agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 946 .



A treia bancă - Cap. 27 – Lumina de la capătul tunelului
proză [ ]
fals roman polițist

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ghiocel ]

2013-06-03  |     | 



Pe la mijlocul lui iunie, tunelul făcea unghiul proiectat cu conducta de salubritate, iar vârful unghiului era la distanța calculată: la un metru de zidul gros, de cărămidă, al beciului cu aur. Conducta era latura scurtă a unghiului, tunelul era latura lungă. Tunelul ajungea până sub Piața Victoriei. Chiar așa: cele două formau un „V”, un semn al victoriei! Sau un semn de „bifare” pe care îl poți pune pe întrebarea la un chestionar. De exemplu, la următorul Referendum al Populației vom putea bifa „DA” la întrebarea: „Ați furat, vreodată, vreo bancă?” Și la „Dacă DA, câte anume?” vom putea bifa „DA” în dreptul cifrei 3.
Șinele erau montate în tunel. Transformatorul electric de zonă, cel din spatele Muzeului Þăranului Român, fusese prevăzut cu un șunt, gata de scurtcircuitare la o simplă apăsare de manetă. Maneta, cred că bănuiți, era în tunel. Două fire subpământene porneau discret de la generatorul electric de avarie al Rezervelor Statului și ajungeau și ele tot în tunel și tot la o manetă de scurtcircuitare. Fuseseră montate și cele două uși ale tunelului, cele dinspre Piața Victoriei; se deschideau și se închideau ușor. Până și un poet putea să le manevreze. Le-am încercat într-o noapte fără lună, când m-am strecurat în tunel împreună cu frații Papadopol. Mai rămăsese de dislocat metrul acela de pământ de sub beci și de lărgit gura de canal din spatele Muzeului Geologic. Conform planului, sunt sigur că n-ați uitat, operațiunile acestea erau programate pentru 1 Decembrie.

Am vizitat și buncărul săpat de frați chiar în curtea atelierului lor din Dămăroaia. La cinci metri sub pământ, cu pereții de beton groși de un metru, era mai sigur decât un adăpost anti-atomic. Intrarea era mascată de o platformă plină cu fier vechi. Dacă știai unde să apeși, platforma glisa, lăsând liber accesul în buncăr. Pentru coborîrea lingourilor, frații prevăzuseră o platformă. Ca un lift.

Tot pe la mijlocul lui iunie, vâlva stârnită de furtul celor două bănci începuse să se stingă. Televiziunile și ziarele erau epuizate. Storseseră într-atât chestiunea, încât chiar nu mai era nimic de stors. Posturile de știri generale, cum era Retina 7, s-au întors, de voie, de nevoie, la perpetua criză de guvern. Cade sau nu cade?
Retina 7 crescuse simțitor în rating și ajunsese pe locul întâi în topul televiziunilor de știri. Cum Gogu pusese și el umărul la această ascensiune, a fost recompensat cu o trimitere plătită la o cură de dezintoxicare. La întoarcere îl aștepta o garsonieră complet mobilată. Tot în Băneasa. Și un post de îngrijitor la aceeași Retină 7. În grijă avea și noua bancă de la intrare, mai lungă și mai verde decât cea furată. Din când în când, Gogu mai trecea pe la noi. Refuza orice băutură alcoolică. Dar tot el se căina că nu plecase, atunci, cu extratereștrii. Rămânând pe Pământ, ajunsese tot acolo unde voiau să-l ducă ăia cu căști și cu beculețe: la dezalcoolizare. Și acolo, ca și aici, tot „extraterestrul” i-ar fi fost porecla. Dar cine știe, poate pe planeta lor nu ajungea la mătură.

Patronul Rapidului înlocuise banca de rezerve. De data aceasta nu se zgârcise la bani. Fiecare scaun din noua bancă avea înglobat în el un cip, astfel încât, în caz de furt, putea fi detectat prin GPS.

Rapidul a jucat ultimele trei meciuri acasă cu stadionul arhiplin. Culmea e că, la niciunul din ele, niciun scaun din tribune nu a fost rupt sau incendiat. Furtul băncii de rezerve pusese ștacheta prea sus ca să mai aibă cineva chef s-o depășească. Mulțumit de creșterea încasărilor din bilete, patronul îl chemase pe Adiță sub culorile alb-vișinii. La una din grupele de pitici.

După terminarea campionatului, posturile de sport au dus-o prost până în august când a început noua ediție. Le-ar fi prins bine orice informație despre banca furată de la Rapid, sau despre furtul băncii de rezerve de la oricare altă echipă. Numai că o astfel de informație nu apărea...
Cei care pronosticaseră că „a treia bancă” va fi atacată tot la interval de o săptămână se dăduseră bătuți. Banca de spermă era intactă. Furturile de bancomate rămăseseră la rata obișnuită. Nu se raportase, niciunde, furtul celei de-a treia bănci. Era bine. Pentru noi.

1 Decembrie, Ziua Națională, ne-a adus exact ce așteptam. Obișnuita ceartă dintre politicienii de vârf privind locurile din tribuna de la Arcul de Triumf și din cea de la Alba Iulia. Parada militară terestră grandioasă și, spre bucuria noastră, zgomotoasă. Parada militară aeriană, zgomotoasă și ea – demonstrând tuturor clevetitorilor că nu toate Mig-urile noastre sunt la pământ și că avioanele casate de alte țări și recondiționate de noi zboară tot atât de sus ca și cele noi. Poate doar puțin mai încet.

Personal am fost interesat în Parada pașnică subterană.
Profitând de zgomotul primelor două, Papadopolii și Hakita, în fruntea unui comando japonez, au străpuns până la zidul de cărămidă, au decupat în el conturul unei găuri suficient de largi și au proptit zona decupată cu niște pari de lemn. Apoi au lărgit gura canalului, i-au montat, la suprafață, capacul, și au lăsat sub pământ tot arsenalul cu care urma să dăm ultimul asalt: picamere, cricuri, motostivuitoare, lopeți, târnăcoape, lanterne, cagule și tuburi cu sprayuri paralizante. Au ieșit tot prin tunel și au tras ușile după ei.

Asta a fost de 1 Decembrie.

În seara în care Moș Nicolae pune în ghete, am intrat cu toții în tunel. Am așteptat să se facă ora 20, ora la care Primarul urma să aprindă iluminația de Crăciun. La ora 20 fix, Ianis a scurtcircuitat transformatorul electric de zonă. Noi, fiind în tunel, n-am văzut nimic. Dar bănuiam că nu mai vedeau nimic nici cei de pe Bulevardul Ion Mihalache, de pe Banu Manta sau cei de pe Șoseaua Kiseleff. După 30 secunde, cădea scurtcircuitat și generatorul de avarie al Rezervelor Statului.

Zidul de cărămidă, gros de un metru, dar sprijinit, după 1 Decembrie, doar pe șase pari, a căzut mai ușor decât Zidul Berlinului. I-au venit de hac cinci picamere dezlănțuite și câteva lovituri de baros bine țintite. Gaura din podeaua buncărului era chiar lângă ușa de acces. Ianis a îndepărtat cu excavatorul cărămizile, molozul și parii. Am intrat în beciul cu lingourile de aur ca în peștera lui Ali Baba.

Erau acolo mult mai multe stive de lingouri decât ne trebuia. Am numărat: erau câte 20 de stive, pe două rânduri. În total 40 de stive. Fiecare stivă era clădită pe paleți solizi de lem. Am calculat cât aur era în fiecare stivă. A rezultat 9,75 tone. Așa cum scria și pe eticheta fiecărei stive. 6 stive făceau 58,5 tone. 58,5 tone valorau ceva mai mult de o jumătate de miliard: 585 milioane de euro. Acuma, ce era să facem? Să furăm cu jumătatea sau cu sfertul de stivă? Furam 6 stive, ne alegeam cu 585 milioane. Acoperitor. Ce conta cât furam, dacă tot urma să-i dăm înapoi? Din cele aproximativ 4 miliarde aflate în beci, mai rămânea ceva și Statului.

Petras a adus motostivuitorul pe poziție. Am scurtat fiecare rând cu câte trei stive. Ridicam fiecare stivă pe cric și o duceam până la marginea găurii din podea. Motostivuitorul o lua frumușel pe sub suportul de lemn, o cobora și o depunea pe vagonete. 6 paleți cu lingouri au poposit, lin, pe platformele vagonetelor.
Vigilante a mângâiat unul dintre lingourile rămase în beci. Parcă-i părea rău să-l lase acolo. Apoi a pus deasupra lui cartonul cu inscripția: „Aceasta a fost a treia bancă. A fost ultima, relaxați-vă!”
Hakita a făcut o cursă cu unul din lingouri, frecându-l de conducta de salubritate. S-a întors și l-a pus la locul lui, în trenuleț.

La 20:10 aurul era încărcat. Frații au tras trenulețul ceva mai departe. Deasupra aurului au aruncat sculele folosite și parii de susținere. Vigilante, gata de drum, s-a cocoțat pe una din stivele de lingouri. Lângă trenuleț au retras unul din motostivuitoare. Cel nefolosit. Apoi au retras și excavatorul. Au împins cu el, dinspre tunel spre beciul proaspăt devalizat, mormanele de pământ și molozul.
Hakita și cu mine am rămas de partea cealaltă a maldărului de pământ, cu celălalt motostivuitor. Am dat, cot la cot, câteva lopeți, aranjând pământul care astupa tunelul. Când am terminat, ne-am privit mulțumiți: pământul părea acolo de când lumea. Călare pe motostivuitor, ne-am dus la gura de canal dinspre parc. Când am ajuns acolo era ora 20:15. Cocoțați pe motostivuitor, am ridicat capacul gurii de canal și am început să lărgim în jurul lui, săpând cu lopețile. Când am considerat că gaura e destul de mare, m-am săltat mai întâi eu în afara gropii.

Eu am ieșit primul, așa că eu am luat primul, drept în ochi, lumina orbitoare a unei lanterne. N-am mai văzut nimic, dar de simțit am simțit. Þeava unei arme în tâmplă. Și de auzit, am auzit:

– În numele Armatei române și în numele Mareșalului, te somez să te predai. Vei fi tratat ca prizonier, conform Convenției de la Geneva.

Deși n-aș fi putut spune dacă țeava era de revolver sau de pușcă de vânătoare, vocea mi s-a părut foarte cunoscută. Tataia? Ce naiba căuta aici? Prinsese firul, fusese pe urmele noastre sau pur și simplu trecea prin parc și îi venise să facă pipi?
Parcă vrând să-mi răspundă, vocea din ce în ce mai cunoscută se rățoi la mine:

– Știam că aici veți lovi! Știam că Rezervele Statului va fi a treia bancă!

Acum îl și vedeam. Era chiar Tataia! Cum-necum, ne luase urma. Și cum-necum, trebuia să scap de el. Să scap de el, ca să scap cu viață. Trebuia să câștig timp. Trebuia să-i câștig încrederea. Nu trebuia să tragă. Nu trebuia să-i dau niciun motiv să tragă.
Nu părea să știe cine sunt. Altfel ar fi zis, ca la v-ați ascunselea: „Te-am văzut, poetule! Unde-i nea Vasile? Unde-s frații Papadopol?”
Aveam cagula pe față. Nu avea cum să mă recunoască. Trebuia doar să-mi îngroș vocea. Am și graseiat:

– Domnule Marheșal, mă prhedau... Și am ridicat mâinile. Acum nu numai capul, dar și mâinile îmi ieșeau din groapă.
– Colonel în retragere, mă corectă, prompt, Tataia. Mareșalul e Conducătorul Armatei Române. Și asta numai în caz de război. Vă predați toți, nu numai tu!

Am tras cu ochii în jur. Nu mai era nimeni în parc. Tataia venise singur? Era în stilul lui.
– Sunt singurh, domnule colonel. Pe ceilalți patrhu i-am împușcat acolo. Ca să nu împarht prhada cu ei. Am lăsat și pistoalele acolo. Dacă știam că mă așteptați, păstrhaam măcarh un pistol. Ca să am ce să vă prhedau. Sunt dezolat...
Nu știu cât înțelegea Hakita din conversația de la suprafață, dar tăcea și se ținea în umbra canalului de scurgere, ciucit la picioarele mele, pe motostivuitor. Tataia nu-l văzuse.
– Cât ați furat?
– Modest, domnule colonel. 33.412 euro. Cât să încapă într-un sac. Ca să putem să-l cărhăm. Ce rhoost avea să furhăm mai mult și să nu putem duce, cu noi, prhaada? Și ne-am gândit și la amărhâta noastrhă de țarhăă: și-așa e sărhaacă, și-așa o furhă toți amatorhii. Barhemi noi, hoții de meserhie, s-o furhăm mai cu grhiijă. Să furhăm doarh cât ne trheebuie. Pe colegi i-am împușcat pentrhu că 33.412 euro nu se împărhțeau exact la 5. S-arh fi crheat discuții, cerhturi, mă înțelegeți...
– Vorbești cam mult. Când vrei să spui ceva unui ofițer, începi cu „Permiteți să raportez”. Ai înțeles?
– Perhmiteți să rhaaporhtez: am înțeles. Îmi perhmiteți să ies?
– Poți să ieși. Dar lasă acolo sacul cu bani.
– Perhmiteți să rhaaportez: dați-mi o mână de ajutorh. Nu puteți rhefuza asta unui prhizonierh, nu?

Tataia se aplecă peste groapă și îmi întinse mâna stângă. Dreapta, mâna în care avea pistolul, o duse la spate, ca să-și mențină echilibrul.

Asta așteptam. L-am smucit de mâna întinsă, trăgându-l peste mine, apoi mi-am proptit capul în pieptul lui și m-am lăsat pe vine. S-a izbit de marginea gropii. Pistolul a zburat cât colo. A căzut drept în capul japonezului. După strigătul de durere, am dedus că Tataia aterizase acolo cu părțile sale moi. Să mai spună cineva ca hackerii japonezi nu sunt tari de cap!

Hakita stătuse el pe ciuci, dar n-a stat prea mult pe gânduri. Neștiind cine ne prinsese, necunoscându-l pe Tataia, deșertă pe el sprayul paralizant. Domnul colonel se făcu moale peste tot și se întinse, cât era de lung, la picioarele noastre.

– De unde a mai venit și ăsta pe capul nostru? se înfurie Hakita. Era să-mi frângă gâtul. Parcă-i făcut numai din oase. Vine de la Auschwitz?
– N-a fost prizonier la nemți, ci la ruși. Ce ne facem, Hakita? Omul nostru e prieten cu nea Vasile. Îl știu și mă știe. Însă n-a dat semn că m-ar fi recunoscut. Și nici că ar ști că noi suntem în dosul atacurilor. Și totuși, ne-a dibuit. Cum-necum, ne aștepta...
– Cam puriu, gagiul, îl evaluă Hakita, plimbând lanterna peste Tataia. Vorbise în română. La voi îi ține în armată până mor?
– Vorbește frumos, omul e un adevărat erou. Iar dacă a dat de noi, înseamnă că-i merge și computerul. Vorba e, ce ne facem?

Dacă ar fi fost vorba de altcineva, puteam să-l lăsăm acolo și s-o tulim liniștiți la metrou. Nu ne văzuse – n-avea ce să spună despre noi. Dar nu puteam să-l las pe Tataia acolo, în canal, și să plec. Dacă i se întâmpla ceva? Pe de altă parte, nici să-l cărăm de acolo nu puteam. N-aveam cu ce. Până să aducem o mașină, zona avea să fie împânzită de poliție. Nu puteam întârzia prea mult. N-aveam încotro: oricât de simpatic mi-ar fi fost Tataia, trebuia să-l lăsăm acolo. Speram să-l găsească în cel mai scurt timp. Mă consolam cu gândul că, abandonându-l acolo, îi scurtam drumul spre studioul de televiziune.

Fără să vrem, fără să fi plănuit, ne alesesem cu un martor și la Portocala mecanică. Gândindu-mă și la ce-i spusesem până să-l ia somnul, am zâmbit mulțumit. În loc să-i conducă mai repede spre noi, Tataia avea să-i deruteze și mai mult pe polițiști.

I-am luminat fața cu lanterna. Tataia zâmbea în somn. Părea fericit că-și făcuse, din nou, datoria.

– Hakita, n-avem ce face, trebuie să-l lăsăm aici. Nu chiar aici, îl scoatem la suprafață.
L-am tras cu greu afară și l-am lungit pe o bancă din apropiere.
– Își va reveni cam într-o oră, îmi răspunse Hakita fără ca să-l întreb. Încă vreo oră-două va fi confuz. Niciun fel de urmări.

Am demontat lopețile. Hakita a îndesat părțile metalice într-un rucsac, mi-a strâns mâna și a luat-o voinicește spre metrou. Eu am proptit doi trandafiri cu cozile de la lopeți. L-am mai privit o dată pe Tataia. Era îmbrăcat gros, speram să reziste la cele 3-4 grade câte erau pe-afară. Doar rezistase el și la gerul siberian, nu? Speram să-l găsească, cât mai repede, poliția. Și mai speram să aibă permis pentru pistolul cu care mă somase și pe care i-l pusesem, la vedere, lângă el. Pe bancă.

Am ieșit la Șosea. Iluminatul nu fusese restabilit. Doar farurile mașinilor brăzdau întunericul. Se vedea lumină doar în depărtare, la Arcul de Triumf. M-am îndreptat într-acolo. Mergeam singur pe trotuarul întunecat, dar umbra lui Tataia parcă mă urmărea. Când am ajuns la Bufet, găsisem deja rezolvarea. M-am întors și m-am așezat lângă Tataia. Cum e chestia aia? Mai devreme sau mai târziu, criminalul se întoarce la locul faptei.

Acum știam ce trebuia să fac. Trebuia să stau lângă Tataia cât mai mult posibil. La limită – până când va apărea Poliția. Sau până când bătrânul colonel va da semne că se trezește. Abia atunci puteam să plec liniștit că nu i se va întâmpla nimic rău.

L-am săltat pe genunchii mei, strângându-l în brațe, ca să-l încălzesc. Spuneți-mi și mie: ați mai citit vreo carte polițistă sau ați mai văzut vreun film polițist în care spărgătorul sau hoțul îl ține în brațe pe detectivul care tocmai l-a dibuit?

Asta făceam. Ieșeam din tiparele genului. Expuneam întreaga acțiune la un risc suplimentar. Dar stând și gândindu-mă – că altceva nu aveam ce face și nici nu aveam cu cine discuta –, am constatat că nu riscam prea mult. Chiar dacă-l va găsi pe Tataia la locul faptei, Poliția nu va ști despre noi mai mult decât am lăsat-o noi să știe. Ba mai mult: Tataia va susține pista noastră falsă: pe acolo, prin gura aceea de canal au ieșit hoții. Doar s-a luptat el cu unul. I-a spus și cât a furat. 33.412 euro.

Cât privește rolul Deliei, nu-i lua nimeni rolul de detectiv care rezolvă cazul. Ba îi și ofeream un interlocutor pentru Omul de lângă tine. Toată lumea poate constata că jucam cu deplin fair-play față de ea. Mă rog, nu chiar toată lumea; numai dumneavoastră, cititorii, căci numai dumneavoastră știți despre toate astea, deocamdată. Îi ofeream și ei și lui Tataia procente din glorie pe care nu mă obliga nimeni să le ofer.

M-am uitat la ceas. De fapt, eram tot timpul cu ochii pe el. Secundarul se mișca încet, ca întotdeauna când n-aveam nimic de făcut. Nu prea știu să omor timpul.
Era 20:51. Tataia „dormea” de mai mult de o jumătate de oră. Luminile nu se aprinseseră. Dinspre Monetăriei nu se vedea nicio mișcare. Nu se dăduse alarma, dar nici mult nu mai era.

Am examinat pistolul cu care mă somase Tataia. Mai întâi am scos încărcătorul. Am deșertat gloanțele din el. Nouă la număr. Piedica era trasă. L-am asigurat, apoi am ejectat glonțul de pe țeavă. Frățioare, Tataia nu glumea! Era pregătit să tragă! Câte or fi pătimit rușii până să pună mâna pe el! Bravo, domnule colonel!

Am pus toate cele 10 gloanțe în buzunar. Chiar dacă n-are permis, scapă cu „atenuante”. Poliția va găsi că a făcut uz de armă împotriva unui civil, dar pedeapsa va fi mai blândă dacă arma nu era încărcată.

La 21 fix am scos mobilul codat și am sunat la Retina 7. „E un bătrân care zace pe o bancă, în frig. În spatele Muzeului Geologic, în parc.” „Cine sunteți? De ce n-ați sunat la Poliție?” „Doamne, în țara asta nu mai există, oare, omenie? Trimiteți o echipă de filmare, vă asigur că vă alegeți cu un reportaj pe cinste. Dacă vă spuneam că o vedetă a făcut scandal în vreun bar, precis că nu mă mai luați la întrebări!” „Nu avem voie să preluăm apeluri anonime, domnule! se apără operatoarea. Cine sunteți?” „Fluturașul tău de chenzină, domnișoară. Dacă nu vrei să fiu ultimul, raportează șefilor. Spune-i Deliei Ouatu doar atât: e unul în spatele Muzeului Geologic, la a treia bancă. Ai înțeles? Atât îi spui „A treia bancă”. Poți să nu-i spui, dar în cazul ăsta, zburăm amândoi. Eu, ca eu: ca fluturaș ce sunt, sunt obișnuit... Ai înțeles?”

Am considerat că a înțeles, așa că n-am mai așteptat răspunsul. Echipajul Retinei 7 putea ajunge la Tataia în 15 minute. Chiar dacă nu veneau, Tataia tot se scula în 15 minute.

Era 21:10 când s-au aprins luminile. Deocamdată nu se vedea nici o mișcare pe Monetăriei, la Rezervele Statului. Tataia dădea semne de trezire. I-am ridicat capul și i l-am așezat frumușel pe bancă. I-am pus pistolul lângă el. I-am tras cagula mea pe cap. Salopeta i-am pus-o sub cap.

Am plecat spre Arcul de Triumf, la 131. Când am ajuns lângă Bufet, pe lângă mine a trecut în viteză mașina Retinei 7. Mi-am ferit fața, ca să nu fiu văzut. Am apucat să întrezăresc, pe bancheta din spate, chipul Deliei.

L-am sunat pe Ianis. Tocmai intrau în curtea atelierului lor din Dămăroaia.
– Avem o mică problemă, fraților, i-am spus. Tataia ne aștepta la gura canalului.
– Ce? Nu se poate! izbucni Ianis.
– Ba uite că se poate! Nu-mi explic cum și de ce. Mi-e o ciudă! Situația e, totuși, sub control. Sunt aproape convins că nu m-a recunoscut și că nu știa de noi. L-am liniștit cu sprayul și l-am lăsat acolo. Nu vă neliniștiți și nu vă mirați dacă-l vedeți în curând la televizor. Și eu sunt curios ce va spune. L-am și intoxicat un pic. Vigilante a rămas în Băneasa? Perfect. Îl sun și pe el. Să nu se mire de nimic. Să nu se mire cu voce tare. Luminile s-au aprins acum cinci minute. La 21:10. Asta înseamnă că mai aveți cam un sfert de oră de siguranță.

– E de-ajuns. În zece minute, Portocala mecanică e în buncăr, mă liniști Ianis. Nu-mi vine să cred! Tocmai Tataia! Era singur?
– Singur, fratelo! Pe voi v-a văzut cineva?
– Cine să ne vadă? Paznicii de aici, din Băneasa, dormeau duși.
– Gaz paralizant?
– Nu, palincă. Le lăsasem o sticlă și consemnul să păzească bine camioanele.
– Perfect! Dă-mi telefon când Portocala mecanică e pe raft. Ca să pot dormi liniștit.
– O.K.

Ianis a închis. L-am sunat și pe Vigilante, repetând ceea ce îi spusesem lui Ianis.

M-am grăbit spre casă, atât cât poți să te grăbești când ai nevoie de autobuzul 131. Dar asta era unica soluție: era riscant să iau un taxi chiar de lângă locul faptei. În care roman polițist ați citit că hoțul pleacă de la locul spargerii cu mâna goală și cu taxiul? A, dacă l-ar omorî pe taximetrist ca să-i fure mașina, asta aș mai înțelege. Dar eu n-aveam chef să omor pe nimeni. Aveam doar un chef nebun să ajung cât mai repede la un televizor, ca să mă lămuresc ce naiba căuta Tataia acolo și cum ajunsese pe urmele noastre.

Ghiocel

(va urma)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!