« Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă »



Totuși cît rău poate face o interpretare seacă și, îmi asum pe deplin afirmația, tîmpită a unui text absolut sublim, considerat și mit fondator de unii (încă o categorizare absolutistă cu iz de sentință capitală: suntem ciobeni și punctum!), precum este „Miorița”.


Mai țineți minte fraza aia din manualele pentru pici: „Motivul transhumanței în balada Miorița”?... Acest cuvînt, „transhumanță”, atît de neutru și inofensiv (ce-i drept, e unul doct, caci nu prea auzi țăranul zicînd: „eu transhum(ez) oile” ori „ mă ocup cu transhumanța”), nu mai este folosit astăzi decît în contexte ironice (auto)devastatoare. Nu, „Miorița” nu este o poveste bucolică și transhumanța are exact aceeași atribuție la balada respectivă ca și țesutul, răluitul sau muruitul...


Or fi Australienii și Neo-Zelandezii renumiți prin oieritul lor (pînă și în dormitorul meu stă întinsă o minunată blană din patru piei de oi ce au păscut cîndva iarbă pe pășunile celeilalte emisferi terestre), dar nu prea le merge faima și, mai ales, nu se consideră ei înșiși „ciobeni”, dar – vai! – chiar în acest moment ar trebui să-mi dau peste degetele cu care culeg acest text pentru peiorativul pe care l-am asociat unei nobile și străvechi îndeletniciri, exemplificare în real time, dacă mai sunt înca nevoie de dovezi materiale și irefutabile, a răului despre care vorbeam.


Dar, fiți pe pace, nici povestea dată nu va fi despre transhumanță sau oierit... Deși... Vă voi relata, încercînd să scotocesc prin cămeruțile pline de praf ale memoriei mele, o anecdotă mai veche și vă voi lăsa să decideți care este „motivul principal” și „tema” ei... Ca la școală!


xxxxxxxxxxxxxx



Cîndva demult, nici nu mai știu exact cînd anume, dar cu siguranță înainte de a împlini eu trei anișori, virstă la care părinții în sfîrșit și-au permis să ma ia la oraș, îmi trăiam și eu copilăria la bunei, în satul Nicoreni, mahalaua Tindireuca, a ’nșpea gospodărie pe partea dreaptă cum vii de la șleahul care unește și astăzi, cred, Rîșcanii cu Drochia (of, dacă va mai fi să ajung pe acolo, risc să-mi vărs toate lacrimile de dor și să mă usuc ca frunza cireșului din poarta bunilor).


Buneii mei, fiind pensionați și destul de vîrstnici deja, nu țineau pe atunci decît niște găini și cîte un porc-doi (cum să nu ai porc de tăiat de hram și de Crăciun?!). Mai creștea bunul și cîte doi bouți pe an, pe care îi cumpăra mici și îi „dădea la carne” cînd ajungeau de 500 de kg sau mai mult, dar pe care eu practic nu-i vedeam, căci erau ținuți și crescuți pe deal (foarte curînd după aceea a trebuit să renunțe la acest business, căci a început haiducia tranziției, de prin 83-84 încă, și au început a dispărea animelele de pe pășuni...).


Toate astea ca să vă spun că tătuca oi nu ținea. Þinuse cîndva, căci avea ocol cu iesle cu tot, anume pentru oi, dar oi nu mai ținea. În schimb țineau alții! În mahală erau destui gospodari cu oi. Pe atunci, satele noastre încă nu erau pustiite, iar omenii țineau și vaci (numai în Tindireuca erau două rînduri de cirezi), și oi, și porci (despre care am scris deja). De felurite orătănii nezburătoare nici nu mai pomenesc... Doar cai nu țineau, căci, din motive lesne de înțeles pentru acei versați în teoria marxismului leninist și economia planificată, puterea sovietica nu accepta ca țăranul să țină cal...


Oieritul era deci o îndeletnicire cît se poate de obișnuită în satul Nicoreni, iar această îndeletnicire presupune și anumite cutume comunitare. Vara oile erau date la stînă, dar numai începînd cu o anumită dată. Pînă atunci și după, pe perioada cît nu era zăpadă, oile se dădeau la cîrd, precum vacile, și țăranii le pășteau cu rîndul.


Desigur, dimineața eu încă dormeam și nu puteam să văd cum pleacă turma. Spre seară însă... Ah, cît de mult așteptam turma de oi! Cirezile de vaci le priveam de după gard cu frică: erau mari și fioroase, cu coarne ascuțite, și dacă mai vedeai cîte una boncălăind sau din alea care „caută buhai” și care săreau în spatele suratelor rumegătoare, spaima era gata pe loc, vacile prin conduita lor nepoliticoasă confirmînd spusele și avertizările bunicii: „Cată, să nu ieși în drum cînd trec vacile să nu te-mpungă!”. Nu știu cum se făcea, dar turma de oi intra în sat întotdeuna ultima, după ce treceau bovinele monstruoase.


De îndată ce trecea a doua cireadă, deschideam imediat poarta și le așteptam! Apăreau imediat în capătul drumului, le vedeam de departe: apărea mai întîi o oaie-leader, grăbită nevoie mare să ajungă la ieslele pline cu alintări ovine: porția de seară. Urmau apoi cîteva altele, în grup de 10-15, veneau dupe ele și celelalte, mai compact, mînate direct de păstori. Eram puțin mai răsărit decît oițele blînde și cuminți care mergeau frumușel pe drum și, aoleu, dar ce drăgălași îmi păreau mieluții primavara devreme!


Misterul cel mare, dar totodată și marea nedreptate era minunea care se întîmpla pe măsura ce turma avansa pe drum: oile se alegeau singure! Uite-așa: ne-fugărite și ne-mînate de nimeni, oile intrau cîte patru, cîte cinci ori șase, ori cîte avea gospodarul, în ogrăzile care le așteptau cu porțile deschise. Sin-gu-re-le!


Acest lucru mă fascina într-atît de mult, încît deschideam și eu poarta vraiște și tot așteptam să intre și la noi cîteva oițe cu un mieluț-doi cu tot. Dar nu intra niciuna... Oile, paricopitate inteligente, ponegrite și calomniate degeaba, nu intrau decît în ogrăzile stăpînilor și nu greșeau niciodata. Răzvrătitul de copil care eram eu nu putea și nu dorea s-o înțeleagă, dar și mai puțin s-o accepte. Seară de seară deschideam poarta și tot așteptam. Mai și bodogăneam ca o moară stricată pe deasupra, căci așa face un copil setos de vorbă, tot arătîndu-i bunicăi ba o oaie, ba alta, ba un mieluț... „Mămucă, iată ăsta acuș o să intre la noi!”; „Mămucă, da poate ăsta?”; „Mămucă, mămucă, poate cirlănașul ăsta?”; „Mămucă, de ce la toată lumea intră, da’ la noi nu? Măcar una, măcar una micuță-micuță...”. Degeaba... Turma de oi își continua drumul înspre inima satului tot subțiindu-se, iar mie mi se scurgeau ochii in urma lor... Sărmanii mei bunei dădeau dovadă de o inventivitate și creativitate excepțională pentru a ogoi un suflețel suferind de copil după fiecare defilare a oilor pe drumul satului...


Ce s-o fi petrecut în tărtăcuța mea nu mai știu, dar într-o seară, după zile și zile de decepționări și înșelări mișelești din partea neamului ovin, am decis să trec la acțiuni concrete și energice. Ca de obicei, am deschis poarta, dar de această dată nu am mai așteptat lîngă ea, cu un fir de iarbă verde în mîina întinsă pentru a le ademeni, ci am ieșit drept în mijlocul drumului tot încercînd să mîn oile în ogradă. Dar oare poți convinge o oaie? Eu nu am reușit, iar să le impun un cod de conduită încă nu puteam din cauza lipsei de autoritate suficientă în materie de kilograme și centimetri. Oile-leaderi au reușit să mă ocolească în cîteva salturi și și-au continuat calea... celelalte au făcut cam tot așa, necătînd la sprinturile mele și la încercările zădarnice de a le pune pe calea cea dreaptă (din punctul meu de vedere). Urma însă și grosul turmei! Cu toată bunăvoința paracopitatelor, dar mai spre ciobeni ele avansau destul de compact, ocupînd mai toată lățimea drumului, și era practic imposibil să mă mai ocolească... riscam să fiu dat jos și călcat în picioare de niște oi... în sensul cel mai direct.


„Aracan de mine!”, a strigat mămuca și mi-a sărit chiar atunci în ajutor, tocmai la țanc, înălțîndu-mă deasupra capetelor și spinărilor mițoase și croindu-și drum spre ograda salvatoare. Tocmai venea și tătuca alertat de chemarea anunciatoare de catastrofă, dacă nu planetară, atunci cel puțin generațională, dar nu apucase decît deznodămîntul în stil de happy end, chiar dacă pe atunci nimeni nici nu bănuia de existența Hollywood-ului în satul Nicoreni.


Mămuca Anica mă ținea strîns în brațe, căci încă nu-i trecuse spaima, tătuca Ștefan se scărpina gînditor după pălărie pe la ceafă, iar eu stăteam bosumflat, smiorcăind, mai mult de obidă că nu mi-a reușit nici de această dată planul, decît de frică.


- Măi Ștefane, măi... Trebuie să facem ceva cu nepotu’ ista al nostru...

- Apuuu, da... numaidecît că trebu’..., a fost sentința bunelului și am intrat cu toții în ogradă să ne căutam de treabă. Fiecare cu ale lui.


xxxxxxxxxxxxxx


În dimineața duminicii care a urmat, la ora cînd mă trezeam și eu din somnul adînc copilăresc, bunelul nu mai era acasă. Ceea ce era oarecum straniu și nu am întîrziat s-o întreb pe bunică-mea unde-i tătuca. „O să vină el, puțin mai tîrziu, nu-ți fă griji”, mi-a răspuns șmecherește mămuca Anica. N-am mai putut să scot nimic din ea...


Pe la o amiază însă (imaginea și acum îmi stă in fața ochilor) tătuca Ștefan intra pe poartă mînînd din urmă ... TREI OIÞE! Pe care le aducea (a făcut drumul înapoi pe jos!) tocmai de la iarmaroc de la Rîșcani! Aș putea oare să vă descriu bucuria care am avut-o?! Inutil să vă mai spun că toată ziua m-am învîrtit pe lîngă și în ocolul oilor, tot rupînd și aducînd iarbă la oi, cîte-un firicel-două (deh, cît putea rupe și duce un copil)...


Uite-așa s-au (ori „i-am”) făcut pe buneii mei cu oi!


Acele trei oi s-au prefăcut peste un an-doi în șase și tot șase-șapte au rămas pînă la sfîrșit, pînă în toamna anului 1988, cînd am fost nevoiți să le vindem unui gospodar de treabă de la care am cerut și obținut promisiunea (eu, un copil de 11 ani) că va avea grijă de ele și nu le va obijdui ... Voi sfîrși și eu povestea mea aici, dragă cititorule, dar nu înainte de a-ți spune că oile buneilor au fost întotdeauna animalele mele preferate din toate pe care le aveau și se pare că și eu eram „bipedul” lor preferat, din moment ce mă recunoșteau de la distanță și veneau singure la mine (mai ales una brumărie, Mița! Dar asta este o altă poveste pe care am să v-o povestesc în curînd, dacă veți fi cuminți) cînd mergeam cu tătuca Ștefan la stînă pentru a le tunde, ori după lapte, ori așa, pur și simplu, cînd îl rugam pe bunu să le facem cîte o vizită.



Ah, da, era să uit: cum credeți, care este „tema” și „motivul principal” al acestei povești?