agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 762 .



Întâmplarea nu e mai veche decât memoria mea
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tyly ]

2013-10-19  |     | 



A treia zi de când benzinăria este goală. Nu mă îngrijorez, deocamdată semnalizatorul de combustibil se luptă cu propria scădere a nivelului de trai. Din radio ies ecouri reggae, bruiaje și păcănituri, se pare că m-am prins în plase energetice, cu cât mă apropii de vreun ochi de salvare, cu atât există riscul să mă ating de pragul de zgomot ca de un fir electric și să-mi pierd auzul, să-mi ies din parametri.
Ieri am încercat și la pompa de pe variantă. Același lucru. Nimeni nu precizează o cauză, dar efect există. Datul din umeri. Dacă în week-end angajații erau oarecum relaxați, astăzi mi se par niște viermi. Rod aerul până la mine și am impresia că am rămas eu mărul apetisant în zona lor de acțiune. Cheie, ambreiaj, accelerație, viteză. Virez, mă bag, sunt claxonată, primesc niște semne de care zic și eu că mă doare, nu precizez, și...
Intru în perioada plictisitoare a zilei, unii îi spun scârbici, dar eu cred că de aici am putea umple câteva rezervoare de benzină pe lună. Sau de motorină, mă rog, ceva de mers pe roți. Cred că din momentul ăsta n-o să mai consider nimic pe lume plictisitor, nici măcar talk-show-urile despre cum să faci lumea mai bună ori cum să preîntâmpini un proces de conștiință.
Dacă și mâine va fi la fel?! Nu voi alimenta, nu voi avea cu ce să mă mai deplasez. Probabil voi ajunge la destinație. Și atât. Oamenii vor vedea că nu mai sunt în apele mele, dar cum nici ei nu se mai scaldă în apele lor, se vor face că nu observă, mă vor ignora. Voi merge mecanic spre birou, îmi voi lăsa, din reflex, poșeta, haina, pachetul. Voi porni calculatorul, voi deschide geamul, voi face cafeaua. Singurul lucru care mă va trezi va fi aerul dimineții. De unde vine el mereu așa de curat, de ordonat, de caritabil cu plămânii noștri îndesați cu tutun, diplomat cu aerele noastre pe care le salută binevoitor?! Deja gândesc dintr-o altfel de realitate. Ea îmi dictează, iar eu memorez. Așadar, în primă fază îmi iau concediul de odihnă. După aceea, bag un medical-două, să zicem, dar nu o pot simula la infinit. Va trebui să mă întorc la muncă. Și nu voi mai avea cu ce. Nu zic numai de mașina mea. Vor rămâne fără combustibil și microbuzele și autobuzele și ia-mă nene. Sunt șaișpe kilometri până acolo. Alții au și mai mult de parcurs. Analizez. Suntem un oraș de navetiști. Nu știu cum vine asta, dar de dimineață până seara, orașul e pustiu. Poate oricine să-l incendieze, să-l înece, să facă un muzeu de buticuri în care vânzătoarele cu chipuri cerate stau cu mâinile în sân că n-au clienți, ori de bodegi pline de lucrătorii din tura a treia care confundă totul, de exemplu strada cu un antreu, apoi cine știe pe unde mai nimeresc tocmai când cântă cocoșii de la vilele din zona nouă, începând cu aceea a primarului pe care toată lumea o știe fiindcă are un steag agitat în poartă.
Nu mă mai pot concentra. Aveam ceva de organizat, cine-mi spune ce anume?! Colegul își face ceva de lucru, eu cred însă că ar trebui să aflu cum se descurcă. Se uită la mine ca și cum ar ști că urmează să-i pun o întrebare pentru care nu are un răspuns urgent, dar măcar poate să-și imagineze ceva la fața locului. El nu face decât treizeci de minute pe jos. Deci, nu și-a pus problema. Aha. Mai bine nu întrebam, că acum spaima de ce va fi începe să prindă puteri.
Mă văd singură, fără nicio rezolvare. Un oraș întreg care să migreze dintr-o dimineață definitivă spre locul de muncă. Și să o țină așa, pe drumuri. Să se întoarcă spre seară, ca o turmă de la păscut. Ar fi trebuit să încerc acest mers pe jos astă-vară. Măcar aș fi știut câte ore fac dus, câte întors. Mi-aș fi putut face un program pentru timpul care ar mai rămâne din acest parcurs. Probabil câteva ore de noapte, în care, în principal, mă voi dedica odihnei... oricum chef de cele lumești nu voi mai avea, se înțelege. Voi petrece multe minute în gol. Cu pierderi. Randament aproape nul. Magazinele din colțul străzii nu vor mai fi aprovizionate. Un timp, marketurile vor fi devastate până la absolut. Nu va mai exista mâncare. Orice întreruperi de utilități vor avea rezolvare într-un timp îndelungat ori deloc. Asta va crea panică, nervozitate, disensiuni. Vom începe să mișunăm din ușă în ușă. Ce mai știi, vecine, tot pe jos și săptămâna asta?! Vom intra într-o perioadă de somn nedormit. Vom avea fețe din ce în ce mai filozofice. Cine are bani la ciorap va da fuga să cumpere o bicicletă, ba chiar două. Una s-o dea la suprapreț, evident. E momentul ca unii să scoată profit.
Mintenaș, patronul de magazin va aduce din depozit cele câteva bucăți existente fericit că nu va mai ține în loc investiția și, spre uimirea lui totală, în câteva ore stocul se va fi epuizat. Dar, se va bucura degeaba fiindcă nu știu la ce îi vor mai servi aceste finanțe dacă nu va avea cu ce să aducă altă marfă. Ziua aceasta s-ar putea să marcheze declinul afacerii sale.
Din păcate pentru localnici, în oraș nu sunt prea multe locuri unde se comercializează biciclete. Va fi bătălie, un nou motiv ca oamenii să se privească tot mai cu ură, mai revoltați, mai înverșunați. Se vor alcătui două tabere. E clar. Cei care vor continua maratonul și cei care vor face ciclism. Ce bine de aceia care deja posedă un astfel de mijloc de deplasare, care au preferat să facă sport în felul acesta, desigur ei neputându-și permite o mașină. Nici măcar un abonament pe una dintre liniile de transport în comun. Nici pentru ei nu va fi comod mereu, închipuiți-vă. Va veni iarna, ghețușul, gerul. Cândva am avut și eu o bicicletă. O urcam zilnic la etajul al doilea. N-o lăsam pe coridor, că și aici îmi era frică să nu rămân fără ea. Așa că o țineam în casă cu mine, pe hol. Am făcut prietenie multă vreme până să mă pricopsesc cu o dacie. Am vândut-o pe nimica toată. Pe cea mai bună prietenă. Să mai spună cineva că prietenia nu este decât o noțiune teoretică!
Marea face spume. Murmure. Din ce în ce mai înalte. Din ce în ce mai dese. Din ce în ce mai aproape.
La un moment dat, mă trezesc pe la cinci. Este întuneric de octombrie. Aud un zgomot ușor de motor și o mașină, ca o fantomă, ieșind pe străduță. Am un moment de sufocare, nu știu dacă din teamă ori dintr-un motiv de speranță. E clar, cineva s-a alimentat de undeva. Există o modalitate de a ieși din nebunie! În oraș se pare că există mai mulți care, ca să nu fie văzuți, pleacă de foarte devreme și se înapoiază foarte târziu. Unii au luat cu ei și pe așa-zișii oameni de încredere, care, chipurile, nu ar sufla o vorbă nimănui. Cu toate acestea, murmurele au ajuns și la urechile mele. Există o țeavă de petrol de care au aflat câțiva cetățeni mai cu interes, mai curajoși. Și, de aici, nu cred că mai trebuie spus ceva. Fiindcă nu trebuie să mai știe nimeni. Cu cât știu mai mulți, cu atât sursa se va epuiza mai repede. Deja un sfert dintre localnici sunt în temă. Acum s-au format altfel de tabere. Una a celor care fură, cealaltă a celor care înjură pe cei care fură. Hei, te-am văzut plecând cu mașina. Păi de unde benzină? Ei, mai aveam eu câteva bidoane. Le țineam în baie. Hai că nu te cred. Mergi de o lună și văd că nu ai niciun stres. Doar nu ai și cada plină… La câteva zile, omul va apărea cu falca vânătă. Doamne ferește, nu e timp de moarte. Nici ambulanțe nu mai circulă. Nici doctorii nu mai au cu ce să ajungă la spital.
Merg repejor. Trec pe lângă sondele sfrijite pe care și-au făcut loc de observație corbii. În fața mea oameni, după mine oameni. Încă... Aproape că am ocupat drumul. Maratoniști cu antrenament. Oare cum ne vedem de pe lună? Ce vor scrie ziarele? Vor mai scrie? Despre cine să mai scrie?!
Sunt deja într-o altă realitate. Cât de mult îmi doresc acum o căruță cu cai!

(17 oct. 2013)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!