poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1444 .



A treia bancă - Cap. 26 – Calcule cu jumătatea de miliard
proză [ ]
fals roman polițist

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ghiocel ]

2013-05-10  |     | 



(continuare)

Cred că știți că, până la prima bancă, eu nu mai furasem nimic. Poate doar o metaforă de la un alt poet. Și asta doar așa, involuntar. Îmi rămăsese fixată în memorie și o folosisem ca și cum ar fi fost a mea.

E adevărat că, în ultimele două săptămâni, furasem două bănci. Dar nu mai spărsesem, până acum, nicio bancă adevărată. Una din care să ies cu bani. Și nu bani puțini, ci 500 milioane. Euro. Deși ați văzut calculul, m-ați putea întreba de ce tocmai 500 milioane? Metroul nu va costa atât. Iar dacă tot urma să-i dăm înapoi, puteam fura numai un milion sau numai o sută de milioane.
Uitați de ce. Din două motive.

Primul: O jumătate de miliard sună al naibii de frumos. Lumea s-a obișnuit cu furturile mărunte. Se fură, zilnic, 50 mii sau 200 mii, iar cel puțin o dată pe lună se dă un tun de milioane. Dar nimeni n-a furat încă un miliard sau măcar o jumătate din el.
Al doilea motiv. Un motiv ironic. Furând o jumătate de miliard, furnizam glumeților o poantă pe tavă: hoții nu s-au lăcomit. N-au furat chiar tot, s-au mulțumit cu jumătate de măsură.

M-am apucat să calculez ce înseamnă o jumătate de miliard de euro. Așa ceva nu bagi în portofel, închizi portofelul și îl pui apoi la loc sigur în buzunarul de la sacou, nu? Mai ales că numai proștii fură bani-hârtie de la bancă. Seriile lor sunt cunoscute, riscul de a fi prins e de 100%. Noroc că rezervele statului nu duc lipsă de aur. Echivalate în euro, rezervele astea sunt cam 25-30 miliarde. Aveam să le ușurăm, nesemnificativ, de lingouri. O țară atât de bogată nu va sărăci dacă va avea cu o jumătate de miliard mai puțin.

Am pus mâna pe calculator și am transformat euro în aur: volum și greutate. Greutatea ieșea ceva de speriat : aproape 60 de tone! Greu, greu de tot aurul ăsta! De aproape trei ori mai dens decât fierul! Imposibil să pui 60 tone într-o servietă și să ieși pe ușă, salutând paznicii! La volum, mai treacă-meargă, scăpam doar cu vreo 3m³. Socotind și spațiile dintre barele de aur, probabil dublu: 6 m³. Trei vagonete cu ecartament normal păreau suficiente.
Acum poate înțelegeți de ce săpam un tunel atât de lung, mai lung decât orice tunel săpat vreodată pentru a sparge o bancă. Aurul se va scurge prin tunel ca pe șine. Ideea cu metroul era o idee bună, dar trebuia să renunț la buncărul din curtea noastră : deși ar fi încăput în el 3 m³ de aur, ar fi fost greu de manevrat. Iar prada ar fi fost prea aproape de noi.

Ne trebuia alt buncăr. Frații trebuiau să sape altul. Locul cel mai potrivit pentru ascunzătoare mi s-a părut atelierul lor din Dămăroia. Am ajustat planul inițial : aducem aurul pe șinele de metrou până în Băneasa și îl expediem, în două camioane suficient de mari, în Dămăroaia. Asta însemna că trebuia să acționăm noaptea. Asta însemna ca metroul să fie gata, dar șantierul stației de metrou Băneasa să fie încă deschis la data și la ora spargerii. Asta ca să putem coborî cu cele două camioane până la nivelul șinelor. Asta însemna că nu mai trebuia să săpăm tunelul auxiliar dintre stația Băneasa și Vestfaliei. Cam asta însemna. Complicam și simplificam, în același timp. Ca și cum înmulțești și împarți la doi o expresie algebrică. Rezultatul rămâne, nu-i așa, neschimbat: O jumătate de miliard!

Trebuia să pregătim cu grijă derivația de la Piața Victoriei până sub strada Monetăriei și până sub Rezervele Statului. Shinto și Sento luaseră în concesiune, de la Primărie, pe durata lucrărilor, zona dintre stația Piața Victoriei și până în spatele Muzeului Þăranului Român. Motivele erau temeinice: organizare de șantier, depozitare temporară a echipamentelor, acces pentru introducerea în subteran a garniturilor de metrou. Pe porțiunea aceea puteam săpa liniștiți un tunel de diametru mai mic, cât să treacă prin el un trenuleț cu trei vagonete pline cu aur. Evident, porțiunea aceasta n-avea să apară în planurile oficiale.

Din spatele Muzeului și până sub Rezervele Statului mai rămân cam 50 de metri. Pe distanța asta trebuie să lucrăm în secret. Putem să simulăm înlocuirea unor conducte de salubritate. Conducte din acelea magistrale, prin care poți merge în picioare: atât sunt de groase și de înalte.
Fără să știe sau să bănuiască nimeni, ajungem chiar sub clădirea doldora de bani: și cu magistrala de salubritate și cu tunelul pentru vagonete.

Falsa conductă de salubritate o ducem pe sub Monetăriei, subtraversăm Șoseua Kiseleff și ne oprim cu ea undeva în parc, în spatele Muzeului Geologic, într-o zonă în care publicul n-are acces. Îi vom lăsa să creadă că pe acolo am ieșit cu aurul. În tunel instalăm șine. Pașii ăceștia trebuiau făcuți acum, în iunie. În etapa I-a. Papadopolii vor lucra cu echipe japoneze. Imediat după ce termină lucrarea, trimit echipele de lucrători acasă. În decembrie, când vom da atacul, nimeni nu-și va mai aminti că s-a săpat în iunie și s-a introdus o conductă. Nimeni nu trebuia să facă legătura între construcția metroului și spargerea „mileniului”.

Doar ultimii doi-trei metri erau critici. Trebuia spart zidul de sub hruba cu lingouri, atât cât să se mai țină doar în câteva puncte: în stâlpii de susținere pe care îi vom pune tot noi. La momentul atacului propriu-zis, stâlpii să fie ușor de doborât. Gaura trebuia dată în podeaua hrubei într-un loc precis: exact îndărătul ușii de acces în sala lingourilor. Acolo nu riscam să ne plouă în cap cu aur.

Oricât de silențios am lucra, fiind chiar sub ei, zgomotul și vibrațiile vor atrage atenția celor din clădire. Am stat și m-am gândit, apoi am pus pe hârtie: acoperirea ne-o va furniza retragerea tancurilor, la Parada de 1 Decembrie. Un sfert de oră, douăzeci de minute, zgomotul infernal al șenilelor va face să pălească scrâșnetele picamerelor. Era suficient timp pentru a monta și ultimii metri de șine și pentru a pregăti vagonetele și un moto-stivuitor.

Asta pe partea tunelului. Tot atunci, tot în hărmălaia strârnită de tancurile victorioase și gata de casare, trebuia străpunsă ieșirea la suprafață din conducta de salubritate. O gură largă, terminată la nivelul solului cu un capac normal. Presupunând că îl observă cineva, nu va bănui ce magistrală curată e dedesubt.

Toate astea trebuiau făcute în etapa a II-a, pe 1 Decembrie. Executarea – Hakita, frații Papadopol și, ca și la prima etapă, tot o echipă japoneză. A doua zi, în avionul de Tokio cu ea!

Lovitura propriu-zisă trebuia dată mai târziu, nu chiar de Ziua Națională. Dacă loveam ziua, ar fi trebuit să lovim chiar la trecerea tancurilor și să ajungem cu aurul, în Băneasa, pe lumină. Era prea riscant.

M-am gândit din nou. Planul acesta era adorabil: mă făcea să mă gândesc mai des decât aș fi vrut. Mă scotea din leneveala minții. Oare când era mai prielnic să lovim decât în seara de Moș Nicolae? Moșul aduce cu sacul, noi ducem cu vagonetele și camioanele. De Moș Nicolae, primarul aprinde iluminația de Crăciun, nu? Rețeaua electrică suportă un șoc, nu ? Milioane de beculețe își unesc puterile minuscule și se iau la trântă cu Sistemul Energetic Național. Au fost ani în care beculețele acelea inofensive au pus la pământ Goliatul, lăsând fără lumină cartiere întregi. Cu o bună pregătire prealabilă, în prima sau în a doua etapă, transformatorul electric din zona Monetăriei va ceda fix în momentul aprinderii Pomului de Crăciun din Piața Unirii. Ca din întâmplare, dar de fapt tot datorită unui aranjament prealabil, generatorul de avarie de la Rezervele Statului va sucomba și el. Vor muri camerele de supraveghere și se vor bloca ușile de acces, ușile acelea inexpugnabile, groase de un metru. Chiar dacă va auzi ceva, paza nu va putea ajunge la buncăre venind din interiorul clădirii. Noi vom acționa liniștiți, de dedesubt. Încărcăm aurul în vagonete, astupăm tunelul și o tulim pe sub pământ până în Băneasa.

Cam ăsta era planul pentru etapa a III-a. Planul pentru Sfântul Nicolae.

Chiar dacă nu se vor lăsa păcăliți de pista falsă – conducta de salubritate – și vor excava tunelul, le va trebui vreo lună să ajungă până la tunelul adevărat, cel al metroului. O lună – ca să nu afle nimic. Sau ca să afle că am fugit, eventual, prin metrou. Ei și ce? O lună era mai mult decât suficient: estimam că ne vom preda mult mai repede, cam la o săptămână după furt. Crăciunul ne va prinde în închisoare.

Cum vi se pare? Merge? Poate că Hakita va fi dezamăgit. El ar prefera, desigur, să spargă codurile de acces și să intre „pe sus”. Dar ce ne-am face, atunci, cu paznicii? Ar trebui să-i gazăm, să-i adormim. Că doar n-o să-i împușcăm pentru un nimic de jumătate de miliard! Deși, la noi, hoții de rând omoară și pentru o sută de roni. Numai că noi nu voiam să fim luați drept hoți de rând.

Pentru cazul în care, totuși, am fi dat nas în nas cu gărzile, am prevăzut sprayuri paralizante. Vom lua cu noi și pușcoacele fraților, cele cu care au încercat să mă sperie în noaptea cutremurului. Le vom folosi numai așa, de sperietură.

L-am pus pe Hakita responsabil cu Portocala mecanică. El și Papadopolii aveau să participe la toate trei etapele. În felul ăsta toți trei vor cunoaște în amănunt configurația locului. De Moș Nicolae, când vom lovi cu toții, nu trebuie să orbecăim și să ne rătăcim prin tunel.

Cam ăsta era planul. Poate că nu era perfect. Dar până și un plan făcut de un inginer e rareori perfect, nu? Îl modifică maiștrii și muncitorii pe șantier de zeci de ori. D-apoi un plan făcut de un poet!

Gândindu-mă la toate aceste amănunte, constatam că începusem să cred și eu în ceva care mi se păruse la început utopic. Trecusem de la „e posibil să reușim, dacă și dacă”, la „mergem la sigur, nu există dacă”. Dacă ați trecut și dumneavoastră la această nouă stare de siguranță, eu, ca autor, mă simt mulțumit: n-o să citiți crispați până la sfârșitul cărții, ținându-ne pumnii strânși, ca să reușim, n-o să vă temeți că în toiul acțiunii de prelevare a unui eșantion din aurul statului vor apărea paznicii înarmați secerându-ne cu foc automat de AKM-uri. Pentru că, sunt convins, în marea majoritate a spargerilor – vorbesc de cele descrise în cărți și în filme – cititorul sau spectatorul este, măcar până la un punct, de partea răufăcătorilor. Abia după ce spargerea reușește și prada e pusă la adăpost, abia atunci cititorul sau spectatorul comută de partea detectivilor și a Poliției. Abia atunci cititorul vrea ca banii sau tablourile sau bijuteriile să fie găsite și hoții – pedepsiți.

Peste trei zile, i-am convocat pe confrații de tâlhării. Urma să le expun planul și să trecem la treabă. Deși – în afară de un câine comunitar – niciun copoi nu dădea roată garajului din Vestfaliei, am socotit că e mai înțelept să ne vedem într-un loc mai ferit. Papadopolii au propus vila lor de la Snagov. Pe înserate, ca să nu se vadă că au oaspeți veniți tocmai din Japonia. Hakita urma să vină cu mașina lor, eu urma să vin cu Vigilante și cu planul.

Până atunci, avalanșa mediatică stârnită de furturile celor două bănci s-a tot amplificat. Retina 7 alocase chestiunii toate cele 24 ore de emisie. Ignora orice alt eveniment. Pirații de la Cornul Africii sechestrau în voie orice vapor. Pietonii liniștiți erau zburați de bolizi chiar pe trecerile de pietoni. Parlamentarii puteau vota, în voie, la două sau la trei mâini. Leul se ducea la vale mai ceva decât dolarul. Un fotbalist celebru bătea, pentru a nu-știu-câta oară, un chelner. Trei blonde din show-biz treceau prin operații de mărire a sânilor. În mod surprinzător, toate acestea treceau neobservate la Retina 7. Toate emisiunile, la orice oră din zi și din noapte, defilau cu băncile noastre.

După furtul băncii ei, Retina 7 anunțase o recompensă de 1000 euro pentru prinderea făptașilor. După furtul băncii Rapidului, aceeași „retină” urcase recompensa la 10 mii euro. Poliția Română nu catadicsise să anunțe vreo recompensă după prima, dar anunțase și ea, după al doilea furt, o recompensă de 500 euro. Cam acesta era raportul dintre ce poți câștiga de la privați și ce îți poate oferi Statul.

Federația de fotbal respinsese memoriul clubului Steaua, care ceruse adjudecarea meciului cu 3-0 pe motivul lipsei măsurilor organizatorice pe Giulești. În schimb, Rapidul fusese amendat pentru slaba calitate a gazonului, care pusese în pericol ce e mai scump la un fotbalist: gleznele.

Nu se putea ca bombardamentul mediatic să nu ducă la ce duce el de obicei: la psihoză în masă. Toți se temeau pentru băncile lor. Amenințarea cu „a treia bancă” era luată la modul cel mai serios. Toată lumea concepea măsuri de apărare.

Paza la intrarea și în interiorul băncilor fusese dublată. Parlamentarii nu mai chiuleau și evitau să stea pe holuri sau la bufet mai mult de două ore. Se întorceau în sala de ședințe cât puteau ei de repede, temându-se să nu-și piardă locul în bancă.
Firmele care aveau bănci pentru fumat recomandau angajaților să fumeze pe rând, planificat, astfel ca, în orice moment al programului de lucru, pe bancă să existe cel puțin o persoană.
Pentru fiecare bancă din parcurile capitalei fusese alocată o pereche de îndrăgostiți care să se sărute încontinuu și să semnaleze orice altă activitate suspectă în jurul acelei bănci.
O circulară a Ministerului Educației promisese promovarea elevilor și studenților pentru simpla prezență în bancă.
La sate, de fiecare bancă de la porțile oamenilor fusese legat câinele casei. Excepție făceau numai băncile de la birturi: fiind ocupate de clienți permanenți, nu era niciun pericol că vor fi furate.
Pe Internet, banca de spermă ajunsese pe primul loc în sondajul „Care va fi a treia bancă?”

Sigur, pe lângă panică mai existau și acte de normalitate. Atelierul-școală de bucătărie se ținuse conform programului stabilit de tanti Mica. Am fost invitat la degustare, în chioșc. Vigilante, Viorel și cu mine am fost juriul. Domnișoara Voaleta a aranjat masa, Delia a pregătit un platou cu gustări reci, Simona a adus castronul cu ciorbă de salată verde – obiectul lecției – iar tanti Mica a venit cu „tema” lecției viitoare: ostropel de pui cu mămăliguță. Poate că vă întrebați cu ce a venit Felicia? Ei bine, fata a venit cu ochii în lacrimi: tăiase ceapa. De băut, cred că bănuiți, s-a băut vin de Recaș.
Mie, Simona mi-a oferit, sus, în dormitor, și un desert. Bănuiesc că și Viorel s-a ales cu unul, dar de la Felicia.
Am uitat să-l întreb a doua zi pe Vigilante dacă a căpătat și el ceva după masă. După masă și după ce am spălat, în trei, vasele. „Și bărbații trebuie să facă școală!” decretase tanti Mica.

Cum spuneam, ne-am strâns cu toții la vila Papadopolilor. Dacă stați la vilă, la Snagov, nu e cazul să v-o descriu. Vila Papadopolilor are tot ce are și vila dumneavoastră. Iar dacă locuiți într-un apartament de bloc, în Berceni sau în Pantelimon, tot n-are rost să vă povestesc despre piscină, livadă de cireși, boltă de viță de vie, jacuzzi și saună: v-aș face prea mult sânge rău. Chiar dacă aveți ghivece de flori pe balcon și cadă normală la baie, tot nu v-ar pica bine. Poate doar așa, ca să vă consolez, aș putea nota capra care păștea liniștită în livada cu cireși.

Ca om care-și trăise toată viața la bloc, ca și mine, Vigilante evaluă situația, comparativ:
– Cred că i-am pedepsit prea blând pe frați. Trebuia să-i pun să ne reconstruiască bloculețul din temelii.
– Nu uita, nea Vasile, că au muncit bine, că au făcut curtea și exteriorul bloculețului bec și că toate astea nu ne-au costat nimic.
– Măcar o piscină mică, acolo, se miorlăi Vigilante, de parcă s-ar fi rugat de Moș Crăciun. Nimeni pe Vestfaliei nu are piscină.
– Dacă o iei așa, dintre toți cei care stau pe Vestafaliei, numai noi doi furăm bănci.
– Plecăciune în fața logicii, mă ironiză Vigilante. Mă predau. Nimeni altul de pe strada noastră nu e rezervă la Rapid, nimeni altul n-are volum de versuri publicat și nimeni altul nu vinde cele mai apetisante râme din tot Bucureștiul...

Am stat la masă, sub boltă. Le-am expus planul. Îl știți, nu îl repet aici.
– Merge? i-am întrebat. Hakita?
– Merge și-așa, mi-a răspuns el în română. Mai trebuie lucrat la pista falsă. Canalul acela de scurgere. Trebuie să fie siguri că pe acolo ne-am extras cu prada. Să nu creadă că am fugit prin metrou. Ai zis că avem cam o săptămână până să ne predăm, nu?
– Cam așa. Ne predăm în jurul lui 12 decembrie. Stăm la pușcărie o săptămână, zece zile, mă rog, atât cât e necesar ca să negociem condițiile de eliberare și să savurăm deliciile regimului de încarcerare. Mă refer mai ales la meniul comandat la Capșa. E un restaurant celebru, sunt sigur că o să-ți placă. Stăm atât cât să dăm interviuri și să ne plângă iubitele de milă la vorbitor. În timpul ăsta eu o să termin cartea și scenariul, completându-le cu Portocala mecanică. Asta ne va duce aproape de Ignat. În jur de 20 decembrie ieșim din închisoare. Tăiem porcul, poate și capra aia din livadă...
– Nu e capra noastră, e capra vecinului, glumi Petras.
– ... și ornăm brazii aștia de pe alee. Facem Crăciunul aici, i-am invitat ca și cum aș fi fost pe domeniul meu. Hakita, n-ai idee ce frumos e Crăciunul la noi! Vii cu Claudia, dacă te iartă până atunci. Dacă nu e zăpadă, dăm pe brazi cu spumă carbonică. Vor arăta mai ceva ca Felicia la meci!
– Nu mai avem tunul cu spumă, l-am dezmembrat, ai uitat? mă luă Ianis în serios.
– Am glumit, frate! Dar sunt sigur că va fi zăpadă de Crăciun. După cum sunt sigur că de Moș Nicolae ne vom alege cu Portocala mecanică. Dacă nu am merge la sigur, dacă n-am avea încredere, ne-am mai bate noi capul cu toate astea?
M-au aprobat. Nu pornești la drum dacă te temi că-ți va cădea pe mașină un stâlp de înaltă tensiune. Nu sapi un tunel și pleci prin el cu 60 de tone de aur, dacă te temi că la capătul lui vei da de o companie de pază înarmată până în dinți. Nu inviți o necunoscută la dans dacă ți-e teamă că te va refuza.
– Așa, ce propui la pista falsă, Hakita?

Hakita scoase o hartă cu străzile din jurul Rezervelor Statului. Pe ea erau figurate și contururile clădirilor. Trasă cu o carioca neagră tunelul de la Piața Victoriei până la locul aurului, așa cum îl propusesem eu. Din locul acela, figură, în roșu, conducta de salubritate. Aceasta o cotea pe Monetăriei, traversa Șoseaua Kiseleff și se sfârșea undeva în parcul din spatele Muzeului Geologic.

– De Moș Nicolae, intrăm prin tunel cu trenulețul, un excavator și două motostivuitoare, explică Hakita, în engleză. Atenție, nu un singur motostivuitor, ci două. Cu excavatorul degajăm dărâmăturile din zid și stâlpii de susținere. Aducem motostivuitoarele. După ce încărcăm aurul pe vagonete, voi vă retrageți în tunel. Luați cu voi excavatorul, unul dintre motostivuitoare, toate sculele, picamerele, cricurile, tot, tot. Astupați tunelul dinspre interior, folosind excavatorul. Celălalt motostivuitor rămâne cu mine și cu o lopată, pe partea băncii. Eu finisez la lopată malul dinspre tunel ca să nu bănuiască nimeni că hoții au plecat pe acolo. Conducta de salubritate e deschisă, e largă și primitoare. Plec prin ea cu al doilea motostivuitor, ca și cum am fi scos prada pe acolo. Pe parcurs, voi lăsa urme, ca și cum lingourile ar fi scrijelit conducta la interior. Motostivuitorul îl voi abandona în conductă, la capătul din parc. Acolo folosesc lopata pentru a lărgi gura de canal. O lărgesc pentru ca Poliția să creadă că pe-acolo am scos aurul. N-ar strica dacă în ziua dinaintea atacului trimitem o mașină – o basculantă de calibrul celor care vor aștepta la Băneasa – care să dea o tură scurtă pe lângă gura de canal. Atât cât să lase urme în pământ. Ca să le întărim convingerea că am ieșit pe-acolo, am încărcat aurul într-un camion și duși am fost. Eu, după ce părăsesc locul faptei, desfac lopata și pun partea de fier într-o servietă. Coada de lemn o pun la vreo plantă, în parc, pe post de arac. Că doar n-o să mă urc în tramvai cu o lopată sau cu o coadă de lopată, la ora zece seara. În rest, mergem pe planul lui Laur. Ce ziceți?

I-am tradus, pe scurt, lui Vigilante: amănunte tehnice. Îți explic mai târziu. În mare, rămâne cum am vorbit.

Ce era să mai zicem? Era perfect. Era admirabil. Vedeam un șef de operațiune care nu pleacă de la locul de muncă până nu lasă totul curat și în ordine în urma lui. Singurul lucru care putea să ne mire era dorința unui hacker, obișnuit să mute doar biții, să dea, noaptea, la lopată. Dar dacă te miră ceva la un japonez, înseamnă că ești lipsit de imaginație. De la unii care stau ascunși douăzeci de ani în jungla filipineză și nu se predau până nu le spune împăratul lor că s-a terminat războiul, te poți aștepta la orice.

– Eu zic totuși că nu e bine să te lăsăm singur. Nu că nu te-ai descurca. Așa că rămân și eu cu tine, m-am oferit. Tot cu o lopată. Te ajut să ștergi urmele adevărate, lăsăm „urme false” și ieșim prin gura aceea de canal.
Deși părea că și el e de acord, Vigilante se cam foia.
– Ce-i nea Vasile? E ceva ce nu-ți convine? l-am întrebat.
– Mi se pare că m-ați cam lăsat pe tușă, se plânse el. Arăta ca un copil care e pus să păzească hainele, în timp ce toți ceilalți joacă fotbal pe maidan.
– Nea Vasile, nici eu nu fac nimic până Sfântul Nicolae. Până atunci, priceperile noastre nu sunt de niciun folos.
Spuneam, într-un fel delicat, că de fapt eu și nea Vasile nu ne pricepeam la nimic.
– Dar asta nu înseamnă că nu facem parte din echipă. Că nu vom avea aceeași parte din glorie și aceeași perioadă de detenție. Egali – și la bine, și la rău! Matale ai contribuit, cu Gogu, la Sirenă iar la Stavrid ai avut rol principal: ai evoluat la scenă deschisă. Cu perucă și cu ochelari cu tot. Ai fost singurul care a fost văzut. E puțin? Și la Portocala mecanică vei pune cartonul. Scrii pe el: „Aceasta a fost a treia bancă. Relaxați-vă, a fost ultima!”

Vigilante s-a mai îmbunat. Moralul echipei era refăcut.
Logistica operațiunii cădea și de data aceasta, pe umerii fraților. Ianis gândi cu voce tare:

– Prăbușim noi tunelul la capătul dinspre Rezervele Statului, dar trebuie să mascăm cu grijă și capătul dinspre Piața Victoriei. Le vom cere lui Shinto și lui Sento să prevadă două plăci groase de oțel, la vreo 10 metri una de alta. Ca niște flanșe, ca niște capace care să astupe tunelul. După ce încărcăm aurul, trecem cu trenulețul de prima „ușă” – tragem ușa după noi. Trecem de a doua, ne oprim, demontăm șinele dintre cele două porți, și tragem și a două „ușă” după noi. A doua zi, la prima oră, vom betona a doua ușă și vom demonta șinele care duceau la tunelul nostru. Sigur, astea-s treburi de constructor, le rezolvăm noi.

Petras aprobă, prin două aplecări de bărbie.

– Esențial e să executăm cele două faze cu echipe diferite de constructori. La prima, executăm lucrarea ca subcontractant la a n-a mână: toate verigile lanțului vor avea adrese fictive. De preferință, pe străzi care nu mai există; din fostul cartier al Arsenalului. Așadar, firme fantomă. Când vine timpul pentru etapa a doua, la 1 decembrie, chemăm altă echipă. Cu ea lucrăm în subteran, nu avem nevoie de contract și aprobare de la Primărie.
– Laure, cum rămâne cu indiciile? se interesă Ianis. Ce le lăsăm detectivilor, ca să ne ia urma? Ce-i dăm, Deliei?
– Nu le dăm nimic, brother. Nu e destul că șarada e la îndemâna tuturor? Prima bancă: banca de stat de la Retina 7. A doua bancă: banca de rezerve a Rapidului. Până și un copil de grădiniță ar trebui să găsească urmarea: Banca de Rezerve a Statului.
– Și cum ne vor găsi? Că ne vom preda, nu-i așa? își continuă Ianis ideea.
– La o săptămână după Portocala mecanică putem începe să dăm telefoane anonime. De exemplu, sună cineva care a văzut niște borduri galbene la Atelierul vostru. Toată lumea știe că unii au făcut aur din afacerea cu bordurile de granit. Acelea gri. Seamănă cu lingourile? Seamănă, la dimensiuni. Măcar alchimia asta va aduce imediat Poliția pe capul vostru. Strânși cu ușa, voi „ciripiți” și vă dați în vileag complicii: pe nea Vasile, pe Hakita și pe mine. La zdup cu noi! Victorie! va striga Poliția. Eu i-am depistat! va striga Delia. Pentru că spre ea vor curge telefoanele noastre „anonime”. Delia va râde cu un ochi, bucuroasă că a rezolvat cazul, și va plânge cu celălalt, când te va denunța, cu gurița ei, pe tine. Pe tine, Ianis, omul de lângă ea.
– Dacă nu pui dragostea la încercare, n-o să știi niciodată cât e de puternică, filozofă Petras. Bun, ne-am lămurit cu toate aspectele? Atunci mai rămâne o singură întrebare: cine știe unde e iedul?

Capra o văzusem cu toții, dar nu detectasem nicio urmă de ied. Ianis fu singurul care dădu răspunsul corect. Se duse direct la frigiderul uriaș unde se ascunsese iedul. Părea a fi iedul mijlociu. Era gata pregătit, doar să-l punem la proțap. Grozavi mai erau frații ăștia! Capra vecinului păștea liniștită în livada lor, fără ca ei să-i dorească vreun rău. În schimb, cumpărau iedul vecinului și îl frigeau la proțap. Pe ied, bineînțeles.

Ianis a rămas în curte să rotească iedul și să-l ude cu vin ca să se frăgezească. Petras ne-a dus în cramă. Aveai ce vedea acolo. Aveai și ce bea. Printre pahare, butoaie cu vin vechi și sticle amărâte, prăfuite, cu vin vechi de pe vremea lui Pazvante Chioru, am întrezărit o posibilitate. I-am și spus-o lui Ianis:

– Hruba asta e aur. Dacă n-ar fi atât de departe de București, aici am aduce lingourile. Dar e prea riscant: până încărcăm noi aurul în camioane, la Băneasa, e posibil să se dea alarma. Și primul lucru pe care-l face Poliția la alarmă e să controleze orice mașină care iese din București. Vom putea ajunge fără probleme în Dămăroia, dar ne-ar prinde dacă am încerca să ieșim spre Snagov. Eu zic să ne gândim la hruba asta ca la un amplasament de rezervă. Ca la o a doua ascunzătoare în care să mutăm mai târziu prada. Dacă va fi nevoie.

Am părăsit crama un pic mai veseli. Mai ales Vigilante era vesel de tot. Ianis tot rotea iedul. Tuturor ni se făcuse o foame de lup. Am încercat să-i traduc lui Hakita chestia cu „foame de lup”. Știți ce mi-a răspuns?

– Dar când frigeți un lup la proțap, cum spuneți? Spuneți: „Am o foame de ied?”

Ghiocel

(va urma)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!