agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1293 .



Înainte de magnolii (20) - Capitol final
proză [ ]
Părintele Serafim

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2013-09-28  |     | 



Drumul șerpuia printre dealuri despădurite, forma de relief în care sufletul mi se simte acasă. Mai ales în ziua aceea de toamnă coborâtă parcă din mâinile lui Dumnezeu. Soarele, apropiindu-se de asfințit, învăluia totul într-o lumină blândă, greu de prins în imagini sau cuvinte. Plecasem singură, fără vreo țintă, dorind numai să mă limpezesc, dar cu ferma convingere că mă voi întoarce înnoită. Habar n-aveam însă cum s-ar fi petrecut această „înnoire” și ce ar fi trebuit să fac eu pentru ea. Mă simțeam împovărată, ca de o haină prea grea, îmbibată cu apă, care te stingherește în mișcări, pe care ai vrea să o lepezi, pentru a putea pluti în voie. Mersesem zeci de Kilometri printre dealuri, fără să văd vreo casă ori vreun om. Asta și dorisem. Dar începusem deja să mă întreb cât voi mai merge astfel și unde ar urma să opresc pentru a înnopta. Ideea de a dormi în mașină, pe stradă, la întâmplare, nu-mi surâdea absolut deloc. Când, la o răscruce de drumuri, am văzut indicatorul: „Spre Schit”. Era singura soluție la momentul acela; am luat-o într-acolo, gândind că nu trebuie să mai fie mult, indicatoarele nu se pun la distanțe prea mari. Mi-am zis că nu mă vor lăsa fără un acoperiș și, chiar așa, și dacă aș fi dormit în mașină, tot era bine dacă știam că mai există oameni prin preajmă. Mă gândeam la pustnici și la curajul acestora de a înfrunta singurătatea. Mai bine zis izolarea completă de oameni și de tot ce înseamnă lume. Și oricât încercam să-mi spun că nu ar trebui să mă tem, de vreme ce au mai fost și alții în situații asemănătoare, ba încă ani de zile, nu prea reușeam să mă conving. Cărarea o luase, la un moment dat, prin pădure, iar acolo mi se părea aproape sinistru. Doar că acum nu mai era cale de întors. Era atât de îngustă, încât n-aș fi putut întoarce mașina, iar de mers înapoi nici nu putea fi vorba. În plus, parcă ceva mă chema, o forță care mă atrăgea și mă îndemna să merg mai departe. Încercam să nu mă gândesc la posibilitatea să se strice mașina, ori să se blocheze drumul, la un moment dat. Nici măcar nu mai eram sigură că merg pe drumul care duce la schit, nu mai apăruse niciun indicator prin pădure. Aruncând o privire spre telefonul mobil, constatasem că îi dispăruse și ultima liniuță care indica semnalul. „Sublim!” Din când în când, garda mașinii, destul de joasă, atingea câte o rădăcină de copac, scoțând un trosnet de parcă ar fi crăpat în clipa aceea. Tresăream de fiecare dată și îmi propuneam să fiu mai atentă. Redusesem viteza cât putusem de mult, dar nu era cazul să mă târăsc până când mă prindea noaptea, asta ar mai fi lipsit. Îmi trecu prin cap că iadul trebuie să însemne singurătatea absolută. Să vrei să simți pe cineva respirând alături și să-ți auzi doar propria răsuflare. Întotdeauna, când ne cuprinde frica, îl scoatem din ecuație pe Dumnezeu. Imediat ce îmi adusesem aminte de El, am ieșit la lumină. „Chiar de ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine.”1) Doar ce îmi amintisem aceste cuvinte, pe care uitasem demult că le știu, și pădurea se terminase brusc, ivindu-mi-se în cale o vale largă, de forma unui lighean, care avea în mijloc o biserică mică, albă. Puțin mai departe, se zăreau și vreo două chilii. Am coborât în vale și am intrat într-o grădină plină de flori, de pomi, o imagine care îmi amintea de cărțile de povești ilustrate ale copilăriei. Am lăsat mașina undeva, mai în margine și am pornit-o în jos, pe alee. Nu mă mai săturam privind împrejurimile. Totul respira calm, ordine, curățenie, frumusețe. Simțeam că mă purific cu fiecare pas făcut și cu fiecare respirație. Atâtea minuni ascunse ochilor noștri de betoane și reclame sclipitoare! Am simțit deodată că, aici, nu mi-ar fi fost frică nici singură.
Un câine alb, mare și blănos, m-a simțit de departe și mi-a alergat înainte. Am încetinit pasul, apoi m-am oprit. M-a întâmpinat cu aerul maiestuos al câinilor de la munte, parcă plictisiți de viață și scârbiți de rasa asta superioară numită om. Câinii noștri, de la câmpie, sunt exuberanți, când se bucură o arată cu toată ființa lor, cu tot cu coadă, îți sar în brațe, te ling, scot sunete de bucurie. Blănosul ăsta părea că îmi face o mare favoare că nu mă sfâșie. I-am adresat vreo două vorbe, să priceapă că nici nu e cazul:
- Salut, prietene! E voie mai departe? , întrebându-mă ce-ar fi să-mi răspundă.
Ca-n bancul ăla cu omul care strigă la poartă, iese cîinele și zice: „Stăpânul nu-i acasă”. Ãla leșină, mai deschidea ochii din când în când, câinele „Sunteți bine, domnule?”, victima leșina la loc. Până când își revine și ceartă câinele: „Păi bine, măi câine, dacă tot ești câine, de ce nu latri?” „N-am vrut să vă sperii, domnule.”
Nu mi-a răspuns. În schimb a luat-o înainte pe alee, mergea, apoi se oprea uitându-se înapoi, să vadă dacă-l urmez. Deștept și cu simțul datoriei. Și frumos, frumos. Mi-aș fi înfipt mâinile în blana lui albă, să-l smotocesc puțin. Dar nu părea genul care să agreeze astfel de intimități. Sau poate nu cu oricine. Așa că mi-am băgat mâinile în buzunare și mințile-n cap, urmându-l docilă. De două ori fusesem capsată de câini și asta din pricina mea, pentru că ignorasem niște reguli simple pe care le învățasem încă din copilărie: să nu fugi sau să-i întorci spatele atunci când te latră, să nu te atingi de mâncarea câinelui niciodată și de puii cățelei până ce nu te asiguri că îți dă voie.
Am ajuns în apropierea unui frate care stătea cu spatele, aplecat asupra unor flori pe care le pigulea. Blănosul a lătrat scurt, de două ori, a înștiințare. Fără să-și lase ocupația, fratele l-a interogat:
- Ce-i, Pripas? Ce nevoie ai?
Aș fi intervenit să-mi fac simțită prezența, dar m-am gândit să nu-l sperii precum cățelul pe omul din banc. Am lăsat în cârca lui Pripas misiunea. Care, schimbând tonalitatea, a mai lătrat o dată. Atunci, fratele a răspuns sigur pe el:
- Am înțeles, avem oaspeți.
Apoi s-a ridicat și s-a întors. După prezentările de rigoare, i-am adresat rugămintea de a mă găzdui.
- Nu vă pot da eu răspunsul. Trebuie să-l întreb pe Părintele Stareț.
A dispărut și a reapărut după un timp, spunându-mi:
- Părintele zice că avem un loc în grajd.
Îi mulțumesc, încurcată, dar îi spun că aș prefera, în cazul acesta, să dorm în mașină. Când mă pregăteam să mă întorc, s-a ivit în ușa unei chilii Starețul, cu un râs care a făcut să răsune valea. Apoi:
- Stai liniștită, soră! N-o să dormi în mașină. Þi-am testat semerenia. Zero barat!
Va să zică, Maica Domnului a putut să-L nască pe Dumnezeu în iesle, dar tu nu poți dormi o noapte în grajd! Frumooos!!!
- Părinte, îi spun, nu este vorba de asta, aș dormi și direct pe pământ. Însă îmi e
foarte frică de șoareci.
- Frica e de la diavol! tună, de parcă un întreg pluton de artilerie își revărsă
tirul. L-am compătimit pe diavol în clipele acelea, la gândul că are de-a face cu Părintele. Bietul Pripas, crezând că pe el îl ceartă, se făcu mic, luând poziția de apărare a câinilor, cu botul pe labe, scheunând.
- Uite, soră, vezi? Câinele ăsta, cu tot neamul lui câinesc, deși nu l-a învățat
nimeni smerenia, știe prea bine cum trebuie să se apere de rău. Merge târâș, pune botul pe labe și scheaună, cerând iertare. Cât de tâmpit ar trebui să fii ca să-l lovești, în condițiile astea? Noi, în schimb, nu ne lăsăm convinși cu niciun chip că smerenia e scutul care ne apără și de mânia lui Dumnezeu și de viclenia lui mamona. Zici că vrei să dormi la noi?
- Da, Părinte, dacă se poate...
- Se poate, dar numai în anumite condiții. Când te-ai împărtășit ultima oară?
- Când eram copil, cred...
- Crezi?
- Nu-mi aduc aminte exact.
- Îhm. Parfum! Dar de spovedit, când te-ai spovedit ultima oară?
- Niciodată.
- Parfum de roze. Treci la spovedit!
De data asta, plutonul de artilerie se făcu regiment. Pripas se ascunse de-a binelea, iar eu... Treci la spovedit! Vocea i-a sunat cu ecou în capul meu. Nu știu dacă muntele din față îi întorsese vorbele prin efectul de ecou, ori dacă în mintea mea a mai vorbit o voce. Știu numai că mi-a fost anihilată voința. Aș fi vrut să-i spun că nu știu ce-i aia spovedanie, că nu mă simt pregătită... n-am fost în stare, mi se încleștase maxilarul. Și parcă, aceeași forță care mă târa prin pădure, mă atrăgea și acum către ceea ce urma să se întâmple. L-am mai auzit zicând:
- Nu te iau eu. Nu suntem la aceleași măsuri. Te-aș speria mai rău decât șoarecii
ăia din capul tău. Te dau unui Părinte mai răbdător. Hai, treci încoace, nu te mănânc, doar m-am ridicat de la masă.
M-a dus în biserică, a deschis ușa și s-a adresat unui preot care stătea într-o strană, citind dintr-o carte:
- Părinte Serafim, ți-am adus o petardă. Dar una care Îl iubește pe Dumnezeu.
Văzându-mi mirarea de pe chip, adăugă:
- Te întrebi de unde știu? De la Pripas. Are un nas pe care nu-l poate păcăli nimeni.
O umbră de zâmbet mi-a cuprins toată fața. Mă gândeam că, probabil, „nasul” era al lui, dar, din smerenie, dădea pe Pripas. Cred că așa și era. Dar a ținut cu tot dinadinsul să mă convingă de contrariul:
- De ce zâmbești? Dacă există câini dresați să detecteze drogurile, de ce n-ar fi și
câini care-i detectează pe necredincioși? Vrei să-ți spun ce-ți făcea dacă te simțea cum nu trebuie? Nu te omora, l-am învățat porunca a șasea, dar te punea jos și te târa de poalele rochiei până aici.
Mi-a venit să râd, imaginându-mi cum aș fi arătat târâtă de Pripas.
- Nu râde, că în curând ai să plâgi!
Și plecă.

Câtă dreptate avusese! Nu știu nici eu de unde a țâșnit plânsul ăla din mine, pe ce căi lacrimile și-au făcut loc. Toată viața știusem să-mi controlez plânsul în fața altora, chiar și în situațiile cele mai tragice. Ba chiar uram să mă vadă cineva plângând. Când am îngenunchiat în fața Părintelui Serafim, după vreo două vorbe introductive pe care mi le-a adresat, la care am încercat să formulez un răspuns, am simțit că nu mai pot spune nimic. Și lacrimile au erupt ca o lavă care mocnea demult. Simțeam o infinită blândețe că mă înconjoară și ea venea dinspre el. Scăpată de biciul starețului, percepeam atingerea de mătase a unui suflet asemenea mie. Părintele Stareț intuise perfect că în fața lui nu m-aș fi putut deschide niciodată, că aș fi fost îndărătnică și falsă. Părintele Serafim mi-a acultat lacrimile, parcă le plângea odată cu mine și nu știu dacă doar în sens metaforic, mi s-a părut de vreo două ori că l-am surprins ștergându-și ochii. Asta în timp ce-i spuneam povestea cu David. Când eu deja terminasem toate lacrimile și am avut puterea să vorbesc.
Stătusem mult, nu știu cât de mult. Două, trei ore? Oricum, cât să cuprinzi o viață în câteva ore? Esențializasem, sărisem, uitasem, ocolisem dar, până la urmă, eu am rămas cu convingerea că adevărata mea spovedanie nu a stat în vorbe, ci în plânsul acela venit din toată ființa, de parcă toată omenirea plângea odată cu mine. După rugăciunile de iertare, întrucât genunchii îmi erau îngrozitor de amorțiți, am dorit să fac câțiva pași prin grădină. Se înnoptase. Părintele Serafim s-a alăturat pașilor mei, printr-un gest firesc. Am mers în tăcere. În dreptul unei magnolii, se opri, și eu odată cu el. Zise încet:
- Au murit magnoliile.
- Și iubirile mor, am adăugat, cu gândul la ale mele.
- Îl mai iubești pe David?
- Da.
- Te-ai dezlegat de el?
- Nu știu.
- Iubirile... nu mor; ele doar se transformă. Ne ajută să evoluăm către forma supremă a Iubirii.
După o pauză, în care parcă s-ar fi întrebat dacă să continue sau nu, a rostit vorbele care, de data aceasta, m-au lovit ca un trăznet:
- Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi.
Se învârtea pământul cu mine. Pământul și cerul. Parcă s-ar fi întâlnit facerea lumii cu sfârșitul ei. Abia adunându-mi forțele, am exclamat:
- David!
- Părintele Serafim, m-a corectat.
- David!!!
- Părintele Serafim!!!
- Părinte...
A doua oară, „sentința” fusese rostită pe același ton ca atunci când îmi spusese, în primăvara nedrept de frumoasă, cu ochii la magnoliile înflorite: „Zorina, eu plec”. Doar că de data aceasta am simțit, am știut că sentința era definitivă. Și fără drept de apel. Am știut în clipele acelea, cu știința pe care nu ți-o dă nicio știință, că David se pulverizase în particule fine, formând un nor invizibil. Din el mai rămăsese doar o lacrimă, care i se scurgea acum pe la colțul ochiului, nestingherită în alunecarea ei gravitațională înspre pământ. Pentru prima oară, după atât amar de vreme, l-am privit în ochi. Părintele Serafim privea la Cer.


1) Psalmul 23:4


Cum s-a născut romanul "Înainte de magnolii"

În decembrie 2011, am scris un text de proză scurtă intitulat "Cântecul". L-am citit într-un cenaclu. Deși textul era destul de lung pentru o lectură publică, era atâta liniște încât n-a mai fost nevoie de aplauze, de nicio declarație încât să-mi dau seama că a plăcut. Iar cineva mi-a zis că lui îi sună ca un început de roman. Am negat cu vehemență (cum fac adeseori, berbec încăpățânat), motivând că sunt texte la care nu mai ai ce să adaugi. Mai ales dacă textul e bun, nu cumva ai strica adăugând? Și l-am lăsat așa. Textul. Ba chiar a fost inclus în manuscrisul unui volum ("A unsprezecea poruncă") ce a câștigat un premiu la concursul "Titel Constantinescu" din 2012, având drept rezultat tipărirea cărții. Așadar, "A unsprezecea poruncă" are ca ultim text, de sine stătător, primul capitol al acestui roman. Semn că nu aveam niciun gând mai departe. În ziua de 09 martie 2012, s-a întâmplat ceva. Întâmplarea e descrisă (cu modificările și înfloriturile de rigoare) în capitolul 2 "Călugărul de la Athos". Întâmplarea aceea mi-a deschis apetitul de a continua romanul care, de unde nici nu voisem să aud de el, a început să mă obsedeze. Întâmplarea s-a suprapus peste o idee de-a mea, de a scrie un roman pornind de la ceea ce am auzit despre pictura „Cina cea de taină” a lui Da Vinci, anume că aceeași persoană i-a servit, la 12 ani diferență, drept model pentru Iisus și Iuda. Nu știu cât este de adevărat, eu am auzit-o povestită într-un teatru radiofonic despre Părintele Arsenie Boca: „Sfântul și omul cavernelor”. Deodată, cele două direcții s-au suprapus în mintea mea și le-am unit sub acest roman. Restul, e pură imaginație. Dar, vorba lui Marin Preda, faptele, întâmpările, personajele sunt inventate. Trăirile sunt adevărate. Dacă nu "trăiești" odată cu personajele tale ori dacă n-ai trăit cândva anumite stări, scriitura e falsă și fără ecou în sufletul cititorului. O vreme mi-a fost teamă. Mi-a fost teamă că voi intra pe un teren alunecos, pe un tărâm unde îmi voi prinde urechile. Sper că am reușit să driblez rezonabil acele lucruri la care nu mă pricep sau despre care nu-mi este îngăduit să am opinii. De-aceea nici nu m-am grăbit cu scrierea lui, uneori trecând luni între capitole. Am așteptat să-mi curgă inspirația de sus, să mă inunde și abia apoi am pus pixul pe hârtie. N-am forțat nimic. Și m-am rugat.
Mulțumesc celor doi Preoți, unul de mir, celălalt călugăr, care s-au rugat împreună cu mine și care m-au susținut și încurajat în demersul meu, ajutându-mă să nu abandonez, sfătuindu-mă să mă rog, sau răspunzând întrebărilor mele agasante: dar aia cum e, dar acolo cum ar trebui?
Adâncă plecăciune tuturor cititorilor și fiecăruia în parte! Mai cu seamă acelora, puțini, care au avut un cuvânt, două de spus.

Autoarea


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!