agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1451 .



taverna
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tyly ]

2013-10-04  |     | 



Plouă îngrozitor de trei zile și trei nopți. Pământul este îmbătat cu apă chioară. Se clatină. Se duce la vale, se duce de râpă, se duce. Dintr-odată, peste tot numai jgheaburi: streșini, limburi, șanțuri într-un sistem de comunicații lacustru. Frigul miriapod s-a prins de spinarea mea și mă ciupește. Mă scutur cât pot de repede, să scap de el. Îl strivesc sub talpă. Verific încăperea dintr-o rotație completă. Pare să fie în ordine. Îmi trag fâșul pe mine, agăț umbrela de-o mână, cheia în broască o dată, de două ori...
Ropotele se aud în materialul chinezesc precum o suită de tobe funebre. Abia nimeresc să descui portiera. Pornesc motorul și aștept un pic să se risipească atmosfera de rece și picii ei aflați pe banchetă. Trebuie să ajung acasă traversând orașul sub lacuri. Dacă mai plouă încă o zi, cum anunță media, vom ajunge una cu marea. Apoi, ne vom scufunda ușor. Asemenea atlantidei, orașul meu va fi descoperit după cine știe câte milenii: acesta a fost unul dintre orașele de la țărmul Mării Negre. Oamenii săi erau buni înotători, pescari, marinari destoinici și poeți. Dovadă câteva manuscrise găsite într-o ladă metalică aparținând unei posibile locuințe, după cum indică cele câteva pietre parte din niște ziduri, materialele din care erau construite fiind...
Urc podul cu apele vărsându-se ca trompele de elefanți pe botul mașinii. Ar fi nimerite niște schiuri de apă. Chiar alunec pe creasta furtunii, sper să nu fie vorba de vreo acvaplanare, mă gândesc în timp ce ploaia scuipă zdravăn peste mașină. La sensul giratoriu, pe lângă mine trece în viteză un nautilus 4x4. El are curaj, eu nu. Din grota asta numită viață, prin care trec acum cu mare greutate, aplecată până în parbriz să văd printre milioanele de picuri de ploaie care lasă dâre lungi cu unghiile lor rotunjite la capete, din universul ei palatin, stalactitele, foste stele, desprind un fel de vise sferice.
Ajung la piciorul podului. Aici, acum trei zile era o trecere. Frânez ușor, mai mult din instinct, și las să treacă sforile de apă ca niște pietoni înalți și subțiri care merg țanțoși unul după altul. Nu e decât o imagine de fracțiune de secundă, mă prăvălesc fără control pe cascada cât o limbă de sălbăticiune înfometată, ajung în dreptul fostului zid transformat în cârciuma din drum. Aici se formase mai demult un gropan pe care abia puteai să-l ocolești. Aveam permanent senzația că voi rămâne cu o roată fix între buzele lui umflate. Să fie câteva luni bune de când au început lucrările pe aleea din spatele blocului. Au nivelat terenul, au pavat trotuarele, dar încă nu au turnat asfaltul. Oricum, e mult mai bine decât înainte.
Semnalizez dreapta și intru. Trec de părculețul pensionarilor și imediat aud tranc! Mașina își pierde echilibrul, mă lovesc de geam, nu știu ce se întâmplă. Reacționez totuși, opresc motorul. Ne zdruncinăm, fiarele și cu mine. Speriată, dau să cobor să văd ce se întâmplă. Mă opintesc în portieră cu umărul, nu reușesc să o deschid. Vreau să cobor geamul. Nimic. Mai apăs o dată, insistent. Nimic. Nu am decât să încerc ușa cealaltă. Aham. În timp ce deschid, un șuvoi de pietre ca un păcănit repetat se duce în adânc, mașina se răsucește în cealaltă direcție în timp ce eu sunt smulsă dinlăuntru și doar țipătul meu rămâne deasupra tăind universul în două. Apuc să mai văd o roată atârnând undeva din ce în ce mai sus, din ce în ce mai departe. Alunec rapid pe un fir imaginar de bungee jumping, trec printr-un tunel fără lumină ori starea mea e întunericul. Mi se pare că se uită cineva după mine prin ochiul de pisică, ba chiar că mai mulți mă urmează, fiecare cu țipătul lui, cu funia lui, cu potopul lui, cu întâmplarea lui. Drumul în jos mi se pare nu numai vertiginos, dar și lichid.
Nimeresc la o masă de două persoane. Se cântă lounge și jazz. La bar, câțiva bărbați discută aprins. Într-un colț chicotesc fete dulcege. O mică scenă rotundă permite dansatorilor să se relaxeze. Cercuri de fum sunt trimise în spațiu, dar se dezintegrează rapid. Sistemul de lumini expandează culori și forme pe pereți și pe chipuri. Unele mi se par cunoscute. Altele reci. Câteva cam curioase. Din mulțime iese un tip cu o mină serioasă. Începe momentul poetic. Un fond muzical liric, ochii ațintiți pe omul cu pălărie care ține, artistic în mâini, o carte.
Nicio respirație. Omul începe grav, ne înfiorăm. Românește. Cuvintele trec prin noi ca niște fulgere. Clare și sfâșietoare. Poetul știe să dezlănțuie metafore. Poetul știe să pună accentul, punctul pe i, punctul. Rezonanța cuvintelor mișcă aerul. Ne mișcă. Și palmele se lipesc două câte două, electrizate. Omul se înclină. Este mișcat și el. Totul se mișcă precum într-o fotografie mișcată. Omul dispare din fața mea. Nu mai este nici barul, nici ringul de dans, dispar pe rând și ceilalți, ca și când îi înghite sfârșitul de vară. S-au lichefiat și curg în adâncul minții mele.
Apoi, în continuă curgere, mă trezesc printre critici. Glaciali, cu privirea tăioasă și vorbele ca pietrele care m-au antrenat în cădere.
Dacă privesc pe unde am venit, taverna este cât un licurici care se stinge rapid. În contradictoriu, binele și răul. Totul se bazează pe contrarii. Și încontrări. Situația se zguduie.
Cad și mai jos, printre îngeri. Aceștia lucrează la construcția omului de azi. Niciunul nu stă cu aripile subraț. Aerul lor este unul curat. Ordine, respect, cumpătare. Cu aripile lor fragile reușesc să ridice caractere de oțel. Credeți că degeaba spun înțelepții că buturuga mică răstoarnă carul mare?!
Dedesubt, m-am trezit în fața lui Dumnezeu. Dedesubt, Dumnezeu gândește. Face o mutare și creează. Posibilități, niveluri. Politica este că nu poți avea acces oriunde. Ca să fii pe pământ de exemplu, trebuie să fii măcar administrator. Al propriei vieți.
Mă întreb acum, de aici de foarte de jos, pământul este cerul lui Dumnezeu? Uită-te în sus și observă curcubeiele care circulă cu viteză luminică. Soarele se ridică precum o navetă spațială la bordul căreia păsările conduc misiunea.
Nici nu știți ce frumos se simte de aici, din culisele lui Dumnezeu. Iar el cioplește chipuri, le pune ochi și inimă și le dă vin din butia Lui și și pâine din grâul Lui. Ne invită la spectacol. Sforile. Chipurile. Mâinile Lui... Fiecare ia rolul pe care Acesta i-l dă.
O scenă-i lumea!

(5 oct. 2013)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!