agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1625 .



A treia bancă - Cap. 30 – În arestul poliției
proză [ ]
fals roman polițist

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ghiocel ]

2013-07-23  |     | 



(continuare)

Presupun că nu aveau instrucțiuni și proceduri speciale pentru cazul răufăcătorilor care se predau de bunăvoie. Nu existase un astfel de caz în istoria Poliției Române. Așa că nu e de mirare că polițiștii ne-au îmbrâncit, ne-au făcut în fel și chip și ne-au asigurat că n-o să mai vedem lumina zilei. Ba mai mult, nici nu m-au lăsat să-i traduc lui Hakita, ca să știe ce-l așteaptă.

Dar nu puteam să ne plângem. Chiar noi, prin gura avocatului, cerusem să fim tratați ca orice arestat. Nu mai spun că nu puteam – și nici nu doream – să ne prevalăm de prezumția de nevinovăție: chiar noi ne declarasem vinovați.
Ne-au cazat pe fiecare într-o celulă. Ușile celulelor avea gratii. De sus până jos. Pe coridor au postat câte un polițist la fiecare ușă. Fiecare polițist era dotat cu un pistol-mitralieră, un termos de cafea, un scaun și un ziar „Click”.

Am fost scos, primul, la interogatoriu. Se grăbeau. Aveau doar 24 de ore până să ne prezinte judecătorului. Chiar dacă ne recunoscusem vina, ei trebuiau să strângă dovezi că noi operasem, nu alții. Până atunci, aveau suficiente motive ca să ne aresteze preventiv: cele 20 de tone de aur.

Avocatul era lângă mine. În fața noastră, ca din întâmplare, era o lampă de birou cu un bec de 200 W. Lumina ca un proiector. Le-am spus că un bec atât de puternic poate lua foc. Mi-au spus să nu vorbesc neîntrebat. Avocatul le-a cerut să mute lampa, ca să nu ne mai bată în ochi. „Nu suntem la Siguranță sau la Securitate, domnilor. Suntem la noua Poliție Română”. Anchetatorii, trei la număr, au dat ordin polițistului care păzea ușa: să mute lampa. Comisarul-șef, care coordona întreaga acțiune, a mârâit: „Tot o să te înfundăm, poetule!”

Au început să mă întrebe. Când unul, când altul. Întrebări dezlânate. Săreau de la una la alta. De la prima bancă la a treia, de exemplu. M-am revoltat. Oricât aș fi eu de poet, lipsa de organizare și lipsa logicii mă scot din sărite. Am cerut voie să le povestesc eu cum am plănuit și cum s-au petrecut cele trei atacuri. Au tăcut și au înregistrat. Privirile anchetatorilor au rămas, tot timpul, neschimbate. Nici mai mirate, nici mai luminate. Constatam astfel că un anchetator nu trebuie să creadă tot ce spune cel interogat. Un anchetator te confruntă cu eventualii martori. Te înghesuie. Adună probe.

Au luat o pauză. Comisarul-șef m-a întrebat de ce nu-mi văd de versurile mele și mă bag în chestii din acestea ilegale. Nu m-am obosit să-i spun că versurile le vinzi doar dacă ești cunoscut. Și că furturile acestea trei sunt cea mai bună publicitate. Nu i-am spus nimic nici despre manuscrisul cărții și nici despre scenariul filmului, ambele îndesate în mapa avocatului. Dar nu m-am abținut să-i arunc: „V-ați fi văzut la televizor dacă nu eram noi? Nu mai spun că ne datorați și promovarea în noua funcție.” A mârâit din nou. Am înțeles, în sfârșit, de ce le zicem polițiștilor, copoi. Nu pentru că iau urma vânatului – a hoților și a pungașilor – ci pentru că mârâie tot timpul.

După două ore, m-au scos iar la interogatoriu. Îl aduseseră pe Gogu. Gogu nu m-a recunoscut. Sau s-a făcut că nu mă recunoaște. „Nu, domnu’ Laur nu era printre extratereștri. Dânsul e un om bun, mi-a dat și o pereche de blugi vechi.”
L-au dus pe coridor. L-au pus să-i privească atent pe ceilalți patru, printre gratii. Când l-au adus înapoi, Gogu a clătinat din nou din cap: „Niciunul dintre ei n-a venit ca extraterestru.”

Nu puteau spera mai mult de la Gogu. „Extratereștrii” fuseseră mascați, el – beat. Cum putea să-i recunoască? Poate că sub căștile alea rotunde nici nu aveau chip.

L-au adus pe Adiță. „Îl recunoști pe pompierul care ți-a arătat rostul butoanelor?” Adiță m-a privit serios, plin de importanță. Apoi a dat din cap: „Nu era dumnealui.” Ori că nu mă recunoscuse, ori că nu voia să trădeze pe membrul unei branșe din care spera să facă parte. După ce l-au plimbat și pe el pe coridor, l-au întrebat despre ceilalți patru. „Ei au fost?” Adiță și-a călcat pe inimă: „Poate ăla micu’ să fi fost în dreapta șoferului. Cu laptopul. Deși, atunci, părea mai mic.”

Slabă dovadă! Neconcludentă! Hakita purtase și el vizieră, așa că Adiță se ghidase numai după înălțime.

E de prisos să spun că nici instructorul de fitness, nici el nu l-a identificat pe niciunul dintre noi ca fiind vecinul lui cu părul cănit.

Și eu și anchetatorii turbam. Nimeni nu dovedea că noi am furat cele trei bănci. Riscam să nu ne fie recunoscut meritul de autori ai furturilor. Riscam să fim eliberați prea repede.

Tot eu trebuia să-i ajut să ne înfunde. I-am trimis în Vestfaliei. Să ia cheia de la Viorel și să deschidă garajul. Să apese butonul de sub menghină și să coboare în buncăr. Vor găsi în el probele de care au nevoie: primele două bănci. Banca de la Retina 7 și banca de rezerve a Rapidului. Mă rog, bucăți din aceasta din urmă.

Pe Tataia l-au adus ultimul. N-a putut să mă identifice ca hoțul cu cagulă, cel care-l trăsese în groapă. Abia când am vorbit graseiat, abia atunci m-a recunoscut. I-am cerut iertare că l-am bruscat și că l-am adormit cu sprayul. Când a aflat că am stat cu el aproape până când a venit Delia și că i-am pus salopeta sub cap, ca să nu răcească, s-a înmuiat și mi-a acceptat scuzele.

Aveam confirmarea și pentru „a treia bancă”.

Anchetatorii erau tot încruntați, dar știau deja că nu mai au de ce. Rezolvaseră misterul. Chiar dacă misterul se rezolvase de la sine, chiar dacă nu făcuseră niciun efort de inteligență sau de altă natură, urmau să raporteze cazul ca rezolvat. De ei. Urmau să înainteze procurorului dovezile și să-și vadă liniștiți de alte și alte spargeri și tâlhării. Treaba judecătorului și a procurorului cât ne vor ține în arest, când ne vor judeca și câți ani grei de pușcărie ne vor da. Ca să ne învețe minte să ne mai batem joc de organele de ordine ale țării. Pentru ei, pentru polițiști, asta fusese: bătaie de joc. N-aveau cum să fie prietenoși cu noi, chiar dacă le rezolvasem cazul și le salvasem, șefilor, scaunele.

Dar procedurile sunt proceduri. Una din ele îi instruia să-l piseze pe suspect cu tone de întrebări. Să-l piseze până când spune și ce nu vrea el să spună. Au pornit foc încrucișat, din patru părți.

– Unde e mașina „extratereștrilor”? Dar mașina de „pompieri”?
– Sunt oale și ulcele. Cea de pompieri e făcută bucăți, gata pentru fier vechi. Obloanele „extraterestre” – la fel.

Le-am dat adresa atelierului din Dămăroaia. Un echipaj s-a deplasat acolo, ca să verifice. Frații le-au făcut o schiță, ca să găsească mai repede mormanul de fier vechi. Nu le-au spus nimic despre buncărul de sub platforma de fier vechi și despre conținutul lui.

– Unde ați dus lingourile în noaptea furtului?
– La Snagov. În crama Papadopolilor.

Alt echipaj a luat-o fuguța spre cramă. Printr-un bilețel, frații îl rugau pe vecinul care mai vedea de vila lor să deschidă porțile acelea mari prin care descărcau basculantele cu struguri la cramă. Și îl întrebau, la P.S., ce-i mai face capra.

– Cine mai știa de planul vostru? Ați mai avut complici?
– Nimeni. Dovada cea mai bună e prietenul lui nea Vasile. Tataia, cum îi spunem noi. Nu i-am spus și n-a bănuit nimic. Deși a dezlegat șarada și a fost acolo când am lovit „a treia bancă”, habar n-avea câți eram și cine se ascundea sub cagulă.
– De unde știm că n-a fost complice?
– Dacă era complice, l-am fi luat cu noi, nu l-ați fi găsit la fața locului. Repet, ne-a surprins.
– Cine a folosit sprayul?
– Hakita, când i l-am aruncat eu pe Tataia în groapă. Se pare că la japonezi e o mare ofensă să le cadă cineva pe cap.
– Răspunde strict la întrebări, se burzului Comisarul-șef. Lasă interpretările. Când ați ieșit cu lingourile?
– După ce l-am adormit pe Tataia. Stivele de lingouri erau deja în canal. Am adus camionul, care aștepta la Institutul Nicolae Iorga, am ridicat stivele cu motostivuitorul, le-am tras în camion cu macaraua și apoi ne-am dus fiecare la treburile noastre: frații – cu aurul, la Snagov, Hakita la metrou. Eu și nea Vasile am coborât în drum, la Băneasa.
– De ce ați sunat la Retina 7?
– Păi cum era să-l lăsăm pe Tataia acolo, în frig? Dacă nu dădeați de el? Am sunat când am pornit cu „marfa”.
– Tot voi l-ați trimis la Retina 7 pe Gogu? I-ați spus că se dau ajutoare?
– Aveam nevoie de un martor. Degeaba veneam ca „extratereștri”, dacă nu ne vedea nimeni.
– La Retina 7 ați fost doar patru. Cine a lipsit?
– Pe Hakita l-am lăsat la punctul de comandă. În buncărul de sub garaj. Era prea de curând venit în țară.
– De ce i-ați spus puștiului de pompierul din tribună? Omul din tribună nici n-a avut un rol prea mare. Cine a fost? Vasile?
– Da, nea Vasile a fost. Ați găsit, probabil, peruca lui în Vestfaliei. I-am povestit asta lui Adiță ca să știți că la „a doua bancă” am atacat toți cinci. Ca să nu veniți să ne întrebați acum, ca la prima, cine a lipsit.
Noroc că n-a înțeles că l-am luat peste picior.
– Cum ați știut unde să săpați ca să ajungeți exact sub beciul cu lingourile?
– Hakita. El a spart codurile de securitate ale serverului de la Banca Națională. Știam tot: amplasament exact, grosime ziduri, unde e ușa, cât e de groasă, cât de des se schimbă codurile de acces și algoritmul de randomizare pentru codurile de acces. Am fi putut intra pe sus, dar asta însemna să anihilăm paza. Se putea lăsa cu victime de ambele părți, nu? Iar noi, precum ați văzut, am evitat acțiunea violentă. Tataia a fost, doar așa, o victimă colaterală. Nici nu va depune plângere, așa-i?
– Lasă sporovăiala. Destul că depune Statul plângere. Vai, ce-o să vă mai iasă pe nas joaca asta, domnu’ poet!

Nu cred că avea ceva cu mine. Doar că nu-i plăceau poeții. Așa, în general. Nu m-am simțit, lezat.

– E atât de tare, Hakita? L-ați adus special?
– E super-tare. Cât stă pe-aici, puneți-l la încercare. O să vă convingeți câte poate. Și dacă aveți nevoie de un specialist ca el și dacă vă permiteți să-l plătiți, vă vând un pont: are o iubită româncă, IT-istă. Claudia. Lucrează la Microsoft, în Pipera. Poate-l naturalizăm. Hakita știe să spună deja mititica. Și merge și-așa. Învață repede. Deștepți, japonezii ăștia! Cred că alimentația cu pește e de vină. Vă place peștele, domnule Comisar-șef?
– Iar vorbești prea mult. Îmi place peștele doar ca să-l prind. Nu să-l și mănânc.
– Eram sigur. Se citește asta pe fața dumneavoastră Când aveți timp, vă spune nea Vasile o poveste pescărească. Cu un somn din Herăstrău...
– Taci, că m-ai înnebunit, se destinse Comisarul-șef. Doamne, toți poeții vorbesc atât de mult?
– Numai când îi iei la întrebări, l-am liniștit.

M-au mai pisat așa vreo oră. Apoi m-au dus în celulă și i-au luat la întrebări pe ceilalți. M-am întins pe pat...

Nu știu cum s-a făcut, dar în celulă a intrat Delia. Singură, fără cameraman. Eu eram lungit pe pat, cu fața în sus. Și-a descheiat fermoarul și și-a dat jos fusta, din mers. Apoi s-a aruncat pe mine, încălecându-mă, și a început să-și descheie nasturii de la bluză. Era hotărâtă, plină de energie și roșie la față.

– Am venit să te violez.
– De ce? am îngăimat. Poate că vreau, dacă mă rogi frumos. Vrei neapărat cu cătușe?
– Uite de ce te violez: pentru că știu că nici dacă te rog n-o să vrei. Prea ești îndrăgostit de Simona. Până peste urechi.

Terminase cu nasturii de la bluză. O aruncase lângă pat și se chinuia acum cu nasturii de la cămașa mea.

– Asta-i una, continuă ea: și să vorbească și să mă descheie. Și te mai violez ca răzbunare. Așa, de-a naibii. Că ai plănuit toate astea și nu mi-ai dat nicio șansă să mă prind. Te violez pentru că mi-e ciudă pe tine. Nu din cauza asta se întâmplă și violurile obișnuite, ale bărbaților? Nu din ciudă și din neputință se trag ele?

Nu puteam s-o contrazic. Era călare pe situație: și la figurat, dar și la propriu. Iar eu, încătușat, nu puteam să fac nici o mișcare. Nu puteam să mă apăr.

Își scosese sutienul. Mă strivea sub sâni, răstignindu-mi mâinile încătușate deasupra capului, pe cearșaf. Mă resemnasem, așteptam înfrigurat clipa aceea groaznică în care mă voi simți posedat și terfelit contrar voinței mele, când...

Am auzit o voce salvatoare.

– Suspect, trezește-te! Trebuie să mergi iar la interogatoriu.

Slavă Domnului, visasem! Fusesem violat sau era să fiu violat, doar în vis. Bine că nu cedasem. Dar nici mult nu mai era. Noroc cu gardianul. Venise la timp.

Erau toți în sala de interogatoriu. Și anchetatorii și Comisarul-șef și complicii mei și Tataia și un chelner în frac. I-am privit pe rând, buimac. Când am dat cu ochii de Ianis, am încercat să mă scuz, din priviri: „Eu n-am vrut, ea a sărit pe mine. Nici n-am putut să mă apăr.”

Ianis mi-a făcut semn cum că să stau liniștit. Părea să-mi spună că totul e în ordine. Că nu se supără el doar pentru atâta. Că nu strică el o camaraderie veche, doar pentru că iubita lui s-a dat la mine.

Ce era să fac? M-am liniștit. Dacă lui nu-i păsa că iubita lui violează în stânga și în dreapta, trebuia să renunț la remușcări. Să rămân doar cu trauma celui violat.

Încă eram între vis și realitate. Cineva îmi spunea că găsiseră probele de care le vorbisem. Și prima bancă. Și pe a doua. Și mașina de pompieri – bucățele. Și obloanele mașinii „extratereștrilor”. Altcineva mă asigura că, interogați pe rând, mărturisisem sincer faptele comise. Și că mărturiile coincideau. Că aveau suficient pentru dosarul cu care ne vor prezenta judecătorului, a doua zi. Iar Comisarul-șef explica încurcat că, dat fiind că un chelner în frac venise cu cina de la „Capșa”, nu-i așa, regulamentele sunt regulamente, arestul e arest, dar trebuia să și mâncăm ceva. Coniacul scos de avocat din mapă era Hennessy iar vinul trimis de la „Capșa” era un Tokai din 1956, rezervă specială, 500 euro sticla; n-ar fi mers așa, pe burta goală, pe marginea patului, singuri, fiecare într-o celulă.

Ne-au scos cătușele și ne-am așezat cu toții la masă. Anchetatori și suspecți. După cât de încărcată era masa, am presupus că avocatul suplimentase, inspirat, comanda.

Pot spune că anchetatorii au mâncat cu mare poftă. Ca și cum ei ar fi fost deținuții. De băut, au băut și mai mult. Hennessy le-a pus capac. Au adormit cu capul pe masă. Puteam să le punem cătușele, dar ne-am gândit că gluma asta proastă a mai fost prin filme.

A trebuit să ne ducem singuri în celulele noastre. Am turnat în termosurile gardienilor Tokaiul rămas. Ei au închinat în cinstea noastră și ne-au urat noapte-bună. Tataia, rămas nesupravegheat și nemaiștiind drumul spre celula lui, se instală de la sine într-o celulă liberă din aripa în care eram noi cazați.

Doar Vigilante arăta nefericit. Chelnerul de la „Capșa” se scuzase: nu putuse livra, la cină, scovergi. Le promisese, totuși, pentru prânzul de a doua zi.

Am crezut că m-am trezit primul, dar Tataia mi-o luase înainte. Era deja în sala de interogatoriu, devenită ad-hoc sală de mese. Dădea un simultan de șah: blitz, la cinci mese. Până să ne bem cafeaua și să ne mâncăm caviarul, Tataia învinsese patru comisari. Un gardian i-a smuls remiza.

Pe la 11 trebuia să fim la Tribunal. Comisarul-șef ne-a spus să ne luăm cu noi hainele și tot ce aveam. Urma să fim eliberați și judecați în stare de libertate – așa suna propunerea procurorului de caz. L-am rugat să fie atât de amabil și să ne mai găzduiască o săptămână în arestul lor.

– Ne simțim bine la dumneavoastră, ne-am obișnuit și cu locul. Puneți o vorbă bună să nu ne transfere la Jilava. Ați văzut, nu vă facem pagubă nici la mâncare: venim cu ea de acasă. Vom sta fix o săptămână.
– Tot de la „Capșa”, da? Bun coniacul ăla, domnu’ poet. Rămâne așa: dacă reușiți să nu vă elibereze, vă ținem aici cu drag. Sigur, condițiile noastre sunt modeste. Dar o să vă punem un televizor...
– Și acces la Internet, m-am întins eu. Tablele pentru nea Vasile și pentru Tataia. Și telefoanele, nu uitați telefoanele. Acelea normale. Pe cele codate le puteți păstra...
– Acord total. Să vă întoarceți cu bine! Apropo: mulțumesc pentru pont. Dat naibii Hakita ăsta! Ai noștri s-au chinuit toată noaptea să vadă cum le-a codat. N-au găsit nimic. Dar îl avem în palmă: are pe cap două mandate internaționale. A spart site-ul NATO și site-ul președintelui SUA. Nu mai spun că a intrat în România cu pașaport fals. Auzi, comersant din Burkina Faso...
– Sper că nu veți face – mă iertați – prostia să-l predați. E mai valoros decât cele 20 de tone de aur. Făceți-l scăpat. Identitate nouă – n-o să vă învăț eu cum să procedați.
– Crezi că nu m-am gândit, poetule? Am înaintat propunerea la ministru. Sper să se rezolve. Nici nu am pus chestiile alea între capetele de acuzare.
– Și cam ce ați pus? m-am interesat, așa, de conversație.
– Asocierea în vederea unor furturi repetate din avutul public și din avutul privat, folosirea unor mijloace de comunicație pe frecvențe neautorizate și tulburarea ordinii și liniștii publice.
– Asta din urmă cum o explicați?
– Tărășenia cu intervenția voastră ca pompieri, pe Giulești, mă lămuri Comisarul-șef.
– Da, că mare liniște era acolo! Zburau petardele ca obuzele la Stalingrad...
– Poate preferai subminarea economiei naționale, ha? Că astea 200 de milioane la asta vă încadrau...
– Păi nu le-am dat înapoi? Nu ne-am predat?
– Tocmai de aceea nu v-am pus mai multe pe răboj. A mai fost și vinul ăla de Tokai. Dar asta rămâne între noi. Cu capetele astea de acuzare scăpați doar cu 6 până la 10 ani. Cu părere de rău, dar n-o să pot să vă țin atâta timp aici, în arestul Poliției Capitalei. La Jilava, domnilor!
– Pe cât punem pariu că nu facem nici o zi de închisoare? În afară de săptămâna asta de arest, pe care, nu-i așa, mi-ați promis-o.
– M-aș mira să nu vă condamne, dar pariu nu fac. La banii voștri...
– Bun, atunci nu ne luăm rămas bun. Ne vedem peste vreo două ore. Nu uitați de televizor... La nea Vasile în celulă. Și de table... Birouri, cu fotolii, la Hakita, la frați și la mine. Am de terminat o carte. Până miercuri să nu ne permiteți „vorbitor”. Mai avem niște treburi de făcut, n-am vrea să fim perturbați.
– Se face, mă asigură Comisarul-șef. Ce carte?
– Una polițistă. O spargere mare, la o bancă. Spărgătorii o pregătesc temeinic, luni de zile. Dar Poliția le cunoaște planul încă de la început. Îi prinde asupra faptului. Se aleg cu ani grei de pușcărie.
– Interesant. În sfârșit o carte în care hoții nu-și bat joc de polițiști! Realistă. Să mi-o dai și mie când apare...

Peste două ore ne întorceam de la Tribunal. Sentința: arestare preventivă pe 29 de zile. Avocatul nostru se luptase din greu să o obțină, dar o obținuse.

Imediat după ședința de la Tribunal, avocatul a cerut o întrunire secretă cu Ministrul de Justiție, Primarul Capitalei și Ministrul Transporturilor. Știam ce le va spune reprezentanților lor: uite, am aici în mapă o linie de metrou. Piața Victoriei – Aeroport Băneasa. A costat circa 300 milioane de euro. Orice constructor ar cere dublu ca s-o facă. Și ar fi gata cine știe când. Poate peste un an, poate peste trei. Uite că e gata: luni o puteți inaugura. E a voastră, a Ministerului Transporturilor, a Primăriei sau a cui vrea s-o ia în primire. Frații Papadopol, proprietarii ei, o donează în schimbul unui nimic: uitați de povestea cu băncile. Îi iertați pe clienții mei. Le dați drumul luni, atunci când tăiați panglica metroului. Tranzacția poate rămâne secretă: nimeni nu va cunoaște motivul eliberării lor. Să zicem că Justiția Română a închis ochii și a lăsat balanța nesupravegheată.

Pactul s-a semnat abia a doua zi. Propunerea noastră era de nerefuzat, dar tot au trebuit să ia aprobările necesare: de la Primul Ministru și de la Președinte. Luni, 20 decembrie, capitala României avea să fie mai bogată cu o linie de metrou. O linie de metrou care nu costase nimic. De fapt, fără să știe, Statul băgase în ea 300 milioane de euro.

Odată întorși de la tribunal, ne-am pus pe treabă. Tataia și nea Vasile au încins tablele. Hakita, pe post de guru IT, a fost dus în sala calculatoarelor pentru a vedea ce se poate face pentru sporirea securității accesului la serverele poliției. Frații Papadopol s-au suit pe telefoane: contact permanent cu avocatul, contact cu Shinto și Sento, contact cu un agent din portul Constanța, contact cu un agent de la Hollywood. Doar aveam nevoie de un regizor, nu?

Televizorul se auzea peste tot. Pe toate posturile se vorbea numai despre noi. Cum am făcut, cum ne-am predat, cum am fost încarcerați. Faptul că furasem 20 de tone de aur aprindea imaginația tuturor. Faptul că ne predasem și că returnasem prada îi încurca pe cei mai mulți. După reacția cvasi-unanimă „la ocnă cu ei, să se învețe minte!”, încetul cu încetul, tonul devenea mai nuanțat și condamnarea mai moderată: „mari tâmpiți au fost că s-au predat!”. Își făcea loc admirația pentru performanța hoților. Măcar pentru priceperea lor, pentru felul în care acționaseră, măcar pentru asta meritau să scape cu o pedeapsă mică.

Eram pe drumul cel bun. Nu se va mira nimeni când ne vor elibera. Ba, mulți se vor bucura. Pentru prima dată în istoria fărădelegilor, opinia publică părea să țină cu hoții.

Nu mai pomenea nimeni de primele două bănci. Nici Gogu, nici Adiță, nici instructorul de fitness n-aveau parte de supliment la glorie. Nimeni nu-i mai dădea pe post.

Delia tăcea, dar asta nu însemna că Retina 7 lipsea din cor. Era acolo, revendicându-și, pe deplin justificat, rolul avut în prinderea făptașilor.

Detalii despre făptași curgeau de peste tot.

Prizonieratul lui Tataia la ruși. Sfârșitul dureros al idilei cu Ludmila. Scorul partidelor de table cu nea Vasile.
Se pomeni de grija lui nea Vasile pentru aspectul curții din Vestfaliei. Directorul Puiu, de la Parcuri, Lacuri și Agrement, povesti despre abnegația cu care nea Vasile alerga braconierii din Herăstrău și despre isprava cu somnul. Apăru pe un post și tanti Mica, tăind ceapa în bucătărie și ștergându-și o lacrimă cu colțul basmalei: „Ce ți-a trebuit ție spargeri, Vasileee? Cine o să-ți facă ție scovergi, acolo, la pușcărie? Cu cine mă mai cert eu, bărbateee?”

Claudia, inocentă, era filmată la calculator. Cam tristă, ne asigură că domnul Hakita este un chiriaș corect, care plătește la timp chiria și întreținerea și care are doar un defect: habar n-are de calculatoare. Claudia căuta să vorbească neutru, fără sentiment. Dar nu reușea.

Un fost coleg de-al fraților Papadopol, de la Construcții, povesti cu câtă trudă strânseseră ei, frații, primul milion. Primul milion de dolari. Vindeau Kent, în cămin. Erau pe atunci în primii ani de facultate. ’88, ’89. Þineau deschis și zi și noapte. Cu milionul ăla i-a prins Revoluția. S-au mișcat rapid: au adus ciungă, au adus bombonele, au adus zahăr, au adus electronice, au adus PC-uri. Au vândut mercur, anvelope, grâu. Au vândut tot ce se putea vinde. Banii îi băgau în imobiliar. Prin ’90 – ’92, puteai cumpăra o garsonieră cu 3000 de dolari. O vilă în Cotroceni cu 20.000. Au cumpărat din greu. Și iar au vândut; și iar au cumpărat. Dar au și învățat – ne asigură colegul Papadopolilor. Dar nu asta, că învățau. Mai erau câțiva, în anul lor, care învățau. Ãștia doi și știau. Se pricepeau la orice: betoane, utilaje, instalații, finisaje. Trustul lor de construcții era renumit pentru calitatea lucrărilor și respectarea termenelor.

Reporterul îl completă: revista Forbes îi plasează pe locul 4 în topul celor mai bogați români. Cu o avere estimată la 800 milioane euro.
Mai puneți vreo 80, le-am sugerat, în gând.

Eram și eu pe posturile TV. Poza mea la dansuri populare, la grădiniță. Irinuca să le-o fi trimis-o? Eu, dus pe o targă făcută din schiuri. Prin anul II, când îmi scrântisem piciorul la Poiana Brașov. Poza mea la lansarea plachetei de versuri. Eu, în „Arheopterix” la Balul scriitorilor.
O găsiseră și pe Simona. Părea cea mai năucită dintre toți. „Un poet atât de sensibil! Atât de atent cu mine și cu toți poeții în curs de afirmare: îi analizează și îi publică la „Speranța literară”! Nu-mi vine să cred. Dar eu cred în el!” „Se pare că țineți la el! Sunteți gata să-l iertați?” „Bineînțeles. Mi-a promis că vom scrie împreună mii de poezii.”

Astfel asigurat, am deschis laptopul și m-am pus pe treabă. Așa cum îi spusesem Comisarului-șef, aveam de terminat cartea. Aveam de terminat scenariul. Îmi impusesem să le termin până miercuri. De aceea cerusem să nu fim deranjați de nimeni până atunci.

Ajunsesem la capitolul predării și returnării lingourilor. Am descris exact ce se întâmplase. Despre arest n-am scris prea mult. Apoi, am anticipat sentința și scena eliberării. Nu mai aveam timp să scriu capitolul acesta după eliberare. De fapt, am încheiat cartea chiar cu scena eliberării: televiziuni, public, iubite în lacrimi. Noi, aclamați ca niște revoluționari închiși pe nedrept, nu ca niște spărgători.

Am mers înapoi și am corectat acolo unde era vorba de suma furată. Am pus 200 de milioane, atât cât am returnat. Ne-am fi dat de gol dacă ar fi apărut în carte că am furat, de fapt, ceva mai mult de o jumătate de miliard.

Poate că mai era de scris, dar trebuia să predau manuscrisul. Îmi propusesem ca, până luni, să am cartea tipărită. Când ne eliberam, cartea trebuia să fie pe rafturile librăriilor. Ca să profite de publicitate. O săptămână după eliberare, preocupată de alte furturi, lumea ar fi uitat, desigur, de noi. Trebuia bătut fierul cât interesul era cald.

Ce mai era de scris, aveam să adaug într-un epilog. Cam așa se face. Acolo scrii ce li s-a întâmplat eroilor din carte, după. Aveam să scriu acolo cum a fost primită cartea, ce am făcut cu scenariul de film și dacă acesta a avut succes. Cum a fost la petrecerea de Crăciun de la vila Papadopolilor. Cum m-a iertat Simona și cum m-a admonestat Delia. Lucruri din acestea. Le veți găsi, pe toate, acolo.
Dar, când scrii ultima pagină dintr-o carte, e de dorit să pui acolo un ceva care să rămână în mintea cititorului. Ca un cui înfipt. Cititorul care a citit tot, că i-a plăcut sau nu, merită acel ceva la sfârșit.

Ca un cofetar care-și finalizează munca punând o bomboană sau o cireașă pe tort, m-am gândit să vă atrag atenția asupra unui amănunt care este posibil să vă fi scăpat. Vă amintiți de tunelul secundar? Acela care pleacă din stația de metrou Piața Victoriei și ajunge la un metru de beciul Rezervelor Statului. Ei bine, tunelul e acolo, sub pământ. E astupat doar la capete. Capătul dinspre Rezervele Statului e umplut cu pământ. Cu o lopată și un târnăcop, îl eliberați ușor. Găsiți acolo, în tunel, un excavator și un motostivuitor. Vă vor fi de folos. Zidul beciului e tot din cărămidă, tot de un metru grosime. A cedat odată, mai poate fi străpuns și altă dată. Iar, de partea cealaltă a lui, lingourile de aur vă așteaptă.

Singurul lucru pe care-l mai aveți de făcut este să găsiți intrarea în tunelul secundar. Intrarea dinspre Piața Victoriei. Dacă ați citit cu atenție, puteți să intrați în el prin poarta mascată de un panou cu „Accesul interzis persoanelor neautorizate!”

Dacă ezitați, dacă vă e teamă că veți fi prinși și că veți înfunda pușcăria, gândiți-vă la un lucru. Și noi am furat și nu am fost prinși. Mă rog, ne-am dat prinși. Cu ce ne-am ales? Nu cu ani grei de pușcărie, ci cu 385 milioane de euro! 85 milioane câștig net, după ce am achitat metroul. Pentru voi e și mai ușor: metroul e gata săpat. Tot plusul vă va aparține.

Poate că vă întrebați de unde plus? Păi, chiar credeți că la Banca Națională n-avea nimeni habar de plusul pe care ni l-am însușit noi, de cei 385 milioane de euro? Poate că n-avea habar conducerea Băncii Naționale, dar cel care-l acumulase știa precis de el. Îl pusese deoparte. Pentru sine, nu pentru noi. Poate că-l acumulase ca Hakita, din rotunjiri la șaptea sau a zecea zecimală.

Eu cred că v-am spus destul. Mai departe, vă descurcați cum puteți.

Închei.

(va urma)

Ghiocel

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!