea mijlocie nu a fost atentă cînd a cumpărat laptele ce nu-i bun de nimic. Mamă-sa încercase să-i ia apărarea zicând că și un om mare poate fi înșelat în acest fel. În ochii tatălui s-a apris mînia nechibzuită și a încercat s-o lovească.
Ceva s-a zbârlit în Niculăiță de altădată și parcă s-a rupt. A ieșit afară în ploaie. Ar fi vrut să fugă de acasă, să nu-și mai aducă aminte de ce a lăsat în urmă, dar nu a avut nici nechibzuința, nici curajul s-o apuce răzleț prin lume.
Frigul l-a pătruns și a așteptat să-l cheme cineva în casă. După o bucată bună de vreme una dintre cele trei surori a venit și l-a luat în casă.
Se așezară la masă să continuie a mînca, căci cînd începuse scandalul, tocmai începuseră și masa.
Cina nu mai avea însă nici un rost.
Mîncau în virtutea inerției, într-un aer înghețat ca de mort.
Zgomote de alături îl treziră.
Tată-său își pregătea cina. Nicu își luă și el parizerul cu pîine, le puse pe masă și le mîncă. Apoi stinse lumina și se culcă.
În vacanța de vară, cînd era lăsat liber, Nicu - copilul își lua undița și ieșea pe malul lacului la pescuit. Îi plăcea să stea aici nemișcat sub razele soarelui văratec care dimineața te mîngâia blînd, iar la prînz te frigea încît erai nevoit să-ți uzi capul ca să te răcorești.
Ședea cu ochii la plutele undițelor și gîndurile lui rătăceau în voie sărind de la una la alta. Uneori era fermecat de țesătura valurilor ce alcătuiau un covor mișcător care lucea cristalin în lumina valurilor.
Alteori se gândea ce-or fi făcînd peștii în apă și îi îndemna să muște ca să ducă tatălui acasă o pradă bogată să-i facă o bucurie.
Și uneori după dorința lui se întîmpla să scoată chiar doi peștișori la o undiță căci pusese două ace. Atunci se bucura văzîndu-i cum se răsucesc la capătul sforii și-i trăgea repede la mal cu grijă să nu-i scape.
Alteori se înverșuna împotriva celorlalți copii cu care venise la pescuit și care plecaseră cînd văzuseră că peștele nu mușcă.
Îi socotea lipsiți de răbdare și nechibzuință, căci decît să-ți pierzi timpul degeaba, era mai bine să prinzi fie și doi pești la oră.
Dacă te duci acasă cu cinsprezece, douăzeci de peștișori nu strică.
Alteori cumpănea o vorbă care îl rănise și se întreba de ce-o fi rostit-o cel de la care o auzise.
Se gîndea mai ale la nefericita lui familie.
- Mama murise acum un an. Tata era la lucru. Surorile mai mari se căsătoriseră.
Cea mică și ea căuta să se căsătorească.
Tatăl îi lăsa dimineața, cînd pleca la lucru, cinci lei. El lua numai o pîine, iar seara îi dădea restul înapoi, dacă nu cumpărase roșii între timp.
Necazurile însă dispăreau. Se topeau în fața frumuseții privelișitilor de pe lac.
Erau unele dimineți cînd nu adia nici un fir de vînt, cînd lacul era neted ca o oglindă. Apa era verzuie, dar cu manta de violet de la soarele care abia răsărise. În aer plutea o pulbere fină, violetă.
Priveliștile de dimineață erau întrecute numai de cele de la apus. În unele după-amiezi se întîmpla să cadă o ploaie scurtă și bogată de vară și apoi răsărea din nou soarele de vară gata să apună. Apa era liniștită. Soarele o vopsea cu sîngeriu ca și marginile lacului unde avea să apună.
Frumoasă era apa și înainte de furtună, deși atunci trebuia să-și strîngă cu regret trestia. Valurile veneau verzi, cu dungi albe de spumă pe creste. Aveau în ele și ceva plumburiu împrumutat de la cerul de deasupra.
Se izbeau cu un zgomot înfundat de mal și apoi se retrăgeau mînioase. Tot lacul parcă ar fi vrut să se smulgă din loc.
Dar cum vacanța trecuse, Nicu ședea în bancă și din cînd în cînd căuta să urmărească explicațiile învățătorului pe care le prindea fără prea mare efort. Ar fi vrut și acum să fie pe malul lacului să-i privească apa, deși știa că toamna lacul devine opac și tulbure.
Aceste gînduri și le reaminti Nicu cînd trecu prin dreptul școlii în care învățase -unul din palatele Ghiculeștilor în stil brîncovenesc și văzu trecînd prin fața lui un cîrd de copii.
Azi Niculăiță învăța într-o școală nouă.
Nicu fu tulburat de Niculăiță nepotă-său care venea de la școală.
- Nene Nicule, zicea el, te rog să-mi ajuți și mie la o problemă.
- Bine Niculăiță haide acasă. Intrară în curte.
- Du-te în casă, lasă-ți ghiozdanul, mai mănîncă dacă vrei și apoi vino cu cartea, caietul și maculatorul de matematică, îl îndemnă Nicu.
Niculăiță veni cu cea ce i se spusese și rezolvă aproape singur problema. Nicu îi dădu numai cîteva îndrumări.
- Știi ce să faci tu Niculăiță, ca să înveți mai bine matematica?
- Știu dacă mi-i spune!
- Ei, atunci să încerci tu singur să alcătuiești probleme după modelul celor din carte.
- Bine nene, mulțumesc și băiețelu vru să plece.
- Ia spune-mi,Niculăiță, îl întrebă Nicu, ție îți place rîul, lacul nostru?
- Cum să nu-mi placă, nene, dar mama nu mă lasă să stau prea mult pe malul lui sau să fac baie. I-e frică să nu mă înec.
- Cel mai bun leac pentru frica ei ar fi să înveți să înoți.
- Știu puțin dar trebuie să mai exersez.
- Bine Niculăiță, noapte bună!
- Noapte bune, nene!
Nicu visă toată noaptea că dă la pește, că se scaldă în lacul care prindea să înghețe și parcă-l prinsese și pe el în gheață. Se sculă și se înveli cu o pătură. Îi era frig, ori răcise.
Adormi apoi din nou și nu mai ținu minte ce visează.
Nicu băuse crunt în săptămîna aceea de toamnă. Surorile se văitau între ele și cui voia să le asculte de nenorocul lui.
Dacă s-ar fi însurat nu ajungea la patima beției, jeleau ele. Barem dacă s-ar însura acum, tot mai are timp.
Într-o duminică de la sfârșitul lui octombrie oamenii priveau cu uimire la unul care-și găsise tocmai acum vremea de baie. Se scufunda și ieșea la suprafață direct pe firul lacului unde apa era mai adîncă. Era îmbrăcat. Cîțiva oameni se uitau la el, apoi alți trecători se adăugau celor dinnainte încît malul se umplu ca de o gardă de oameni ce onora trecerea apei.
- Ãsta vrea să se înece, zise un om.
- Cine o fi? Întrebă altul?
- E Nicu al lui nea Ioniță, l-am văzut eu cînd a intrat spuse o femeie.
Nea Aristotel nu mai ascultă . Se duse pe drum opri pe unul cu motocicleata. Ãi spuse ceva și fugiră amîndoi pe motocicletă la strand. Aici se repezi iute și luă o barcă fără să-i raspundă nimic paznicului care venea în urma lui șonticăind.
- Se urcă în barcă după ce-i făcu vînt cu toată puterea. Lopețile se avîntau harnic în apă, dar lui i se părea că nu merge prea repede. A îmbătrînit și el. Altădată cum mai zbura cu caiacul sau cu barca cu lopeți.
Nicu ieșea tot mai rar la suprafață,- hainele se îmbibaseră prea rău de apă. I se părea că plutește printre neguri, dar că uneori, cînd ieșea la suprafață dă de curenți reci, deci căldura e în jos, tot mai la fund, mai la fund în noroiul acela negru, fin, tăcut din care încolțesc nuferi de baltă, trestii și viermișori; pe salteaua crapilor.
Nea Aristotel ajunsese cu barca în dreptul lui, dar Nicu nu mai ieșea, atunci se aruncă îmbrăcat în apă căutînd să străbată cu ochii opacitatea verzuie a apei.
Cînd se juca leapșa prin apă în copilărie, tot așa făcea. Văzu ceva mai întunecos decît apa în față și-l apucă la noroc.
Îl împinse pe el deasupra capului, iar el începu să calce puternic apa cu picioarele.
Nicu nu se mai mișca. Nea Aristotel îl ținu cu gura la suprafața apei așa cum sta de fapt și el după ce scuipase apa din gură. După el mai venea cineva cu o altă barcă. Era băiatul cu motocicleta.
Nea Aristotel îi strigă să-l tragă întîi pe Nicu în barcă. Tînărul îl apucă zdravan pe Nicu,după ce se înțepeni el bine în ea și începu să-l tragă prin spatele bărcii. Cînd îl puse cu stomacul pe marginea bărcii din gura celui salvat începu să se prelingă apa; apoi să curgă tot mai puternic. Îl trase tot mai spre el, pănă ce îl așeză sigur în barcă.
Nea Aristotel se dusese înot să-și ia cealaltă barcă apoi traversă direct lacul spre casa lui Nicu.Veniseră și surorile lui și începură să-l bocească:
„Aoleu, frățiorul nostru; aoleu, frățiorul nostru!”
Nea Aristotel le strigă tare să aducă niște pături. Ceru o batistă și îi șterse gura, urechile apoi nasul. El îl prinse de picioare, alți doi oameni mai puternici îl țineau de umeri cu fața în jos și-l învîrtiră pînă ce amețiră și ei și scoaseră câtă apă putuseră din stomac. Apoi îl lăsară jos. Nea Aristotel luă din nou batista șterse iar gura, urechile și apoi nasul salvatului și începu să-i facă respirație artificială cu brațele.
Cînd obosea el punea pe altul.
Cineva anunțase salvarea, dar nu mai era nevoie. Nicu începu să-și revină.
La început se coloraseră puțin obrajii, mai apoi mișcă capul și în sfîrșit clipi o secundă.
Surorile aduseseră două pături și-l puseră în ele. Îl duseră în casă și-l frecară cu spirt și-i dădură ceaiuri calde. Doctorul venit cu salvarea vru să-l ia la spital, dar surorile se opuseră, spunând că-l îngrijesc ele. Doctorul nu mai insistă, îi făcu bolnavului o injecție și plecă spunînd ca va mai reveni.
Bolnavul ședea în toropeală, nu vorbea; nu prea privea, parcă moțăia, parcă-i părea rău că trebuie să se scoale.
Nea Aristotel spuse la serviciu că-i bolnav și că are să aducă certificat medical, dar vorbi cu inginerul Matei să-i dea și concediu fără plată câteva zile după concediul medical.
Veni în fiecare zi pe la Nicu dar bolnavul nu voia să vorbească sau nu putea. A patra zi însă îl găsi cu ochii deschiși și duși departe.
- Ce faci Nicule? Þi-e mai bine?
- Mai bine nea Aristotele. În ochii tînărului licăreau lacrimile și rușinea. Mi-e rușine de prostia mea.
- Asta se poate întîmpla oricui Nicule. Ai arătat că nu te temi de moarte, că ai învățat a muri, dar știi ce vreau eu de la tine, să-mi arăți că nu te temi nici de viață; că ai învășat și să trăiești.
Îi puse mîna pe frunte și văzu iar lacrimi licărind în ochii tînărului.
- Tu de acum ești ca și fiul meu, tu să lupți ca mahalaua noastră, ca oamenii noștri să ajungă așa de omenoși și de civilizați încît și aristocrații cei mai puri din oricare metropolă a lumii să aibă ce învăța de la noi; să fie bucuroși și mîndri dacă le vom întinde mîna.
- Ce zic cei de la serviciu, nea Aristotel?
- Știu că ești bolnav, și am vorbit eu că după concediul de boală, să-ți dea concediu concediu fără plată cîteva zile, cred că n-ai nimic împotrivă.
Nicu dădu din cap că nu va avea. Nea Aristotel dădu bună seara și plecă.
Încet, încet Nicu se restabilea. Se ridică pe picioare și făcu scurte plimbări, căci avea amețeli.
Pînă la urmă tinerețea învinse boala și începu iar să trăiască deși parcă în silă. Începu iar să studieze și merse la început greu, dar cînd se sfîrși concediul medical de o lună de zile, dat de comisia de medici neurologi și cînd începu concediul fără plată parcă setea lui de cunoștințe se trezi din nou. Muncea de la 7 pînă la 10 seara cu pauze și program după sfaturile date de studentul care-l ajutase.
În sărbătorile de iarnă Nicu fu invitat de surorile sale să vină la ele. Să facă Anul Nou împreună. Nicu nu se duse.
În noaptea de Anul Nou ședea singur în casă și călătorea în trecut spre alți Ani Noi și spre alte sărbători de iarnă.
În casă era curățenie și cald. Seara de iarnă se lăsase demult. Mama terminase cu preparatul cărnii de porc. Dar cel mai mic dintre copii nu se bucura. Nu se bucura pentru că știa din cei vreo trei-patru ani trecuți că acum încep certurile în casă. Toți erau obosiți, nemulțumiți parcă și scandalul se aprindea din orice.
Tatăl - stăpânul familiei după ce se ghiftuia la masă și se îmbăta atît cu vin cît și cu gîndul că e cineva, că e în stare să-și hrănească toate neamurile voia ca tot porcul să fie pe masă, tot ce are, pentru ca rudele să plece ghiftuite peste măsură. Mama se opunea: „Lasă, măi omule, să mai păstrăm și pentru noi, pentru copii.”
Atunci el se mînia: „Adu și mai adu!”
Dacă nu i se făcea pe plac începea imdeiat s-o bată. Cheful îngheța. Rudele plecau una cîte una. Ai casei rămîneau cu un gust amar,cu ceva neîmplinit; așteptaseră niște „sărbători” și veniseră niște înegurări.
Asta îl durea cel mai mult pe copilul cel mic. Nu uita. Ceilalți începeau munca, treburile. La ei uitarea era mai puternică. El nu uita. Certurile trăiau în el după aceea mai puternic decît cînd se desfășurau.
În acest timp nu înțelegea nimic; ședea mut și privea paralizat de neputință și teamă după ce consumau, începea să le reînvie și să le judece pentru a pricepe cauzele. Nu le pricepea, poate nici azi nu le price, dar rămînea trist.
Iarna era geroasă și uscată. De cînd astupase ușa dintre el și tată-său Nicu nu mai schimbase apeoape nici o vorbă cu el. Îi simțea prezența auzind cîte un zgomot de la mașina de foc - zornăiau durele dimineața; iar seara se auzeau solilocvii de om beat și însingurat.
În dimineața aceasta de duminică de iarnă uscată, Nicu auzi zgomotele cunoscute dar deodată o răpăială puternică; înfundată cu o putere și rapiditate de explozie răzbătu din camera vecină .
„Să se fi îmbătat chiar așa de dimineață? Abia era opt, nouă și să fi răsturnat mașina de foc? se întrebă Nicu.”
Dar prin fereastră îl văzu pe tată-său în cămașă și izmene, cu picioarele goale prin zăpadă venind spre camera lui cu o privire speriată și cu părul în neorînduială.
- Mi-a căzut tavanul în cap! spuse tată-său și pentru prima dată în viață privirea lui se plecă sub cea a lui fiu-său și parcă cerea ajutor. Nicu însă privi rece la el și-l observa cum tremură. Nu știa să mângâie, să aline pe cineva căzut în necaz. Nici el nu făcuse focul însă se apucă să-l facă, îi dădu paltonul său tatălui și se duse în camera alăturată.Tavanul căzuse pe jumătate de-a lungul camerei parcă l-ar fi tăiat cineva. Se vedea trestia de la plafon și unele șipci, ba uneori se zăreau luminițe sticlind-erau găuri care pătrundeau în podul casei luminat de lipsa unor cărămizi în partea laterală dinspre sud-est.
Nicu se duse în șopron luă o lopată și cu un lighian apoi se întoarse și începu să strîngă molozul de prin casă. Camera fusese tencuită pe frig.
Între timp tată-său veni și el; îi trecuse spaima și acum se îmbrăca. Nu schimbaseră nici o vorbă. Nicu nu știa ce să-i spună; sau poate nu voia să-i spună nimic. Socotea prăbușirea jumătății de tavan ca pe o pedeapsă pentru beția și tirania lui tată-său și ca pe un semn că dacă nu se va schimba va păți și mai rău. Tată-său se apucă și strînse și el molozul de la tavan, își îndreptă mașina de foc-mașină veche cu plită și patru ochiuri, făcu focul, iar după ce plecă Nicu, plecă și el la frate-său. Nicu se duse și-i spuse ce s-a întîmplat tatălui lor, soră-si, Nuței.
Cînd află ce s-a întîmplat soră-sa spuse cu o voce în care se citea neliniștea și părerea de rău și neputința; o voce moale dar clară:
- Are să moară cineva dintre noi!
Tată-său veni spre seară cu frate-său Anghel cu două foi de placaj și le bătură sus la tavan în locul jumătățiide mortar care căzuse.
Apoi se ducea tot mai des pe la frate-său Anghel. În fiecare duminecă și chiar în zile de lucru era la frate-său. Se văita că-l doare tot mai rău stomacul.
Începuse să i se umfle mîinile și picioarele. Fata cea mai mare, Jana, îl duse la un medic de circumscripție, care ceru să se interneze în spital pentru a face niște analize amănunțite. Îl internară la spitalul la care lucra și Lili, la Colentina, dar după analize fu trecut la alt spital într-unul dintre blocurile noi ce s-au ridicat în jurul Circului de Stat.
Într-o seară, cînd Nicu rezolva cîteva probleme de algebră, Jeana veni cu lacrimi în ochi și-i spuse:
- Tăticu are cancer.
Nicu se speriase de la început de cînd o văzuse, dar acum parcă-i dăduse cineva cu ceva în cap. Rămase cu o privire goală, neîncrezătoare; parcă n-ar fi auzit bine un lucru. Dar în privirea soră-si se citea adevărul de neclintit.
Jeana plecă.
Îl judecase și-l condamnase de multe ori pe tată-său socotind că el s-ar fi purtat altfel în întîmplările ca de bâlci ale vieții, dar acum simțea pentru prima dată că ține la tată-său, c-ar vrea să-i dea sînge curat din el, c-ar vrea să-i dea din viața lui, dacă s-ar putea chiar toată viața. Și așa el nu înțelegea nimic din viață.Tată-său muncise și crescuse patru copii, alți trei îi muriseră, doi de mici - iar Goguleț cînd să termine liceul și să intre în facultate. El nu e în stare nici de atît. Dar simțea în același timp că nu poate face nimic. Nimeni nu poate să ajute pe nimeni în fața atotputerniciei cancerului. I se părea că și medicii n-au nici un rost; că pînă la urmă toată știința lumii este nimic în fața morții. Închise și el manualul de algebră și-l așeză pe raftul făcut după venirea din armată pe care-l și vopsise între timp cu o culoare neagră.
Iar simți nevoia să bea, să bea.
Se duse și-și cumpără o jumătate de chilogram de coniac de la restaurant. Cînd ajunse acasă se așeză pe pat. O turnă în el pe toată, căci i se părea că nu are nici un efect. Cînd voi însă să se scoale pentru a întrerupe circuitul electric ce alimenta becul căzu și se lovi la cap. Nu mai încercă a doua tentativă, rămase în pat așa cum băuse și coniacul și adormi. Se trezi cînd se răcise camera și-l pătrunse frigul.
Își făcu patul, stinse becul și încercă să readoarmă, dar nu mai putu. Trecutul se aprinse iar în noaptea din el.
El și tată-său față în față.
Căută clipele în care se simțea apropiat de tată-său.
Cînd era copil Nicu dormea în pat cu tată-său ; întindea brațele să-l cuprindă și-l mirosea. Ce plăcut mirosea tată-său, a curățenie și totuși a bărbat. Apoi cînd a fost bolnav de pojar i-a adus două tobe mari și i le-a dat spunîndu-i ca are să se joace cu ele cînd se va face sănătos. Dar în cele mai multe cazuri se găsise la capete opuse- pe poziții opuse.
Ce să-i faci așa e viața! Fiecare cu soarta lui și părerile de rău amorțiseră în fiu. Se întoarse pe o parte și adormi.
A doua zi trebuia să se ducă la lucru și se duse, dar se gîndi să-l vadă și pe tată -său. După terminarea lucrului rătăci printre noile blocuri căutînd numărul nouă. Cu îndrumările unor oameni îl găsi. Cînd să intre portarul îi spuse că vizitele sunt permise numai joia și dumineca de la 14 la 17. Nicu scoase o hîrtie de cinci lei și i-o puse într-o cutie pe birou. Portarul îi dădu un halat alb și-l îndrumă spre camera 7 de la primul etaj. O găsi repede, căci era lîngă scară.
Salonul avea vreo șase paturi într-o cameră de cel mult 6 pe 8 metri. Bolnavii erau oameni în vîrstă, care nu știau ce-i așteaptă. Visau la o vindecare cît mai rapidă.
Nicu dădu bună ziua de la intrare. Puse punga cu portocale pe noptiera de la capăt și dădu mîna cu tată-său pentru prima dată în viață. Stătură așa cam mult și aveau lacrimi în ochi și în glas amîndoi.
Oamenii din salon îl priveau curioși și cercetători pe fiu. Era viața, tinerețea și libertatea sănătății - așa cum fuseseră și ei cîndva. Tată-său îi spuse:
- După ce vin acasă, îmi refac camera și am să-ți dau bani dacă intri la facultate. Altcumva nu mă pricep să te ajut. Tu să înveți și să fii cuminte; dar mai ales ferește-te de băutură căci așa cum spuneai tu este un leac care mai mult adîncește rănile din suflet; nu le vindecă niciodată; și mai ales urîțește viața ta și a celor din jur.
Sfatul era a lui Nicu dar pentru alții. El numai avea ce face cu el. După ce plecă de la spitalul – bloc întră în bodegă la Severin și pînă închiseră restaurantul el nu plecă. Abia atunci fu scos afară și mai luase o jumătae de coniac cu el. Cînd ajunse acasă însă nu mai putu s-o bea. Rămase cu ea la capătul patului, iar el adormi așa îmbrăcat cum se afla. Se sculă iar peste noapte cînd îl pătrunse frigul; aranjă patul; mai făcu focul și se culcă din nou după ce o vreme se gîndi și revăzu ochii oamenilor din camera de spital unde se afla tată-său ; ochi care pîndeau mirajul vieții fascinante, nesătui, dar fără să priceapă nimic. Apoi readormi avînd vise întunecate și tulburi ca și în noaptea trecută.
Treptat însă începu să se obișnuiască cu gîndul că tată-său va muri. Toți murim, își zicea el.
Și iar începu să-l judece și să-l condamne pe tată-său. Dacă – și lua măsuri de prevedere din timp nu se îmbolnăvea. Dacă avea cîteva mii de lei la CEC ar fi fost bine. Și ce mai – încolo și încoace , a trăit ceva, are 64 de ani. Mai rău a fost de mamă-sa că abia avea patruzeci de ani cînd a murit.
Bolnavul se ruga mult de fetele lui să-l ia de la spital că vrea să moară acasă pe perna lui.
Nuța amînase, lăsînd lucrul acesta pe seama celorlalte, dar cînd îl vizită într-o zi, după ce ieși de la serviciu, căci își luase și ea serviciu văzând că nu se ajunge cu banii deoarece bărbate-său bea din ce în ce mai mult, se sperie de cum arăta, sau se înfuriase pe sora de serviciu care ședea într-o cabină și bea cafea pe cînd bolnavii o chemau zadarnic.
Nuța se dezbrăcă de haină și-o puse pe bolnav, îl îmbrobodi cu fularul ei și alergă să cheme un taxi.
Bolnavul cobora de la etajul în care se aflau cei bolnavi de cancer sprijinit de fată. Îi venea amețeală, se simțea tare slăbit, dar se voia acasă atît de mult încît reuși să meargă aproape singur pînă la mașină.
Nuța tencuise din nou și tavanul camerei. Îl așeză în pat și-l înveli, apoi îi făcu focul.
Fetele veneau din cînd în cînd pe la el, de cînd îl aduseseră acasă. Nicu însă ședea în toate serile cu el. Nu prea se simțeau bine dar aveau nevoie unul de altul.
Bătrînul ședea lungit în pat cu fălcile încleștate cu ochii și urechile ațintite la soba ce șușotea cu viforul de afară. Cancerul din stomac îl durea tot mai cumplit dar nu se văita –să nu-l audă fiu-său ce ședea la masă și citea. Deodată sparse tăcerea.
- Aș vrea să-mi dai și mie o carte să citesc.
Tînărul se duse în camera lui, luă o carte de pe raftul făcut după eliberarea din armată - „Alexandru Lăpușneanu” de Negruzzi și i-o întinse tatălui- fără să-i spună un cuvînt privindu-l numai cu niște ochi mustrători și într-un fel curioși.
Vreo două ore numai scoaseră niciun cuvînt niciunul. Se cufundaseră amîndoi în lumea cărților. Se auzea din cînd în cînd viforul în rafale izbind în acoperișul casei și făcînd podul să răsune sinistru.
Tînărul se gîndea într-o clipă de revenire în realitate că nimic nu este deplin și frumos în jurul lui. Dacă și casa lor ar fi avut saceac viforul n-ar mai fi urlat ca un cîine a pustiu prin podul casei, apoi se cufundă iar în lectură.
Tatăl spuse mai mult pentru el după ce termină de citit nuvela:
- Ce mai urlă? Se gîndea la vifor.
- Dacă n-ați pus saceac, îl condamnă fiul. Din câți bani ai băut terminai casa, dar așa suntem făcuți noi să ne cîrpim toată viața. Ați făcut „casă nouă” – dar ați păstrat un perete din cea veche. Ați acoperit - o cu carton și te-ai oprit. Nici tu dușumea, nici tu saceac.
- Ce să fac dacă ne-au luat necazurile ?
Maică - ta a murit la trei ani după frate-tău și nu știi tu cît am cheltuit pe lîngă că am rămas singur. Am băut și eu ca să uit necazurile și ca să-mi refac forțele că trăgeam la fierăstrău de dimineața pînă seara.
N-aș vrea să ajungi ca mine cînd vei fi la anii mei, dar aș vrea să vedem cum te-ai fi descurcat dacă erai în locul meu. Toată viața m-ai judecat și m-ai condamnat.
Mi-ai dat dat cartea aceasta frumoasă ca să-mi spui: „Învață a suferi tu care știai să-i faci numai pe alții să sufere”.
- De ce ai suferit?
Ce nu ți-am dat să mănînci, nu te-am îmbrăcat, nu ți-am dat și cîte un leu sau doi pe săptîmînă.
Fiul.
N-are rost să discutăm, ce a fost a fost!
Tatăl.
Ba, nu, să discutăm! De ce să ții veninul în tine.
Poate mîine n-am să mai trăiesc și apoi ai să rămîi toată viața cu durerea și nemulțumirea în suflet.
Fiul.
Ce-a fost a fost. Nu se mai poate schimba nimic!
Tatăl.
Și totuși nu putem proceda altfel!
Nu-mi permitea viața. Viața noastră știi cît e de grea. Nu-ți dă timp să te desfeți.
Trebuia să vă scol la cinci - în fiecare dimineață și dacă ai sta să-i explici fiecăruia din cei patru copii de ce trebuia să se scoale te-ar apuca ora nouă și n-ai face nimic. Trebuia deci să mai pun mîna pe curea din cînd în cînd. Dacă maică-ta intervenea trebuia să o mai ating și pe ea. Ce să-i faci?! Să hrănești șase guri după război nu-i așa ușor. Dacă stai să asculți glasul inimii rămîi cu burta flămîndă.
- Știu că mă condamni că nu te-am dat la liceul de zi, dar cine să te întrețină?
Ce să-i faci, de multe ori viața te forțează să procedezi tocmai contrar decît ți-ar dori sufletul.
Eu știu ce voiai de la mine, voiai totul, ceea ce se poate oferi pe lume unui om. Crezi că eu sunt atotputernic. Am avut și eu slăbiciunile mele.
Ai fi vrut să-ți schimb pînă și firea sau înfățișarea. Ai fi vrut să te fac eu un Făt-Frumos și un savant. Asta nu nu pot nici pentru mine. Ai fi vrut să-ți asigur o viață ca a unui prinț.
- Chiar dacă am voit aceste lucruri, știam că nu sînt posiblie și nu pentru asta te condamn, dar aș fi vrut să fii mai puțin încruntat, să tuni și să fulgeri mai puțin. Să fii mai cald și mai apropiat de mine. În matale s-o regăsesc și pe mama.
Poate că uneori cu un simplu cuvînt ai fi putut schimba lumea mea.
- De ! Ce să-i faci-așa a fost să fie!
Poate nici tu nu ești cel pe care mi l-am dorit. Aș fi vrut să semeni mai mult cu mine; să fi gîndit cum am gîndit eu, dar tu te-ai născut cu alte vise, cu alte dorinți; ai și trăit în alte vremuri și ai să trăiești sub altă zodie decît a mea deși voi trăi și eu în tine, fie că vrei, fie că nu vrei. Vom continua discuțiile noastre și după moartea mea.
Bătrînul își încleștă maxilarele și în ochi îi luceau parcă niște lacrimi îngețate. Cancerul rodea ultimele fire ale vieții. Fiul se culcă în camera sa, tresărind din oră în oră cu gîndul să nu i se fi întîmplat ceva ceva tatălui. Bătrînul se stinse pe la ora șase spre dimineață. Se așezase pe urechea dreaptă parcă spre a dormi mai bine și se încovrigase nițel. Băiatul îl găsi astfel cînd era gata să plece la lucru. Dacă n-ar fi fost presimțirea - poate nici n-ar fi băgat de seamă moartea tatălui. Se duse să cheme din casa alăturată pe una din cele trei surori, urmînd să fie anunțate și celelalte.
Afară viscolul încetase și ningea-ningea cu fulgi mari și grei. Ce cădeau drept pe pămînt –înfigîndu-se în stratul de zăpadă ca niște suliți. Stratul de zăpadă se așternuse gros, pufos și surd peste toată curtea, peste toată mahalaua.
Masa pentru pomenirea tîmplarului fu așezată și servită în camera în care trăise și pe care acum o luase fiică-sa Nuța și-i făcuse tavanul.
La masă se adunaseră toate rudele mai apropiate și cîțiva vecini.
Ninsoarea a căzut bogată și începuse să fie viscolită deși era în șapte martie, sîmbăta.
După plimbarea pe care o făcuseră, cutreierînd cu mortul pe la restaurantul lui Alexe, numit apoi la Lopată, pe strada Brașoveni, unde lucrase o mare parte din viață, pe fosta Lăptari, apoi pe Doamna Ghica și pe deal pe la Chive( actuala strădă Paroșeni, atunci numită însă Olga Bancic) oamenii simțeau poftă de mîncare. Jana nu se uitase la bani, cheltuise să facă o masă bogată; să le arate celorlalalți că sunt cineva; nu lipseau hamsi cu măsline, sarmale cu varză; mezeluri, brînzeturi și chiar cîte o portocală la vin.
Oamenii mîncau cu poftă și cu mulțumire. Din cînd în cînd îl pomeneau și pe răposat:
- Dumnezeu să-l ierte!
- Să fie de sufletul mortului!
Cei ai casei simțeau și ei o ușurare că au scăpat de mulțimea de treburi ce sunt necesare pentru încheierea povestirii unui mort: spălatul, îmbrăcatul; vegheatul cu ușile deschise oricui - mai apropiați sau mai depărtați unii prieteni; alții dușmani. Nopțile dormite pe apucate; apoi slujbele, coșciugul; și în sfîrșit ziua aceea cu care culminase tot-pregătirea pentru masă, pomana; alte slujbe și îngroparea propriu-zisă.
Începură și ei să mănânce deși se înfrînau față de ceilalți. Ceilalți mîncau strașnic și beau. Discuțiile se dezghețară și ele de căldura vinului căci în casă nu se făcuse foc.
- Ce e viața, întrebau unii din cînd în cînd?
– Nu știe nimeni. Cît trăiești însă să mănînci și să bei, se auzeau răspunsuri prin diferite porțiuni ale mesei.
-Viața e scurtă, zise Nina, noi s-o facem lată!
-Viața meșterului a fost bogată, zise frate-său Anghel; a muncit uneori cît doi și a și petrecut. Ce chefuri făceam noi la bîlciul de la Bîldana !...mamă-mamă, cu nopțile nu mai dădeam pe acasă.
- Nicu mîncase și el puțin și tăcea sau îi servea pe ceilați. Acum se scufundase în el. Da are dreptate nea Anghel, viața e un bîlci.
- Ce faci, Nicule, dormi? -întrebă Nina, care făcuse ce făcuse și-acum îi dădea cu cotul de alături. Bărbată-său Mielu se muiase de băutură.
- Nu, nu dorm, mă afund în zăpadă.
- Tot trăznit ai rămas - zise ea tare, apoi mai încet la ureche - dar eu tot am să vin într-o noapte la tine; apoi se sculă și plecă târându-și soțul.
Începură să plece și alții. Casa se goli.
Surorile spuseră că vor strînge masa și vor face curat a doua zi, dumineca.
Nicu se duse și el în camera lui și-și continuă dialogul.
Da, tată-său fusese cineva și prin mucă, uneori muncea o zi și o noapte și iar o zi fără întrerupere.
Cîte scaune făcuse și începu să calculeze ...media 20 pe zi ori 300 de zile într-un an ......6000 ori 30 de ani=180000 și câte două mese 2x300=600, x 30=18000 , dulapuri – unul pe săptămână, patru pe lună x 10 = 40, x 30 = 120 ...; apoi scăunele; tablii pentru întins coca; măsuțe țărănești rotunde, cu picioare mici, care se strîngeau; scaune octogonale - taburete, uși ; căpriori la case etc, etc. Știa jocul probabilității e mare în calculele lui; dar se menține în limitele realului.
Unde sunt toate aceste produse, toți acești ,,copii” ai tîmplarului? În mintea lui , Nicu vedea o sală mare întinsă în care toate obiectele create de mâna tatălui stau și vorbesc între ele în lumina gălbuie a unui bec sau într-o vale de bîlci. Sunt și scaune putrezite ce se tîrăsc printre cele aproape noi;sunt și scaune sau mese care au lipsă câte un picior.Toate sunt triste și au lacrimi în ochi.
Nicu adormise îmbrăcat. Peste noapte se sculă din nou, își aranjă patul, mai făcu focul și se culcă din nou, dar nu adormi, da- își continuă el gîndurile dinainte să adoarmă - numai munca rămîne din om, ea este zeul care stă netulburat și puternic în tronul său. Munca anonimă, de orice fel o fi îngrașă stratul din care va încolți cîndva firicele de fericire omenească. Se uită la ceas era cinci și jumătate. Se sculă își luă manualele de matematică și începu pentru prima dată să lucreze de dimineața. Era duminecă; și ce dacă era. Lucră nestingherit pînă la 10, cînd se duse să mai ajute surorile sale la spălatul vaselor și la aranjatul camerelor. După ce mîncă se așeză din nou pe lucru.
Învăță intens pînă în mai cînd își refăcu dosarul pentru facultate.
Se prezentă la examenul de admitere la facultatea de electrotehnică și intră cu media șapte.
Făcu parte din grupa 407.
Colegii îl numeau „Sfîntul”- comparîndu-l cu un personaj din serialul pentru televiziune. Învăța mai greu decît ei și ședea toată ziua prin biblioteci. Nu se ducea nici pe la baluri. Nu vorbea cu nicio fată.
În vacanțe lucra sau își completa cunoștințele. Se ducea pe la ștrandul studențesc din apropiere și citea literatură.
Nu era printre primii, dar nici restanțier n-a rămas în nici o sesiune.
A luat la examenul de stat pentru diploma de licențiat tot șapte.
I s-a propus să lucreze în cercetare, dar îl atrăgea deocamdată producția. A cerut să fie repartizat la uzina Electroaparataj.
Cînd intră la serviciul personal după ce dădură mîna, șeful de cadre care îmbătrînise nițel, îl întrebă cu ce-i poate fi de folos.
- Am fost repartizat la uzina dumneavoastră.
- Bucuros! Au nevoie de tineri cu calificare înaltă. Nicu se gîndea că numai este chiar așa de tînăr - va împlini treizeci și unu de ani. Fu prezentat și directorului uzinei apoi fu repartizat la secția ce coopera cu uzina craioveană Electroputere. Cînd fu trimis în schimb de experiență la Craiova, în secția unde se ansamblau locomotive electrice rămase fascinat de uzina ce fabrică uzine pe roate. Simți că și-a găsit un loc de muncă pentru tot restul vieții. Se întoarse la uzină sa și propuse unele îmbunătățiri la întrerupătorii de contact. Propunerile fură acceptate deoarece erau simple și realiste.
Cu muncitorii se înțelegea bine căci căuta să-i înțeleagă și să și-i apropie; dar mai ales îi sprijinea pe tinerii care învățau.
Găsi o tehniciană care-i plăcu pentru că știa să cînte la vioară și pentru că-i amintea un vis al lui. Aveau aproape aceeași vîrstă deși el părea mult mai bătrîn. Se căsătoriră fără pompă și invitați căci zicea el-totul a venit prea tîrziu și chiar ar vrea să i se pună ca epitaf” Totul a venit prea tîrziu și după prea mari frămîntări,,
Soția îl contrazicea zicând că „mai bine mai tîrziu decît niciodată.”
Se mută în noile blocuri de pe Colentina să nu fie prea departe de locurile în care a crescut. De fapt n-ar fi vrut să se mute de loc, dar condițiile de confort din bloc te ajută să faci mai ușor și mai bine față cerințelor ritmului trepidant al vieții de azi.
Cînd are timp se mai întoarce prin locurile copilăriei și ale adevăratei tinereți. Mai ales concediul și-l petrece mai mult pe malul lacului Tei – bronzîndu-se și retorcînd firele amintirilor. Locurile au devenit tot mai frumoase, deși nu toți oamenii țin pasul cu frumusețea lor.
Îi pare rău uneori că nu este pictor să prindă cu penelul și culoarea, jocul de umbre și lumini; jocul de culori din parc sau din apă.
Ascultă și multă muzică și-i plac și azi filmele deși nu se mai duce decît odată sau de două ori pe an la cinematograf.
Ar vrea să-și cumpere și un aparat de televiziune, dar razele emise îi fac rău.
Oamenii i se adresează mai des cu „domnule”. Figura lui înseamnă că a început să capete ceva deosebit, deși el se simte bătrîn cînd aude această formulă sau își zice că și „Funcția” crează organul.
La vreun an și jumătate de cînd ieșise inginer, în primăvara lui
`71, Nicu se întîlni cu nea Aristotel care albise complet și se adusese puțin de spate. Se gîndise de multe ori la el și în facultate și ar fi dorit, mai ales acum să-l întâlnească și să-i mulțumească într-un fel pentru ceea ce făcuse de-a lungul vieții în ajutorul lui, mai ales că avea și carnetul de membru de partid în buzunar.
Fusese însă așa de ocupat și se jena să se ducă la nea Aristotel acasă, de fapt nici nu știa unde șade, știa că șade în mahalaua lor, ca și cum ar fi știut că stă în toată România. Știa numai că sunt vecini că s-au întîlnit la multe cotituri ale vieții și-i era de ajuns.
Se îmbrățișară apoi intrară în grădina restaurantului de peste drum de stadionul Dinamo.
- Pot face ceva pentru matale, nea Aristotele? Ai nevoie de ceva bani?
Nea Aristotel zîmbi.
- Ce salariu ai tu?
- 2400.
- Eu am pensie 2000. Unui bătrîn îi este de ajuns și o mie. Bani, dacă vrei pot să-ți dau eu.
N-am avut nicicînd pretenția să fiu răsplătit pentru ceea ce fac în viață.
Eu am venit mai înaintea ta, ți-am pregătit terenul, cînd te poticneai te-am ajutat să te ridici. Sunt mulțumit că și tu ajuți țara cum am ajutat-o și eu, ajutându-te pe tine, ajutîndu-i pe alții.
Să nu treci prin viață nepăsător pe lîngă oameni, fie ei copii, fie tineri sau bătrîni; în rest știi ce ți-am cerut după ce te-am scos din apă și ți-ai venit în fire. Să ajuți, după puterea ta ca țara aceasta în care ne-am născut să-i învețe pe alții cum să muncească și să trăiască chiar dacă au în spatele lor câteva sute de ani de civilizație modernă mai multe decît noi; chiar dacă țările cu pricina sunt niște giganți geografici. Ochii îi străluceau ca în tinerețe. Sorbi din bere și continuă:
- Vezi tu Nicule, pentru ca să schimbăm țara ne-au fost de ajuns patru cincinale și încă cîțiva ani dinaintea cincinalelor cînd ne pregăteam să pornim la drum, dar ca să schimbăm sufletele ne trebuie poate de încă patru ori pe atît; prea multe neguri au îngrămădit veacurile în ele. Cine știe cînd oamenii vor avea un suflet de cristal fără nici o pată în care frumusețile lumii să rîdă și să se multiplice prin forța imaginației într-o infinitate de înfățisări.
Deocamdată în fiecare suflet sunt cristale disparate, cine știe cînd se va găsi forța care va aduna și suda aceste cristale făcînd inima un diamant și conștiința oamenilor la fel, făcându-i pe oameni să se nască și să moară cu zîmbetul pe buze; iar moartea să li se pară un „înger blond”.
Cine știe dacă vor dispărea vreodată din sufletele oamenilor tristețea și părerile de rău.
Poate era mai bine să fi urmat „Literele” și să-mi mai spui și mie cum este văzut omul astăzi, încheie nea Aristotel.
- Nu cred , sau cel puțin nu cunosc pe cineva care să-l vadă mai frumos, răspunse încet,ca în șoaptă Nicu,apoi întrebă:
- Mata, ai scris vreodată versuri, nea Aristotele?
- Eu, da în tinerețe și acum de cînd am ieșit la pensie. Vrei să-ți recit cîteva:

„ Zîmbiți-i, troieni, morții.
Cu noaptea asta neagră
Intrăm în veșnicie.
Durere și speranță pentru noi
N-au să mai fie,
Dar și din scrum palatele
Zidite de noi în truda sufletului
Vor vorbi lumii despre noi în veac
Chiar dacă unora nu le-am prea fost pe plac.

- Și eu am să scriu versuri nea Aristotele.
Îl îmbrățiță și se amestecă printre oamenii care ieșeau de la un meci de fotbal ce avusese loc pe stadinul Dinamo.

Da.viața e un bîlci, își zicea Nicu, văzînd în față furnicarul de oameni de la Talciocul de pe Colentina, mutat apoi pe Dudești sau furnicarele oamenilor de la tîrgul din Brezoia sau Brezoile - aproape de Bîldana. La aceste bîlciuri se ducea cu tată-său. Oameni feluriți, de la țiganul manglitor-pînă la artistul de geniu. Fiecare vine să-și vîndă ceva sau să cumpere ceva, apoi pleacă. Pe locul unde cu o oră înainte nu era nimic se încheagă apoi atîtea legături, atîtea povești, ca după cîteva ore, o zi chiar să nu mai rămînă nimic decît niște resturi; niște cioburi- unde se vînduseră oale, farfurii,căni;niște curele unde se vânduseră hamuri, niște bucăți de cauciuc-unde se vînduseră pantofi sau papuci și mai ales rămâneau multe hârtii, hârtii cu cele mai ciudate forme de scriere, din cele mai ciudate epoci. Pe toate le spulbera vîntul, le înmuiau apoi ploile și le amesteca cu pămîntul gălbui din uriașa vale în care se adunaseră oamenii .
Din unii nu mai rămîneau decît glasurile:
Lui Nicu îi răsunau în auz glasurile vînzătorilor de „limonadă”- apă vopsită, puțin îndulcită. Mai răsuna strigătul vreunui turc adus de șale.
- Bună bragă, bre!
Braga avea gustul vieții - dulce și amar, leșios și lucitor. Beai ceva și nu știai ce bei.
Apoi nu mai rămânea nimic până când în altă clipă, în altă perioadă de timp se înodau iar firele acestei vieți sau începea a se înoda cu toate ciudățeniile, tragediile și luminile ei.

- Nicu se trezi înghiontit de cineva....


Intâlnire

Nicu urca cufundat în gânduri drumul spre stația de tramvai Doamna Ghica.
Prin dreptul bisericii care dă și numele stației se auzi întrebat:

- Ce faci, fiule ? Nu mă recunoști ? Sau te faci a nu mă cunoaște?
Îi suna ciudat apelativul . De mult nimeni nu-mi mai spunea „fiule”. Ieșise din gândurile lui, era părintele Stancu, preotul din cartier.
-
El îl botezase, el îi îngropase pe toți ai lui. _Atât pe sfinția sa cât și interiorul bisericii îl vedea printre lacrimi. Intrase în sfântul lăcaș numai cu ocazia nefericită a înmormântărilor.
- - Nu te-am prea văzut la biserică, îi spunea cu regret părintele în vârstă înaintată. E adevărat că acum biserica este izolată, îngrădită, dar tu, fiule să te ții de căile Domnului. Ai încredere în mila și puterea lui, oricât ți-ar fi de greu.
- Am început un doctorat, părinte și sunt foarte obosit, dumnica dorm cât pot ca să recuperez somnul din care iau în fiecare noapte ca să pot învăța.
- Fratele tău cânta și în corul bisericii, nu exista săptămână să nu-l văd de două-trei ori în lăcașul sfânt.
- Gândul diavolesc îi sufla să-l întrebe cu ce s-a ales. Își suprimase întrebarea fără rost în minte și-i spuse:
- - Părinte acum mă lupt singur cu viața, către bătrânețe dacă ajung acea vârstă, voi avea timp și pentru biserică.
- Cine nu-l iubește pe Dumnezeu din copilărie, cu greu îl va iubi la bătrânețe, reflectă ca pentru sine. Apoi i se adresă:
- - Stai în preajma bisericii fiule!
- Și-l aminti pe tatăl său care-i spunea că biserica este în sufletul omului, dar nu-i spuse nimic părintelui sufletesc.
- - Pe lac te mai duci ? îl întrebă pentru că în copilărie îl văzuse de multe ori pe malurile lui.
- Continuă apoi răspunzând parcă unui gând al lui Nicu :
- - Să nu iubești, ca păgânii, natura mai mult decât pe creatorul ei, pe Atotputernicul!
- Îi răspunse moale:
- - Nu mai am timp pentru nimic! Mă mai duc pe terenurile de fotbal, fie să joc, fie să asist.
- - Chiar dacă vremurile de acum nu sunt favorabile credinței în Dumnezeu, tu fiule continuă să crezi, continuă să speri! Nu-ți părăsi ajutorul veșnic !
- - Sărut mâna, părinte! Imi vine tramvaiul.
- - Dumnezeu să te ajute!
- Nicu, se îndreptă spre stația de tramvai răscolit și neliniștit sufletește de neobișnuita întâlnire. Parcă fusese chemat să dea seama de ceva.
- A fost ultima întâlnire a lui Nicu cu vechiul părinte al cartierului.
- A murit peste vreo cinci-șase ani, în locul dumnealui a venit alt popă care nu îl cunoaște prea bine pentru că nu prea se duce pe la biserică. Nicu spuse in gând : Doamne, iartă-mă !





Ochii lui Nicu îmbrățișau dureros lacul iar gândurile lui nășteau versuri:

E liniște pe lac
și soarele a rămas
suspendat la chindie
pentru veșnicie.
Copilăria-mi toată reînvie
cu oameni care-au fost
și azi sunt umbre dragi.
Prezentul dă-napoi ca
niște raci.
Pe puntea amintirii
te îmbarci
Spre dimineți poleite cu aur,
Spre zile fără griji din august
Spre scalde în ape calde,
liniștite sau îvălurite,
Spre succese la pescuit
nemaipomenite.
Amintirile ard ca niște
chibrite
și mă dor degetele
sufletului
Răsună undeva
zgomotul trenulețului
ce înconjura lacul.
S-au schimbat oamenii,
s-a schimbat veacul.


Capătul liniei

Venise primăvara și Nicu visa. Visa cum visase toată viața.
Se vedea tânăr de vreo douăzeci și doi de ani într-o altă primăvară. Se plimba cu barca pe lacul Tei. Malurile erau pline de verdeață. În barcă se afla o fată căreia nu-i spusese niciodată că-i e dragă. Se ascunseseră sub niște sălcii plângătoare. Ea râdea și se agăța cu mâinile de ramurile flexibile și verzi. Visa că nu-l mai doare nimic. Nu mai simțea junghiurile din inimă și din încheieturi.
Ajunsese la capătul tramvaiului.
Femeia de curățenie se urcă și stropi vagonul.
Când îl văzu pe Nicu, exclamă:
- Ai adormit în vagon, moșule sau oi fi beat!
S-a umplut orașul de boșorogi și de bețivi!
Nicu coborâ cu pași grei și se întoarse o stație înapoi spre apartamentul cocoțat la etajul zece.

Postfață de Dobre Marin Corneliu

Privind în apele sufletului

În fața vieții am rămas cu un sentiment de greață, de respingere, ceea ce arată că sufletul meu e crăpat, deși un schelet de încredere în frumusețile naturii l-a susținut să nu se prăbușească în haos.
Încerc să-mi dau seama când s-a produs cutremurul, când au apărut fisurile sufletului și ajung la copilărie. Atunci doream să intru într-o bucurie din care să nu mai ies toată viața, să stau veșnic între ai mei și să fim cu toții fericiți și nemuritori ca în basme.
Privesc în sufletul meu cum am privit și în lac și văd umbre de oameni, locuri schimbate față de cele de acum; primăveri, veri, toamne și ierni care s-au dus dar eu le rechem; văd zile care se rup din cortegiul uitării și strălucesc enigmatice în amintire. E un spectacol fantastic și trist.
Acestui joc secund al amintirilor îi așez în față oglinda cuvintelor și încerc să-l scot la lumină, ca într-o vânătoare de umbre, e a doua treaptă de corupere a realului; prima degradare a realului e în suflet (amintire), a doua în cuvânt.
Contemplu ruinele a ceea ce ar fi putut să fie, dar și construcții ce ar fi putut să fie; dar n-a fost. Contemplu ruine ale nimicului.
Cele mai multe clipe ale vieții au trecut fără ca să rămână ceva din ele în amintire. Altele însă s-au legat de un gest, de o bucurie sau o durere, de o mișcare a naturii și vin să retrăiască în prezent. Din haosul acesta ar trebui să torc un fir epic, dar mi-e silă, n-are nici un rost să țes altceva decât a păstrat amintirea în sufletul meu și totuși uneori se înfiripează din ce-am trăit, altceva, în întregime aproape imaginat.
Ceva mă îndeamnă să povestesc, lăsând pe alții să stabilească dacă ceea ce mi s-a întâmplat are un rost sau nu.
















.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!