Compartimentele unui accelerat sunt mai spațioase decât îmi aduceam aminte de acum doi ani, când am călătorit ultima oară cu trenul. Chiar și așa, presimt că urmele pașilor mei vor lega de multe ori cele două capete ale holului în cele 6 ore, cât va dura călătoria. Cu rucsacul în spate și căștile în urechi, urc treptele înalte ale trenului. Pe hol aglomerație. Ȋn câteva minute reușesc să ajung la ușa compartimentului meu și trag cu putere de ea. Nu se deschide. Mai trag o dată. Nimic. Mă pregătesc pentru a treia încercare, dar renunț imediat. O mână a apărut din spatele perdeluței vișinii și mă ajută. Intru în compartiment și rostesc răspicat un ‘mulțumesc’. Nu aud niciun ‘cu plăcere’. Ȋmi urc rucsacul pe suportul de bagaje și mă așez la locul meu, lângă geam. Mă uit în jur și aflu că mâna pe care am văzut-o mai devreme aparține personajului de vis-a-vis. Greu de trecut cu vederea o mână de bărbat cu unghiile vopsite în negru.

Trenul pornește cu un șuierat. Trec 10 minute. Trece o oră. De obicei, prezența persoanelor străine în jurul meu mă lasă rece. De data asta însă e diferit. Nu cred în aure, dar dacă aș începe să cred, acum ar fi momentul. Acest individ din fața mea are un magnetism de-a dreptul intrigant. Părul lung, șaten, ușor ondulat și ochii verzui cu gene voluptoase ar fi descrierea ideală a unei fecioare timide, și totuși el le îmbracă într-o masculinitate impertinenă, senzuală. Am senzația că privirea aceea care săgetează podeaua de mai bine de jumătate de oră ascunde în spatele ei ceva complet decadent. La un moment dat, liniștea senină indusă de vocea răgușită a lui Nat King Cole mi-e întreruptă de către strigătul ochilor acelora pătrunzători. Mă uit spre ei și îmi dau seama că mă vizează. Realizez după câteva secunde că ne holbăm unul la celălalt și îmi întorc rapid privirea spre geam, neputând să controlez o ușoară îmbujorare ce-mi pictează pomeții.

Ȋncerc să mă detașez de prezența acestui individ, dar Bărăganul nu mă ajută Nici călătoria prin infern a lui Dante nu reușește să-mi atragă atenția, așa că închid cartea cu zgomot și cu o hotărâre specifică celor care tocmai au luat o decizie crucială. O fracțiune de secundă e necesară ca biletul de tren, folosit drept semn de carte, să-și ia zborul dintre paginile volumului și să aterizeze cuminte pe jos. Clipa asta e atât de dilatată pentru mine…ca o melasă. Lungă și lipicioasă. Ȋn general evit cu orice preț să atrag atenția asupra mea, iar astfel de momente nu-mi folosesc. Așa că nici după ce ridic biletul, vizibil jenată, nu îmi revin. Faptul că ochii verzi din fața mea au observat atent întâmplarea nu-mi accelerează cu nimic dezmeticirea. Rămân agitată minute bune. Nu merg nici la judecată, nici la spânzurătoare, și totuși inima refuză să-mi bată altfel decât năucitor de repede. După o bucată de vreme în care privirea aceea tot face drumuri ciudate de la geam către mine și înapoi, îmi fac curaj și fac ceva ce n-am mai făcut niciodată : îl întreb dacă mă cunoaște de undeva. Primesc un răspuns complet ridicol:
- Nu știu.
Ȋi ofer în schimb o sprânceană ridicată și, orgolioasă defel, nu mai insist. Inevitabil, se așterne din nou tăcerea. Mă gândesc că în 4 ore voi coborî din tren.

Până la urmă însă, după câteva minute iau decizia de a mă elibera singură din strânsoarea asta viscerală. Ȋmi iau bagajele, simțindu-le de 10 ori mai grele decât sunt, și mă îndrept spre ușa compartimentului. O deschid și îi ofer apoi acestei năluci o ultimă privire, încinsă, pe care mi-o intoarce fără rețineri. Prin puterea privirilor noastre parcă fiecare încearcă să-l răpească pe celalalt, să-l ducă undeva, în străfundul minții și al sufletului și să-l închidă acolo pentru totdeauna. Ne uităm așa, complici, unul la celălalt, de parcă am fi singurii deținători ai unui secret, de altfel atât de ascuns că nici măcar noi nu-l știm. Deschid într-un final ușa, ies, mă opresc pentru 3 secunde pe hol pentru a mă reculege și îmi continui apoi drumul spre compartimentul următor.

Am noroc: este gol. Mă așez tot la geam și pentru că a început să picure de câteva minute, mă pierd repede printre cărările făcute de picăturile de ploaie pe geamul murdar al trenului. Ploaia are întotdeauna un efect hipnotic asupra mea. La un moment dat, scârțâitul ușii mă trezește din visare. Este același personaj cu păr lung și unghii negre. Ridic evaziv sprâncenele, dându-i de înțeles că nu-mi face plăcere prezența sa. Se arată totuși complet neperturbat de privirea mea și se așează față în față cu mine.
- Uite ce e, îmi pare rău că te-am privit așa insistent. M-ai întrebat dacă ne cunoaștem, iar eu ți-am răspuns că nu știu. Și am vorbit serios. Nu-mi dau seama dacă te cunosc de undeva sau doar semeni foarte mult cu cineva. Asta e tot ce voiam să-ți spun.
Ȋmi dau seama că ochii săi întrebători așteaptă să fie iertați, așa că îi răspund răspicat:
- Ai șiretul desfăcut.
- Ah…mersi. Poate ne vedem la concert. O zi bună.
- De unde știi că merg la concert?
- Tatuajul. Discret, într-adevăr, dar l-am observat când ai ridicat biletul de jos. Mă gândesc că dacă îți plac atât de mult încât ți-ai tatuat logo-ul lor pe încheietură, atunci sigur nu vei rata ocazia să-i vezi live.
- Ai ceva spirit de observație, nimic de zis. Ei bine, da, acolo merg.
Își ridică două degete la frunte, în semn de salut, și părăsi compartimentul. Rămân cu privirea țintuită spre ușă, derulând în negativ iar și iar ultimele două minute. Mă încearcă o ușoară mustrare de conștiință. Sunt sigură că și mie mi s-a întâmplat să privesc pe cineva mai mult sau mai insistent decât era cazul, dar nu mi s-a răspuns niciodată cu atâta ostilitate. L-am tratat cam aspru pe acest individ și nu era cazul.

Într-un final, scârțâitul roților anunță sosirea la destinație. Ploaia s-a oprit de puțin timp, iar pământul zvântat emană o răcoare plăcută. La pensiunea la care am ales să mă cazez am mai stat de câteva ori în trecut, așa că drumul îmi este cunoscut și ajung repede. Mai am doar o oră la dispoziție pentru a mă pregăti.