agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1365 .



Înainte de magnolii (19)
proză [ ]
Expoziția

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2013-07-07  |     | 



Îmi place, vara, ceasul în care se insinuează înserarea. Îmi transmite o liniște, dar și un mister nedeslușit, răscolind aiurite doruri ale depărtărilor. În ceasul acela, parcă mi-ar plăcea să zbor, să îmbrățișez lumea. Într-un astfel de moment, mă îndreptasem spre Sala Dalles, cu inima bătând mai tare decât normal, așteptând un nu știu ce, căutând să regăsesc un timp de demult. Intenționat am ajuns mai devreme, voiam să mă bucur în liniște de fiecare pictură în parte, să-mi aduc în memorie amintirile mele care erau legate de momentul când Claudiu le pictase sau când ni le arătase. N-a fost să fie să mă aflu chiar singură în sala imensă, câțiva grăbiți veniseră și ei cu mult mai devreme, pesemne din motive cu totul altele, dar care nici nu mă interesau. Cineva opinase la intrare: „Ce nume interesant a găsit expoziției. Înainte de magnolii. Dar oare ce-o fi vrând să însemne?” Eu știam. Și un sentiment oarecum tembel de mândrie pusese stăpânire pe mine, nu doar pentru că numele expoziției, aflat acum pe buzele multora, care avea să fie reluat pe zeci de canale media, fusese ideea mea; ci și pentru că acolo, în picturile acelea, la care toți aveau să se minuneze ca la vreuna din minunile lumii, era o fărâmă din viața mea. Un dram din aspirațiile mele, din tinerețea mea fericită și plină de fluturi. Aș fi vrut să le strig tuturor: „Și eu, și eu sunt acolo!”, de parcă și eu aș fi pus vreo linie sau vreo culoare pe pânzele frumos expuse. Într-adevăr, te încearcă un sentiment de bucurie, chiar de mândrie incontrolabilă, atunci când te regăsești, sub o formă sau alta în opera cuiva. Așa cum te bucuri atunci când te regăsești în proza sau poezia unui scriitor, când știi sigur că tu ai fost acela care ai inspirat, oarecum, creația respectivă. Să fie asta din dorința omului de a se abona la nemurire? Și totuși, cei mai mulți inspiratori ai operelor de artă rămân, în majoritatea cazurilor, niște anonimi. Așa cum fusese, de exemplu, fata oarbă care i-a inspirat lui Beethoven superba Sonată „Clar de lună”, atunci când, el văitându-se de infirmitatea sa privind surzenia, ea îi replicase „O, cât aș da să văd și eu un clar de lună!”. Pianistul G, aflat într-un colț al Sălii de expoziție, interpreta Sonata lunii, iar acordurile acesteia umpleau tot spațiul dându-i o anume consistență și tristețe, totodată.
Oarecum central era expusă „Cina neterminată”. Fusese scris și un anunț în ceea ce privea tabloul respectiv: unica expunere a acestuia avea loc în cadrul expoziției „Înainte de magnolii”, după care urma să fie donat Muzeului Național de Artă Modernă din Paris. M-am apropiat cu sfială de acest tablou despre care îmi povestise Claudiu. Gândul că, nu demult, pânza aceasta se bucurase și de apropierea lui David mă emoționase puternic. Acum mai mulți ani, fusese model, dar cu puțină vreme în urmă se aflase, cu oglinda în mâini, lângă pictura aceasta, o privise, respirase lângă ea și... poate avusese măcar un gând pentru mine. M-am dus inutil de aproape de pânză, tablourile se privesc de la o anumită distanță. Am privit intens personajul central și, fără să-mi dau seama de gest, am schițat o ușoară atingere, ca o mângâiere. El, David, era acolo, în chip de Iisus, înconjurat de Apostoli. M-am simțit prost când gardianul expoziției mi-a atras atenția că picturile nu trebuie atinse. Bineînțeles că știam aceasta, dar cine s-a mai gândit? Bine că n-a pornit vreo alarmă!

Eram într-o zi frumoasă de primăvară spre vară. Claudiu ne adunase pe toți în atelierul improvizat într-o mansardă închiriată în București. Eu și Lena priveam fascinate la minunea care se săvârșea sub ochii noștri. Dintre toate artele, pictura mă întrigă cel mai mult. Dacă muzica mi se pare a fi regina artelor, cea care pătrunde cel mai adânc și mai eficient în străfundurile sufletești, pictura mi se pare cea mai de neînțeles. Nu pot pricepe cum ceva atât de material – pensule, vopseluri – poate fi transformat într-o operă de artă. Cum ochiul și mâna pictorului transpun imaginea cuiva pe o pânză, și ea materială, făcându-l să semene atât de bine. Nu contururile, nu redarea exactă a unor trăsături, cât mai ales „prinderea” expresiei cuiva, acel ceva care îl definește, aceasta mi se pare inexplicabilul inexplicabilului. Cine-i conduce lui mâna? Cum este posibil un astfel de talent? Îi spuneam acestea Păpușicăi, iar ea îmi replicase că în orice artă există un astfel de mister. „Gândește-te, până la urmă, cuvintele ce sunt? Și cum poți face să rezoneze simțirea cuiva, cum poți transmite acele vibrații superioare, prin cuvinte altfel banale, pe care le auzi rostite și la piață. Dar ceea ce face scriitorul cu ele, uneori (vorbim de cei buni, desigur), este dincolo de om și dincolo de ceea ce este el zi de zi. Ai fost balerină. Iată, și dansul stârnește atâta emoție și transmite stări.” Cedasem explicațiilor Păpușicăi, dar, pentru mine, cea mai incredibilă dintre arte, rămâne tot aceasta. Și mi se pare nedrept că este cea mai puțin expusă aplauzelor. Nimeni nu aplaudă o pictură sau un pictor. Emoția se trăiește interiorizat – dacă se trăiește, și gata. Îl întrebasem pe Claudiu ce crede: în pictură, e mai mult talent, sau mai multă tehnică. Mă lămurise buștean, spunându-mi că amândouă, în egală măsură, dar evident, fără talent, tehnica e în zadar. Apoi îmi zisese de nu știu care pictor celebru care, ajuns la întâlnirea cu madama cu coasa, la peste 80 de ani, s-ar fi exprimat: „Ce păcat că am învățat să pictez abia acum când trebuie să mor!” Lena se ridicase și se dusese să-i așeze o șuviță lui David, nu știu ce i se păruse la el. Acesta o atenționase, stârnind râsul tuturor: „Azi, sunt Iisus. Nu mă atinge, Magdaleno, că încă nu m-am suit... în tablou!” Cum aș fi putut rămâne netulburată îm fața acestei picturi? Ea era acolo, aceeași de acum zeci de ani. Noi eram care încotro, târând de anii noștri, o, Doamne, prea mulți, târând de umbrele noastre. Și totuși, în sufletul meu, era dimineață, era vremea magnoliilor, și atâta tinerețe irosită! Și încă mai era David. „În mine, se mai vorbește și astăzi de tine”...
Gardianul și-a dat seama că nu sunt prea în regulă, m-a întrebat dacă mă simt bine sau dacă vreau un pahar cu apă. I-am mulțumit și i-am spus că nu-mi trebuie nimic. Îmi și imaginam cum mă numește în sinea lui: tâmpita care strică tablouri prin expoziții. Și totuși, mi-a zâmbit. De ce mi-o fi zâmbit? Părea mai mult decât zâmbetul profesional. Aveam să aflu curând. Gardian, gardian, dar de atâta pază pe la expoziții, își formase un ochi expert, atât cât îi e îngăduit unui gardian să fie expert în pictură. După ce l-am refuzat cu apa, m-a îndreptat către un tablou: „Poate vreți să-l priviți și pe acesta”. Mă recunoscuse, pișicherul, într-o lucrare în care eram pictată din semiprofil. Mai întâi, am crezut că e o coincidență, dar m-am convins că nu, atunci când le-a indicat, cu o mândrie nejustificată (sau poate da, având în vedere că descoperise... America) celor doi indivizi care admirau pânza, arătând spre mine: „Doamna este!” și, evident, făcându-mă să mă simt prost. Ãia se holbaseră, când la mine, când la tablou, conchizând în final, prin mișcări aprobatoare din cap, că da, eu trebuie să fiu. Era totuși o pictură din tinerețe, pe care Claudiu reușise să mi-o „fure” în timpul unui seminar. Altfel, nu-mi prea plăcea să-i pozez. Mă plictisea la culme. Atunci venise special pentru asta. Intrigată, l-am întrebat pe gardian cum de m-a recunoscut, flatându-l se pare, după felul în care s-a înfoiat. Mi-a răspuns: „Simplu. După nas.” După nas? Am ridicat, întrebător, din sprâncene. Zice: „Da, e un nas special. Nu știu să explic, da-n orice caz, eu n-am mai văzut unul la fel”. Ãsta nu-i tâmpit! Asta, dacă nu cumva s-o fi înțeles cu Claudiu. Și el mă stresase cu poveștile despre nasul meu și mă terorizase cu unghiul din care voise să-l picteze, cel mai avantajos zicea el. „Nasul tău, Ina, este perfect. Se întâmplă rar să aflii perfecțiunea sub forma asta. Este exact cât trebuie ca dimensiuni, dar ceea ce-l face unic e curbura acestuia. Dacă era un pic mai cârn, ți-ar fi dat un aer de frivolitate; mai drept, ți-ar fi dat o asprime care ți-ar fi răpit din farmec.” Mai că mă convinsese că, dacă trec oarecum drept o femeie frumoasă, asta se datorează în cea mai mare parte nasului meu. O „anexă” pe care eu nici măcar n-o băgam în seamă până atunci. Și David avea o pasiune pentru nasul meu. Își trecea uneori un deget peste el, într-o atingere ușoară, abia simțită. Am închis ochii, vrând să rememorez acele clipe, apoi i-am deschis, să nu mă creadă gardianul chiar dusă cu pluta. L-am întrebat într-o doară: „Sunteți cumva și pictor?” Mi-a răspuns afirmativ, oarecum jenat: „Da, dar eu nu sunt nici pe departe atât de bun ca domnul Teodorini. Pictez. Dar nu-mi permit să trăiesc din pictură, de aceea lucrez ca gardian. Totuși, sunt bucuros că am găsit locul acesta, unde trăiesc printre tablouri.” Apoi, prinzând curaj, mă întreabă despre Claudiu: „Sunteți rude?”. „Nu, sunt... am fost...” Chiar așa, ce-am fost? Ce aș fi putut să-i spun ăstuia în câteva secunde despre relația mea cu Claudiu. Am ales o formulare lămuritoare, dar care nu spune nimic: „Ne-am cunoscut în tinerețe.” „Aha!”, a răspuns, fără să știu dacă și ce a priceput. Apoi, pentru că nu venisem să-i fac conversație gardianului, distrăgându-l de la datorie, m-am îndreptat către tabloul cu magnolii, nu înainte de a-i face o mică bucurie, ca răspuns la atenția pe care mi-o acordase: „Cred că sunteți un pictor bun. Numai dumneavoastră și domnul Teodorini ați remarcat trăsăturile nasului meu.” Încântat din cale afară, m-a invitat la viitoarea lui expoziție. Ei, lasă, că n-am devenit chiar așa de intimi! Am dat din cap a nu se știe ce și m-am depărtat, simțind că nu mai pot face pe politicoasa multă vreme cu acest om care nu avea, în fond, nicio vină. Dar mie nu de el îmi ardea. Eu aș fi vrut, de exemplu, să-l fi întâlnit pe David. Nu știu de ce venisem cu speranța aceasta. Claudiu îmi spusese clar că nu a mai ținut legătura cu el din acea zi când s-au întâlnit ultima oară în atelierul de pe Champs Elysées și totuși, eu, cu stilul meu de țesătoare de iluzii, mă gândeam că cine știe, poate se va întâmpla o minune și va veni, construind tot soiul de scenarii aberante. Priveam tabloul cu magnoliile și îmi aminteam...
Desigur, era înainte ca între mine și Claudiu lucrurile să se fi lămurit. Eram, de data aceea, doar cu ei doi. Cum Claudiu picta, eu și David rămăsesem împreună într-o oarecare intimitate care ni se întâmpla atât de rar. Am privit ce-am privit la meșteșugul lui Claudiu, apoi eu am propus să ne plimbăm prin Grădina Botanică. Mergeam ca doi prieteni, dar inima mea îndrăgostită zvâcnea să iasă. La un moment dat, ne-am așezat pe o bancă. Stătea în dreapta mea, îl priveam cu drag, m-aș fi aruncat în brațele lui, i-aș fi stat la piept o veșnicie. În loc de asta, vorbeam, spuneam vrute și nevrute, probabil aiureli. Și mă bucuram ca niciodată de prezența lui, de vocea lui, de soarele acelei dimineți către ora prânzului. Eram invadată de un val de bucurie imensă și mă întrebam dacă și pentru el e la fel. Nu aveam certitudini. În ce-l privește pe David, niciodată n-am avut certitudini. Nici măcar după ce Claudiu plecase și noi am rămas împreună. Nici acum după toate cele povestite de Claudiu, nu am convingerea că am fost pentru David tot ce a însemnat el pentru mine. Și, până la urmă, ce-ar mai conta?
Rând pe rând, am luat toate tablourile și mi-am rememorat tinerețea dinainte de magnolii. Pianistul atacase niște nocturne de Chopin. Pluteam într-o irealitate străină de tot ce mă înconjura. Vedeam mulțimea adunată admirând picturile, făcând remarci despre ele și parcă mi se părea că indivizii aceia mi se bagă în viață, intră cu bocancii în intimitatea mea. Eu mă regăseam în spatele fiecăreia dintre picturi. Eu, împreună cu David. Trăiam în alt timp. Ce căutau oamenii ăia acolo? Ce voiau? Și cucoana aia ce zăbovea atâta în fața „Cinei neterminate?” Nu cumva voia să mi-l fure?

M-am trezit la spital, în rezerva cu pereții albi, reci și neprimitori. Făcusem iar un acces de febră ca în cele două dăți, o dată când rămăsesem cu David, a doua oară când rămăsesem fără el. O asistentă care mă supraveghea a dat alarma și doctorul s-a înființat imediat să mă programeze la diferite analize. L-am convins cu greu că sunt sănătoasă tun, că singura boală de care sufăr e „sindromul David”, că nu mă interesează ce spun aparatele lor tâmpite. „Doctore, bucurați-vă că oamenii sunt nefericiți, că omenirea duce lipsă de iubire. Altfel, ar trebui să vă schimbați meseria. Nimeni, dar nimeni nu s-ar îmbolnăvi de nimic, dacă oamenii ar fi fericiți, dacă s-ar ști iubiți! Vă pierdeți vremea descoperind leacuri, când singurele rețete pe care ar trebui să le prescrieți ar trebui să conțină leacuri pentru suflet.” Puțin a lipsit să nu mă interneze la psihiatrie. De fapt, a fost nevoie să-l ameninț că-l dau în judecată, asigurându-l, totodată, că asta e meseria mea și chiar mă pricep. Am plecat pe picioare, mai sănătoasă ca niciodată. Căci ceea ce nu știa doctorul dar eu știam era faptul că acea expoziție fusese pentru mine vindecarea. Iar febra nu fusese decât o eliberare a organismului de sindromul care mă însoțise ca o umbră de-a lungul vieții. În timpul expoziției, retrăind în alt timp și totodată în prezent, proiectându-mă și în viitor, am avut revelația efemerității acestei vieți, a inutilității tuturor grijilor și problemelor noastre. Tabloul cu Cina neterminată va fi privit și peste o sută de ani într-un muzeu. Alți oameni se vor perinda prin fața lui, vor avea de spus, de comentat, de simțit. Alți oameni pentru care la fel de importante vor fi dorurile, iubirile, neîmplinirile proprii. Mi s-a făcut milă de acei oameni încă nenăscuți care vor suferi, la rândul lor, din dragoste, degeaba, ca și când lumea începe și se termină cu ei. Lumea nu începe și nu se termină cu niciunul dintre noi. Așadar, nici cu mine.
Când ieșeam, în curtea spitalului, un copil se juca. Peste o sută de ani, nici pentru el nu va mai conta nimic. Nici faptul că acum umblă în niște papucei rupți, nici că poate nici pe el nu-l va iubi cine trebuie. I-am zâmbit și mi-a întins ceva ce ținea ascuns la spate: un boboc de floare. Ca să-i ofer și eu ceva și neavând nimic care să-l încânte, i-am dat portretul meu, pe care Claudiu mi-l oferise când mă vizitase la spital. Probabil copilul ar fi fost mai mulțumit de-o bomboană. A alergat după mine și m-a interogat: „Tanti, n-ai un pix?” Am scos unul din geantă, pe care i l-am întins. L-a luat vesel și a-nceput să-mi deseneze mustăți pe tablou. Așa-mi trebuie, dacă nu i-am dat măcar o bomboană! Am râs împreună de isprava lui și m-am îndreptat către casă, cu o imensă pace în suflet. Mă vindecasem! Și eram de-a dreptul bine dispusă. Copilul acela, cu măzgălelile lui, îmi relevase un adevăr imuabil: oricât de frumos ai avea nasul, dacă n-ai mustăți, tot degeaba!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!