agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 997 .



A treia bancă - Cap. 25 – Bucurii bine temperate în chioșc
proză [ ]
fals roman polițist

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ghiocel ]

2013-04-30  |     | 



(continuare)

Am ieșit în curte, cu un teanc de texte trimise „Speranței literare”. Vigilante era în chioșc. Citea „Sportul pentru toți” și îl aștepta pe Tataia. Piesele de table erau așezate, gata pentru începerea partidei. A închis ziarul și mi-a arătat, triumfător, pagina întâi. Două poze înfățișau banca de rezerve a Rapidului: înainte și după furt. Ca reclamele acelea la medicamentele pentru slăbit. Prima poză era plină de fețe zâmbitoare. Antrenori și rezerve – toți optimiști. A doua poză, bună calitativ, era slăbuță la conținut: conținea doar șase resturi de picioare.

Tăieturile în cornier străluceau sinistru. Spre deosebire de reclamele la metodele pentru slăbit, orice privitor ar fi ales prima poză: cea de dinainte.

– Doar pe astea două le-am mai găsit la chioșc, se scuză Vigilante. Mi le pusese Mișu deoparte. Banca Rapidului a vândut ziarele ca pâinea caldă.

Ca și cum eu nu știam că el nu citește decât „Sportul pentru toți” și „Libertatea”! Erau bune și astea la colecție, lângă cele apărute a doua zi după furtul Sirenei. Atunci reușisem să le cumpăr pe toate. Acum, se vede treaba, mult mai mulți se interesau de soarta Stavridului.

– Cam gogonată povestea cantonierului, nea Vasile. Auzi, lucrător la linii! Cu mâinile dumitale! Mâini șlefuite la zaruri! Instructorul va spune în ce loc a stat el, polițiștii vor analiza înregistrările video cu fețele vecinilor săi: dacă dau de matale, s-a dus pe copcă totul! Nu mai apucăm să terminăm metroul! Adio, a treia bancă! De unde ai luat biletul? Îți înregistrează buletinul la casa de bilete?

Vigilante se simți ofensat:

– Am cumpărat biletul de la bișnițari, domnu’ Laur. Costa 25 la casă, am dat 50 pe el. Stai liniștit, că nu dau ei de mine. Am eu mustață? Își mângâie obrazul proaspăt ras. Port eu ochelari? Am eu părul cănit? Nu. Eu nici n-am albit, încă. Ai văzut ce clare sunt, de regulă, înregistrările camerelor de supraveghere? Imaginile sunt ca la televizoarele alb-negru de pe timpuri, când le fila PL-500. N-ai apucat mata, era o lampă pe care o schimbai aproape lunar. N-o să mă poată recunoaște nici Mica, ea care mă știe ca pe un cal breaz.

– Nu cumva ți-ai pus perucă?

– Păi nu era vorba să mă deghizez? O perucă obșnuită poate da de bănuit. Dar nimeni nu suspectează una făcută din păr cănit. Cu alb pe la cărare. Cine-și pune perucă, o pune toată de-o culoare, nu? Eu m-am muncit o oră să dau cu vopsea albă pe cărare. Cărarea perucii, ca să nu înțelegeți greșit.

Trebuia să recunosc acum ceea ce nu văzusem niciodată la Vigilante: profesionalismul. Îi dădusem doar o indicație vagă, deghizează-te, și el o dezvoltase, plin de imaginație.

– Unde-ai pus peruca și mustața?
– În buncăr, lângă capturi. Poate le folosesc când turnăm filmul. Mamă, ce frumos arată sala noastră de spectacole, domnu’ Laur! Dar, hai să zicem că dau de mine și vin aici și mă iau la întrebări; că unde-am fost la ora meciului, ce-am mâncat aseară. Eu: am fost la butic, să recepționez râmele. Mica o să le spună că m-a așteptat cu tocăniță de ciuperci. Asta am mâncat aseară, nici vorbă de stavrid la cuptor! Și mai e ceva: eu îi spun lui Mica „mamă”, nu „iubi”. La derută am spus „iubi”, la telefon.

Pus în fața unui astfel de argument logic, a trebuit să recunosc că Vigilante lucrase curat și că era exclusă depistarea lui pe post de cantonier.
Vigilante continuă apoi pe un ton mai nesigur, oarecum încurcat, ca atunci când îmi cerea bani cu împrumut, până pe 15.

– Da’ eu nu înțeleg un lucru, domnu’ Laur: nici după prima bancă nu te-am văzut bucuros. Nici acum, după a doua lovitură reușită, nici acum nu sari într-un picior. Eu v-am mai spus: mai ieșiți naibii dintre cărți. Bucurați-vă când e soare, bucurați-vă și când e noapte, lună plină și vreo domnișoară – plină sau numai oase, sâni și fund, cum o fi și v-o fi plăcând – moțăie ascultându-vă recitând și gândindu-se la cu totul altceva. Viața trebuie trăită, așa cum o fi ea: cu datorii la bancă sau cu manuscrise refuzate de edituri. Până și nefericitul de Gogu e mai vesel ca mata, deși să mor eu dacă are vreun motiv. Mata o ai acum și pe domnișoara Simona. Ce-ți mai lipsește?

Vigilante avea dreptate. Așa eram. Reușitele, succesele nu mă comutau în stări euforice sau măcar în stări de bucurie. Poate că îmi controlam prea mult emoțiile. După ce îmi apăruse, în sfârșit, primul volum de versuri, m-am uitat ca prostul, timp de o lună, la placheta aceea. Atît de mult mi-o dorisem încât, când o aveam în mână, mi se părea că nu mai poate urma o fericire mai mare. Mi-am revenit cu greu din starea asta, ca dintr-o beție cruntă, și mi-am impus să mă gândesc la volumul acela ca la ceva normal. Altfel nu puteam merge înainte.

Nu i-am răspuns lui Vigilante. L-am sunat pe Ianis, pe telefonul codat. Costumele de pompieri fuseseră arse. Mașina o dezmembraseră: șuruburi, bucăți de anvelope, tăblițe arse cu aparatul de sudură, cioburi de geamuri. Într-un cuvânt, era gata să fie trimisă la deșeuri, acolo unde figura ca predată încă de acum doi ani. Nu, nu e niciun pericol cu al cincilea pompier, n-o să-l descopere nimeni, l-am liniștit. E lângă mine, n-a albit, așadar nici nu se cănește. Și-a ras mustața și se pregătește să ia bătaie de la Tataia. La table, bineînțeles. Þi-a plăcut de Adiță? O dulceață! Musai să-l bag și-n carte, și-n scenariu! Ne pregătim de a treia, brothers. Mai avem numai cinci luni și ceva. Ianis a râs în telefon, apoi a închis.
Domnișoara Voaleta tocmai se întorcea de la redacția revistei unde era consilier. În urma ei, intră în curte Tataia, care venea de la ședința Direcției Penitenciarelor, unde era consilier. De unde am dedus că, atunci când e vorba de consilieri, toți își termină treaba, în fiecare zi, cam pe la ora 11: 30.

I-am făcut lui Vigilante semnul „fermoar”, am salutat-o pe domnișoara Voaleta și i-am făcut loc lui Tataia la masa de joc. Mi-am făcut de lucru cu textele primite pentru „Speranța literară”. Nici nu știți cât de bine se asortează poezia modernă cu „poartă-n casă”, „fuga din Egipt”, „dublă de mălai” și „marț, te fac, nea Vasile”. Abstractul și realitatea. Abstractul se prezenta palid: doar două texte meritau să fie publicate la Poșta redacției, de încurajare. Realitatea puncta prin porumbeii Romulus și Remus, care gângureau înfocați, prin doi boboci de trandafiri care se deschiseseră și prin Felicia, care, în neglijé, deschisese fereastra și privea și se lăsa privită. Viorel, cel așteptat, nu întârzie să apară.

A venit spre noi. L-am lăudat, că doar asta aștepta.

– Ai fost nemaipomenit, Viorele. Gol direct din corner!!! I-am strâns mâna.
– Eu am vrut să centrez, dar am luat-o pe șiret, se scuză Viorel. A luat efect, s-a dus bleagă la colțul scurt.
– Tot gol e, chiar dacă l-ai dat din greșeală, zise mucalit, Vigilante.
– Așa se scrie istoria, m-am amestecat și eu. Napoleon a strănutat, a dus mâna spre gură, iar generalii lui au înțeles că pe partea aia ordonă atacul. Au atacat și au învins. Așa și tu, Viorele, ai luat-o pe șiret! O să te pupe Felicia!

Felicia îi trimise un pupic imaginar, de la fereastră, ca un aconto. Viorel îi răspunse cu o fluturare de mână, ca și cum ar fi salutat suporterii din tribună și ca un semn că înțelesese apropoul.
Scena era idilică, clipa trebuia fixată. I-am strigat, Feliciei:

– Am văzut la televizor cum te uscai de dorul lui Viorel. Te uscai văzând cu ochii. Începusei cu tricoul.
Măgulită, Felicia râse ca o mușcată la fereastră și lăsă să-i cadă breteaua furoului. O femeie frumoasă place tuturor, dar o femeie frumoasă lipsită de inhibiții le bate pe toate femeile frumoase. Văzând că Viorel se încruntă, Felicia își ridică breteaua la loc.

– Vai, domnu’ Laur, nici nu știți cât am fost de speriată. Au pus ăia tunul pe mine, de parcă numai pentru mine veniseră. M-au udat la piele, ați văzut. Dacă aș fi știut dinainte, măcar mi-aș fi pus sutien. Așa-i că s-a văzut că n-aveam nimic pe sub tricou? Vai, mi-e așa rușine de dumneavoastră, de Tataia, de nea Vasile. Mi s-a părut că ăla micul de care a pomenit puștiul la televizor, ăla m-a țintit.
– Ce vă faceți fără bancă? întrebă Tataia, ca și cum nu-l interesa niciun pic goliciunea etalată la fereastră. S-a aflat ceva, e vreun fir care să ducă la hoți?
– Antrenorul ne-a zis să ne vedem de treaba noastră. După golul ăsta, eu sper să fiu titular, așa că nu prea mă interesează banca de rezerve. Culmea e că patronul s-a bucurat. Scoate bucuros banul. El, care e un zgârcit și jumătate! A și trimis lucrătorii să ia măsură pentru noua bancă. Cică vâlva mediatică ne va aduce mai mulți spectatori. De-aia se bucură.
– Poate chiar el a aranjat furtul, ce zici? insistă Tataia.
– Posibil. Dar, după cum a zis antrenorul, asta cu furtul e treaba patronului, nu e treaba mea. Eu trebuie să mă antrenez, să alerg mai repede, să nu mai țin mingea fără rost, să nu mai fumez și s-o las mai moale cu gagicile, cum mi-a zis antrenorul.

Viorel spusese partea cu gagicile pe un ton mai scăzut, de teamă să nu-l audă Felicia și s-o ia în serios.

– Așa, Viorele, să nu ieși niciodată din cuvântul antrenorului, l-a aprobat, serios, Vigilante. Să nu dai înapoi la niciun exercițiu fizic, la niciun efort! Uite, bunăoară, când ieșim la plantat sau la săpat, să vii și tu.

În dimineața aceea, în care toate ziarele sportive scriau despre golul lui, Viorel era gata să accepte orice: și sfaturile antrenorului și mustrarea mascată din vorbele lui Vigilante și tandrețea, nemascată, afișată de la fereastră de Felicia. Toată ființa lui părea să strige „Adio, bancă!” Se scuză cu „mă iertați, dar mi-e o foame de mor!” și o luă la fugă pe scări, grăbit să se înfrupte din tot ce-i pregătise Felicia.

După ce Tataie câștigase a patra partidă la rând, Vigilante se predă:
– Dom’le, mai are omul noroc, dar nici chiar așa! M-ai bătut doar din zar. Cât am fost paznic în Herăstrău, nu-mi rezista nimeni. Îmi ziceau „Campionul”. Și la matale, nici nu suflu!
– Nu e zarul, Vasile, e știința. Stiința! Hai să vă spun cum jucam table la Novosibirsk, în lagăr. Mai lasă, frate, manuscrisele alea, stai și ascultă, mi se adresă Tataie.
Se părea că povestea care urma merita un auditoriu mai larg. Iar eu rămăsesem singurul „la îndemână”: Viorel și Felicia n-aveau cum să audă. Prin fereastra deschisă se auzea televizorul lor, dat tare. Probabil că nu voiau să știe nimeni cât sunt de... înfometați.
– În lagăr, n-aveam voie să jucăm niciun fel de joc. Nici cărți, nici table, nici șah. Noi, ca soldați și ofițeri ai armatei române, chiar așa cum eram, prizonieri la ruși, nici n-am fi jucat cărți. Dar șah și table jucam. La șah era mai simplu: sunt mulți șahiști care joacă „blind”. Fără tablă de șah, fără piese. Marii maeștri dau și simultane „pe orbește”. Așa jucam și noi: când se ivea ocazia, la muncă sau în dormitorul comun, comunicam adversarului mutarea. Memorizam poziția pieselor; și eu și adversarul. Nimic scris. O partidă putea să dureze chiar două-trei săptămâni. Rareori ne încurcam. Nu eram cel mai bun, dar eram printre cei mai buni.
– Bun, asta mergea la șah. Dar la table? Cum dați cu zarul? m-am arătat interesat.
– Observație corectă, semn că poeții mai sunt, uneori, și raționali. Zaruri n-aveam, după cum n-aveam nici piese, nici tablă de joc. Poziția pieselor o memorizam, așa cum făceam și la șah. Cel care urma să dea cu zarul era obligat să calculeze zarul cel mai defavorabil lui și să-l anunțe adversarului. Așa stabilisem regula. Nu trebuia, în niciun caz, să declare că „a dat” un zar cu care să „dea afară”, de exemplu. Era un fair-play împins dincolo de limite. Dacă trișa cineva, ăla era! Săreau chibiții pe el. Căci și chibiții urmăreau meciul, tot așa, memorizând poziția pieselor și calculând combinația de zaruri cea mai defavorabilă. Trișorul era exclus din turnee și din planurile de evadare. Vedeți că noi nu jucam doar ca să ne umplem timpul, dar și ca să ne exersăm mintea și să ne întărim caracterele.
– Interesant. Abia acum văd cu ce maestru de table mă confrunt, oftă, resemnat, Vigilante. Și-acuma eu ce să fac? Că în lagăr la Novosibirsk nu mai pot să ajung. Acum suntem bine cu marele vecin de la Răsărit: nici noi n-avem de gând să-l atacăm, nici el n-are motiv să vină peste noi și să ne dea vreo corecție: acum au și ei ceasuri suficiente.

„Sportul național”, prin televizorul lui Viorel, ne aducea știri noi despre banca Rapidului. Direcția de Pompieri din M.A.I. informa publicul larg că nu lipsea nicio mașină de pompieri din dotarea sa, că niciun pompier nu participase la mârșavul atac de pe Giulești și că armata de pompieri a țării e numai și numai în slujba cetățenilor, gata mereu să intervină acolo unde arde ceva. Comentatorul din studio veni și el cu argumentul logic: niciun pompier adevărat n-ar fi dezertat de la vreo acțiune pentru a asista la un meci Rapid – Steaua, pentru că e știut faptul că toți pompierii țin cu Dinamo.

După comunicatul de la pompieri, la „Sportul național” urmă pauza publicitară. În scurtul interval de liniște dintre cele două, se auzi strigătul Feliciei „Tu vei fi mereu titularul!” Era un strigăt victorios, ca și cum Viorel marcase, după o cursă în care își lăsase în urmă toți adversarii.

Tataia plecă la o întrunire cu foștii prizonieri români la ruși. Vigilante plecă la piață: trebuia să cumpere zarzavaturi și legume pentru ciorbă. „Ciorba” era prima lecție a atelierului culinar deschis de doamna Mica pentru persoane iubitoare ca Delia, Simona, Felicia și domnișoara Voaleta. Toate iubeau, dar toate sufereau pe partea asta, gastronomică. Și toate știau că nu ții un bărbat lângă tine numai cu sărutări, mângâieri, îmbrățișări sau alte faze furate din filmele erotice. Din când în când, îi mai dai și să mănânce.

Eu m-am dus la televizor și am luat notițe. Toate posturile suceau „a doua bancă” pe toate părțile. „Sportul național”, în glumă, constata efectul pozitiv al furtului: era timpul ca rezervele Rapidului să-și miște fundul de pe banca pe care o frecau de cam multă vreme. Uite, de exemplu, dacă nu era cu furtul, Viorel ar fi frecat în continuare banca; n-ar fi marcat și Rapidul n-ar fi câștigat.

Până și postul „Banii noștri” comenta furtul băncii: încasările Rapidului vor crește. Argumentul lor se baza pe un caz similar: furtul – sau, mă rog, vânzarea la preț de fier vechi – unui combinat petrochimic. Cumpărătorul lui, apropiat puterii de orice culoare, ajunsese, în scurt timp după aceea, miliardar.

Ca și în săptămâna de după furtul Sirenei, televiziunile încercau să-și umple programele cu tot felul de ipoteze, mărturii și divagații care mai de care mai „ex-centrice” privitoare la „evenimentul la ordinea zilei”. Stavridul apăruse – sau mai bine zis, dispăruse – exact la momentul potrivit. Confirma amenințarea cu „urmează a doua bancă” și convingea și pe Toma Necredinciosul că va urma, cu siguranță, și „a treia bancă”. „Care va fi a treia bancă?” era subiectul unui sondaj lansat de Retina 7, pe site-ul ei.

Am deschis calculatorul. Înainte de a vota la sondaj, am consultat rezultatul înregistrat până atunci. Dintre opțiunile propuse, cele mai multe voturi le primise „O bancă din Parlament”. Pe locul doi – „O bancă (instituție financiară).” Mi s-a părut firesc ca tot românul să vrea răul celor în care își pusese speranțele, la vot, sau celor la care își pusese pielea pe băț, împrumutându-se.

Comentariile din subsolul sondajului aparțineau, ca de obicei pe Internet, glumeților. Majoritatea propuneau „O bancă de spermă” – opțiune inexistentă în sondaj. Unul propunea ca toți donatorii să facă un lanț viu în jurul obiectivelor în pericol. Ba, n-ar fi stricat ca și potențialele beneficiare ale produselor stocate acolo să participe și ele la „Tabăra de apărare”. S-ar crea astfel ocazia ca donatorii să tranzacționeze direct cu beneficiarele, scutind operațiuni neplăcute – cum ar fi recoltarea – sau costisitoare – cum ar fi congelarea și stocarea pe termen lung. Nemaivorbind de delicata operațiune de inseminare artificială. Aceasta ar fi putut fi înlocuită cu un schimb în natură, la fața locului, între un donator și o amatoare.

Slăbuț, băieți, slăbuț de tot!

Seara, târziu, am adunat ceea ce părea mai important și am încercat să văd cam pe unde stăteau potențialii detectivi, oficiali sau amatori. Oficiali – ca Poliția. Amatori – ca Delia. După Sirenă, nu se aleseseră cu nimic. Extratereștrii și Gogu! Zero! Și unii, și alții abandonaseră extratereștrii. Probabil că niciun comandant din Poliția română nu dăduse vreun ordin de investigare a pistei „celeste”, de teama ridicolului. Dar acum, la dispariția Stavridului, le dădusem ceva mai mult. Poliția se pusese în mișcare. Șeful ei nu voia să-și piardă scaunul pentru două amărâte de bănci.
Toți cei 953 pitici aflați în evidența Asociației Liliputanilor din România (A. L. R.) fuseseră luați la întrebări. Toți furnizaseră alibiuri puternice. „Micuțul” pompier semnalat de Adiță nu era dintre ei. Echidistantă, Retina 7 dădu și comunicatul A. L. R. care protesta vehement că ori de câte ori vreun hoț pătrundea printr-un loc foarte îngust sau dădea spargeri în magazine cu articole pentru copii, Poliția îi suspecta, pe nedrept, pe liliputani. „Noi, liliputanii, suntem cetățeni ca oricare alții, muncim cinstit și nu ne e gândul la fărădelegi. Amintim numai contribuția noastră, rareori dezinteresată și deseori slab retribuită la rolurile de oameni mici, în filme sau în piesele de teatru.”

Poliția cercetase și convorbirile înregistrate pe telefonia mobilă la ora indicată de instructor. Niciuna din cele 12.644 convorbiri nu era mai scurtă de 5 minute. Ori cantonierul vorbise scurt, sub un minut. Două concluzii se impuneau. Prima: apelul fusese făcut într-o altă rețea, alta decât cele 7 înregistrate legal. A doua: degeaba se plâng românii că nu au bani, din moment ce vorbesc întruna la telefon.

Poliția analizase și înregistrările camerelor de supraveghere din acea zonă. Îl chemaseră pe instructor. Omul se identificase pe sine, cu greu. După poziție, îl indicase și pe „omul de lângă el”. „Cantonierul”. Cantonierul, chiar mărit și prelucrat, putea fi oricine. Imaginea lui, alb-negru ca și părul, nu spunea nimic. Vigilante avusese dreptate: deși ne cam jucasem cu focul, puteam sta liniștiți la gura sobei.

Ca să mă asigur, l-am sunat pe Hakita. Era pe fază. Văzuse și el imaginea „pompierului din tribună”.

– E vreo șansă să prelucreze mai mult imaginea și s-o facă mai clară? l-am întrebat.
– Nu cred. Eu m-am jucat puțin cu niște operațiuni foarte complicate, cu niște filtre speciale, mă rog, nu are rost să-ți explic, Laur. Am ajuns la o poză clară, ca de pașaport. Doar cei care-l știu bine pe omul nostru l-ar putea recunoaște, eventual, în poza prelucrată de mine. Dar la o astfel de poză pot ajunge doar doi-trei în toată lumea. Și sunt atât de scumpi, încât nu cred că Poliția Română va apela la ei.
– Numai tu, Hakita, lucrezi pentru noi pe gratis. Fii atent, să n-o iei stricto-senso: ești ca o profesionistă de lux care se dă, de obicei, numai pe bani grei și care, din când în când, își face pomană și se culcă cu un student sărac.
– Da, dar spre deosebire de ăia bogați, cu studentul are orgasm, râse Hakita. Așa și eu. Știi ce m-a atras la planul vostru? Faptul că nu mai sparg, ca de obicei, coduri de acces sau conturi bancare de la tastatura calculatorului, stând confortabil pe scaun sau pe tatami, ci sunt în miezul acțiunii. La Sirenă am suferit că m-ați lăsat la „punctul de comandă”, dar la Stavrid chiar am juisat, ca prostituata ta de lux. O să-mi amintesc toată viața de mașina și de costumul de pompier! Vezi, ai grijă, să-mi dai rol de acțiune la Portocala mecanică! „Mai vreau odata!” spuse Hakita, de data asta în românește.
– Vrei să spui „Mai vreau odată!” Ia stai așa, de unde ai învățat asta?
– De la fata gazdei. Gazda îmi gătește, iar fata ei are grijă să nu-mi lipsească nimic altceva. Face lecții de limba română cu mine. O fi japoneza grea pentru străini, dar nici cu limba voastră nu mi-e rușine. Cu ș și ț n-am probleme, dar căciulile alea pe a și pe i mă omoară. Dar fata are metodă...
– Cum o cheamă, câți ani are, unde lucrează? Poate o pun și pe ea în carte...
– Claudia. 30 ani. IT-istă, Can you believe ? Cum ziceam, mă pune să repet până reușesc pronunția corectă. „Inca odată. Mai spune odata. Mai vreau odată”. Dacă nu mă străduiesc destul, se ridică din pat, se îmbracă și pleacă la duș. „Nu te mai invaț nimic. Lins pe bot”. Dar îi trece repede. Se întoarce înfășurată în prosop și, uitând de supărare, se aruncă în pat, hotărâtă să continue lecția: „Mai vreau odata”.

Înțelegeam acum de ce Hakita începuse să amestece engleza cu expresiile românești. Cu o asemenea profesoară, progresele nu pot fi decât rapide.

– I-ai spus cu ce te ocupi? m-am arătat îngrijorat.
– Sigur. Import-export cu Burkina Faso. Mă prefac că nici nu știu să deschid calculatorul. Să mă vezi cum tastez: o tastă pe minut! Și după efortul ăsta intelectual, o privesc victorios și aștept recompensă. Stai liniștit, știu să păstrez secretul operațiunii.
– Vezi s-o mai scoți la o înghețată, la un film, la un club. Și nu cumva să plătiți nemțește! Plătești tu, tot! La noi nu e ca la voi. În general vorbind, la noi nu e nimic ca la voi, cred că ți-ai dat seama. Ai bani? Că din import-exportul cu Burkina-Faso...
– Am. Îmi ajung de film și de înghețată. Cinci mari bănci internaționale cotizează la mine. Aproximativ 1 cent pe orice tranzacție. Toate rotunjirile la a 7-a cifră. E imposibil să detecteze lipsa, pentru că nu e de fapt nicio lipsă. Eu îmi însușesc surplusul lor.
– Smart! Sper că nu ai de gând să te dai și la băncile românești?
– Nu, acolo fură alții. Cum discutam, eu taxez numai clienții de lux. Ca haiducii voștri, iau numai de la bogați. Cu cei săraci mă culc doar de plăcere.
– Uite ce umor involuntar! Claudia e săracă?
– Nu e săracă! Dar eu nu umblu numai după rotunjimile ei. La milioanele mele, că are 1000 euro, sau 3000 euro leafă, crezi că mai contează?

Sigur că nu conta. Când ai milioane în cont, doar dragostea contează. Ca la Ianis și Delia. Simona și cu mine eram excepția. Dar lasă că voi fi și eu milionar, după ce voi tipări cartea și vom turna filmul.

– Hakita, în ritmul ăsta, peste șase luni vei putea vorbi perfect româna. La „vorbitor”. Nici n-o să-ți trebuiască translator la interogatoriu. Știi că ne așteaptă pușcăria, nu?
– De-abia aștept! Pușcăria e bomboana de pe tort a planului vostru. Știi ce fac cu hackerii, nu? Încă din pușcărie primesc oferte de la marile companii de software sau de la bănci sau alte companii interesate în securitatea datelor lor. E grea naturalizarea în România?
– Nu e grea, în general. Dar dacă ai intrat cu pașaport fals, ai spart trei bănci și ai mai și abuzat de buna-credință a unei domnișoare serioase, bașca și IT-istă, să nu te aștepți că va merge ca pe roate. Dar, precum știi, aici, la noi, când nu merge ceva, „ungi”. Iar dacă o iei pe Claudia de nevastă, scapi mai ușor. Cam ca la cazurile de viol.
– Ea a vrut, se apără Hakita.
– Multe vor la început, dar tot se duc și te reclamă după. Chiar dacă n-ai abuzat-o fizic – că zici că ea a vrut –, rămâne abuzul de încredere. Falsa identitate pe care ți-ai declarat-o. Scapi față de autorități, dar nu știu cum scapi față de ea că ai făcut pe prostul în privința calculatorului. Când va afla pe ce guru al hackerilor îl învăța ea să tasteze, o vor apuca dracii.
– Îi trece repede. Contez pe prosopul de la baie, se arătă încrezător, Hakita.
Și închise.

Așadar, „pompierul din tribună” – sau, dacă preferați, cantonierul – nu putea fi detectat. Falsa mașină de pompieri fusese scoasă din dotare. Ia-o de unde nu-i! Fusesem patru față-n față cu o bancă, dar nu lăsasem nicio urmă. În afară de ceva pilitură de fier. Câinii polițiști nu adulmecaseră decât același miros de chimicale întâlnit și la Sirenă. Câinele care luase urma din tribună, de la scaunul cantonierului, se oprise, dezorientat, în stația tramvaiului 41.

Puteam să trec liniștit la finalizarea planului pentru Portocala mecanică. Pușcăria ne va înghiți, cu siguranță, dar, pe moment, trebuia să mai aștepte. Măcar pentru ca Hakita să învețe românește.

Ghiocel

(va urma)


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!