Timpul trece. Insesizabil, ca o secundă de plictis. Azi e una dintre acele zile în care simt că trebuie să fac ceva la fel de neprevăzut pentru a îndepărta frica. Frica de schimbare, de stagnare, de faptul că nu voi fi niciodată capabilă să trec peste o anumită limită, frica, uneori stupidă, de moarte. Am nevoie cât mai repede de o portiță de evadare, de o filosofie solidă de viață care să fie capabilă, ea singură, să-mi dicteze toate alegerile pe care le voi face de acum înainte. Să fie pilotul meu automat. Să mă poarte mereu și să nu se oprească niciodată, să fie acel lucru la care să mă întorc după o zi dificilă și primul la care să mă gândesc într-o situație limită.
Dacă fiecare om se întrupează din neant, făcând inițial parte dintr-un șir de idei neîmpărtășite, formulate în mintea unei entități superioare, inefabile, atunci de unde putem afla ce fel de idei suntem? Dacă, acolo de unde vin, am fost o idee proastă, o greșeală, un gând fugar pe care acel cineva l-a scăpat în lume și a uitat să-l corecteze? Asta ar însemna că acum sunt doar o ființă...un hazard. Sau, poate ar trebui să mă simt privilegiată că e rândul meu să devin o idee pusă în practică, închistată într-un trup prea mic, care e supus unei expansiuni treptate, pentru ca în final să se deșire asemeni unei haine demodate, uitate în dulapul bunicii. Până la urmă, cu toții devenim niște idei ponosite, ieșite din curentele modernității și clasate undeva la capătul unui clasament al vremii.
Acum, sunt aici. Și trăiesc momente irecuperabile în care uit că am făcut cândva parte dintr-un șir, că s-ar putea să fiu un eșec și că e la fel de posibil să fiu silită a face parte și aici din același tip de lanț cu zale identice. Am învățat să învăț. Cunosc, dar cunoașterea mea e fragmentară, grăbită de vremurile care precipită totul într-o fierbere continuă. Uneori, când mă opresc, simt clocotele care mă poartă fără voia mea și mă scaldă ca într-un crater vulcanic imens, de necuprins cu privirea sau măcar cu mintea. Adesea, aștept să erupă o dată cu mine, o dată cu noi toți. Apoi, uit. Uit pentru că în mintea mea se petrec prea multe lucruri, nimicuri îndesate cu forța într-o pauză de cafea sau auzite întâmplător la radio-ul din bucătărie, comentarii insipide în fața unor reviste de modă, discuții cu iz de bârfă purtate mereu cu un ton prea ridicat. Mi-aș dori ceva simplu: un filtru la capătul timpanului, prin care să intre fiecare fragment de viață care mă atacă prin surprindere sau un zid betonat pentru cele mai puternice. Orice, doar să mă protejeze. Pentru că, între timp, simt cum memoria mea are nevoie de o pauză, de liniște, trăiesc repercusiunile de fiecare dată când refuză să evoce amintiri de care mi se face dor. Unde eram atunci, în toamna aceea? La ce mă gândeam când am intrat prima dată într-un cinematograf sau măcar...Când a fost asta? Sunt momente în care întreaga mea ființă se luptă să readucă înapoi acele frânturi de viață care s-au pierdut. Sper să pot cândva să-mi controlez emoțiile, să-mi conving memoria să recupereze bucățile pierdute, să mi le proiecteze în minte la momentul potrivit, atunci când am cea mai mare nevoie de ele. Sunt exigentă. Ca un spectator avizat care așteaptă mereu să fie satisfăcut, care nu se mulțumește cu puțin, stând în fața unui ecran cerebral, loc în care se derulează lent fiecare episod al vieții mele. Până acum, rareori am fost mulțumită. Mi se întâmplă frecvent aceeași dramă: revăd lucruri de mult îngropate, uitate de vreme, pe care mi-aș fi dorit să nu le mai retrăiesc niciodată. Dacă ar fi să creez pe loc un scenariul ideal, ar fi așa: în fața unui grup de copii care se joacă în curtea școlii de pe strada mea, evoc o amintire din copilărie, o amintire siropoasă în care, la rândul meu, eram o fetiță care nu se putea opri din alergat și, fiind strigată puternic de mama ei de undeva din apropierea porții înalte a grădiniței, se întoarce și zâmbește știrb, după care expresia feței ei se preschimbă într-una rugătoare: "Încă puțin, doar până îmi vine rândul la joc și apoi vin!" Sfârșitul episodului să fie mereu același: o stradă scăldată în lumina apusului, o femeie cochetă de mână cu fiica ei, cea mică povestindu-i într-o limbă pe care doar mama o poate desluși, toată aventura acelei zile.
Așa, mi-am spus în sinea mea că ar trebui să fiu recunoscătoare atâta timp cât memoria îmi răspunde cererilor voluntare, că nu îmi stă în fire să o presez, că am ceva în caracter, un fel de mecanism care m-a făcut să devin prozaică în ceea ce privește cursul vieții mele. Dacă existența e ca un fluviu mereu în curgere, de neoprit, atunci eu sunt cel mai bun exemplu de entitate care nu și-a pus niciodată în minte să-l oprească, ci dimpotrivă, îl ajută întotdeauna să se ramifice, să se complice în monotonia lui. Dacă ar fi să trăiesc clipa, asta ar însemna să mă transform în consumatorul perfect, care nu se ridică de la festin decât când se întrevede unul mai bogat. Toată viața m-aș auto-propulsa într-o căutare de clipe mai savuroase, care să-mi ofere mai multă satisfacție, iar la final aș fi supusă unei contemplații: am aflat la câte mese nu am fost, pe cele pe care le-am epuizat le-am uitat...am pierdut esența, m-am menținut la suprafață, mereu cu frică de înec. Ca o piatră aspră de râu, esența căzuse undeva între rațiune și simțire, se pierduse definitiv, era prea târziu să o mai caut. Dacă aș fi știut mai multe despre ea, poate atunci...Ce final! L-am vizualizat de atâtea ori până am descoperit una dintre posibilele mele salvări de la naufragiu: mă înfig undeva-fie în trecut, fie în viitor. Trecutul va fi acel spațiu din care îmi voi alege modelele, de unde voi învăța despre bine și rău, despre greșeală și eroism, despre adevăr și imitație. Viitorul e timpul meu preferat. Acolo voi ajunge, în final; e ideal să-ți placă încotro te îndrepți, de altfel, nu îmi dau seama cum cineva ar putea să meargă intenționat spre un loc care îi este antipatic. Cred că mă voi gândi mai mult la asta și abia acum realizez că de cele mai multe ori nu am vrut să aflu spre ce mă îndrept pentru a nu cădea într-o îndelungă așteptare anostă, în care să nu fiu decât acel pion dintr-un joc de șah care urmează aceeași strategie și își joacă rolul cu o perfecție calculată. Măcar dacă m-aș putea convinge că mi-e frică de ceva imposibil.