Adiță a apărut la televizor a doua zi, pe la ora 10 dimineața. Chiar la Retina 7. Era în uniformă de elev. Radia de fericire că lipsește de la școală și că îl vede toată lumea.

– Avem în studio un martor ocular, îl prezentă Delia. Singurul. După cum știți, cu toate că stadionul era plin, nimeni nu i-a văzut pe autorii furtului celei de-a doua bănci. Au avut grijă să acționeze sub acoperirea perdelei de fum pe care tot ei au creat-o. Martorul nostru este elevul Adrian Georgescu, din clasa II-a C de la Școala generală nr. 145, din Giulești. În exclusivitate. El i-a văzut pe hoți pe când se pregăteau să dea atacul la banca de pe stadion. Cum erau hoții, Adrian?

– Nu erau hoți, erau pompieri. Eu n-aș fi intrat în vorbă cu hoții. Mama mi-a zis: vezi pe unul cu mutră de hoț că dă să intre cu tine în lift, urci pe scări. Suni la vecinul Stan, de deasupra, care e mereu acasă. Aceștia erau pompieri, nu erau hoți.

– De unde știi că nu erau hoți? I-ai văzut la față? se interesă Delia.

Adiță nu se dădu bătut.
– Nu i-am văzut cum arătau la față, că aveau viziere fumurii. Doar v-am spus că erau pompieri. Parcă hoții umblă cu mașini de pompieri? M-au urcat și în mașina lor.

– Câți erau? Vorbesc de pompieri, îl chestionă Delia, făcându-ne cu ochiul.

– Erau trei de-ai noștri și unul din Africa. Parcă din Botswana; mi-au zis că o s-o învățăm la geografie. Acela era mic, cam cât mine.

Bravo, Adiță, nu te lăsa! N-o să te spun lui Hakita. Þine-o tot așa: până mâine vei zice că erai mai înalt decât el!

– Dar engleza o vorbea mai bine decât mine, continuă Adiță să se compare cu „micuțul” botswanez. Noi abia am început-o în clasa doua. Când a prins transmisia meciului pe laptop, a zis „ai gotit”. Eu n-am înțeles, dar toți pompierii au înțeles ce spune. O s-o rog pe doamna de engleză să-mi traducă. Și o să mă pun cu burta pe cartea de engleză, că văd că toți pompierii trebuie să știe limbi străine.

– O fi zis „ai cotit” și ai înțeles tu greșit, încercă Delia.

– Nu, am auzit bine, a zis „ai gotit”, se încăpățână Adiță, sătul să tot fie contrazis sau luat în glumă. Dacă nu-l credeau, de ce îl mai aduseseră acolo, în studio?

– Sau poate „I Got it”, încercă Delia, din nou. Dar fără să mai aștepte răspuns, întrebă altceva.

– Avea pielea neagră? Vorbesc de acela mic, africanul.

– Aveau uniforme, mănuși și viziere, cum era să-i văd pielea? se miră Adiță, ca și cum nici nu merita să răspundă la o întrebare așa prostească.

– Ai stat mult în mașina lor?

– Am stat până am apăsat pe toate butoanele. Pixi, câinele meu, era cu doi pompieri pe trotuar. Pompierii cei mai înalți. În cabină eram eu, africanul ăla mic și încă unul care îmi arăta ce fac butoanele. Acesta mi-a zis că m-ar fi luat cu ei, în locul unuia care plecase la meci, dar le era frică de comandant. M-au dat jos când să înceapă meciul pe laptop și m-au rugat să nu spun la nimeni că i-am văzut și că pleacă pe stadion să stingă focul.

Delia făcu din nou cu ochiul către un telespectator imaginar.

– Te-au rugat să nu spui, dar tu spui. Păi, e frumos?

– Da’ și ei au zis că pleacă să stingă incendiul și, de fapt, au luat banca lu’ Rapid! Eu sunt rapidist, ca tata.
Când am vazut că mașina lor intră pe stadion, i-am zis lu’ tata: uite, vin prietenii mei să stingă incendiul! Și i-am povestit de mașină, de butoane și de african. Dar p’ormo, când s-a ridicat ceața și s-a văzut că nu mai e banca, tata a râs de mine: „Prietenii tăi, halal prieteni!!! Prietenii tăi fură bănci! Ia să sunăm noi la Retina 7, să știe toți ce prieteni ai tu, Adiță. Te bagă la complici, fiule! Să te înveți minte să mai urci în mașini de pompieri. La ocnă cu tine!” Eu nu știu prea bine ce e aia ocnă, dar tata se bucura, zicea că așa o să mă mai cumințesc. Doar că-i părea rău că va trebui să iasă el cu Pixi, în locul meu.

– Adiță, nu te speria, tatăl tău a glumit, îl liniști Delia. Ocna nu mai există. Era un loc în care erau trimiși hoții și criminalii, pe vremuri. Tu n-ai nicio vină. N-aveai de unde să știi că pompierii aceia nu erau pompieri și că nu au intervenit ca să stingă incendiul, ci ca să fure banca de rezerve a echipei tale favorite.

Deși nu era puțin lucru să dai de un martor ocular – și încă unul destul de simpatic, bun pentru colorat povestea –, Delia părea că nu era mulțumită cu atât. Reporterul din ea voia mai mult de la omulețul de lângă ea. Voia ceva care să lege între ele furturile celor două bănci. Dispariția băncii Rapidului o interesa doar în măsura în care readucea în atenție dispariția băncii Retinei 7.

– Adiță, ai spus că pompierii de pe trotuar erau foarte înalți?

– Da, erau mai înalți ca mine, oftă Adiță.

– Și cel care ți-a arătat butoanele, acela cum era? De ce ți-o fi zis el să nu spui ce-ai văzut, dacă tocmai el ți-a arătat tot, tot?

– Cel de la volan era un om bun, mă apără Adiță. Îmi explica calm, ca doamna învățătoare când zice: „Uite, mai spun o dată, ca să priceapă și elevul Georgescu, care prinde muște în clasă și nu-și face temele acasă”. Da’ eu am prins repede cum e cu butoanele, n-a trebuit să-mi repete. Păcat că plecase colegul lor la meci, altfel precis m-ar fi luat și pe mine la intervenție.

– Riscai „ocna”, Adiță, așa cum ți-a spus tatăl tău, glumi Delia. Apoi continuă, serios și pedagogic: Trebuie să te gândești bine cu cine te însoțești. Poate fi vorba de oameni puși pe rele, ca în cazul acesta.

– Așa o fi, dar când o să mai am eu ocazia asta? Am fost așa de aproape, oftă din nou Adiță. Să mă fi luat în locul colegului lor plecat la meci. El să fi stat în tribună, acolo, și eu să-l ajut pe șofer. La butoane.

– Să-i ajuți să fure banca, nu?

– Da, aprobă Adiță, luat de avânt. Adică nu, se corectă imediat, ca și cum ar fi vrut să evite, în ultimul moment, ocna aceea.

– Păi vezi, Adiță, că dacă te luau cu ei, o pățeai? îl dojeni, cu blândețe, Delia. Nu ajungeai la ocnă, cum vor ajunge ei când îi va prinde Poliția, dar precis că te alegeai cu nota scăzută la purtare.

Considerând că a scos de la Adiță tot ce se putea scoate, Delia se adresă telespectatorilor:

– Așadar avem cinci pretinși pompieri. Spun pretinși, pentru că nu-i chemase nimeni. Nu-i trimisese nicio unitate de pompieri – colegii mei au verificat. Unul e în tribune – ca să dea semnalul acțiunii. Ceilalți intoxică un martor – și Delia îl arătă, din ochi, pe Adiță –, intră pe stadion, împrăștie fum și spumă într-un loc în care nu arde nimic și, sub acoperirea fumului, dezmembrează banca Rapidului și pleacă cu ea. Nimeni nu-i mai vede după aceea. Ei și mașina lor dispar ca în ceață. Dusă e și banca. Interesant este că hoții – că nu pot să-i numesc pompieri, se scuză ea față de Adiță – au vrut să se arate cuiva: de aceea au fost atât de prietenoși cu elevul Adrian Georgescu de la Școala generală nr. 145. Au vrut să se știe că sunt în total cinci, cu cel din tribună. Știau că nimeni nu va putea să-i numere prin ceața deasă. După părerea mea, ar trebui să ne concentrăm pe găsirea omului lor din tribună. Cel cu semnalul. Oricine a fost pe stadion și a observat ceva suspect, pe cineva telefonând sau comportându-se ciudat, e rugat să sune la telefonul din redacție.
Numărul de telefon apăru prompt în josul ecranului.

– A, și să nu vă gândiți cumva că e vorba de un pompier sau de cineva costumat în pompier, preciză Delia. Se adresa și telespectatorilor, dar și lui Adiță.

Adiță, lovit din nou în credința că discutase cu niște pompieri adevărați, se arătă neliniștit:

– E deja 11? La 11:10 intrăm la ora de educație fizică. Și n-aș vrea să lipsesc.
– Te motivăm noi, îl liniști Delia. Dar primele ore ce ați avut? De la ce ai lipsit?
– Scriere, dezvoltarea vorbirii și muzica, recită Adiță orarul zilei de luni. Urmează două ore de educație fizică.
– A, înțeleg, de la scriere și de la dezvoltarea vorbirii poți să lipsești, dar nu poți lipsi de la orele de sport! Uite, îți dăm o mașină să te ducă glonț la școală. N-o să lipsești niciun minut de la sport. Măcar ți-ai făcut temele? Să nu te duci niciodată nepregătit la orele de educație fizică!

Așa e când ești mic, cei mari mai glumesc pe seama ta. Chestia cu mașina care să-l ducă la școală îl făcu pe Adiță să se dea jos voios de pe scaun, să dea mâna cu Delia și să-i promită că va învăța mai temeinic, nu numai la orele de educație fizică.

Puțin după plecarea lui Adiță și după scurta pauză publicitară de 10 minute, Delia preluă apelul unui telespectator. Omul se recomandă drept instructor sportiv la un centru de fitness. Fusese la meci. I se păruse suspect omul de lângă el. Până să înceapă meciul, respectivul îi împuiase capul cu de toate. Că e rapidist din tată în fiu. Tatăl și bunicul lui fuseseră cantonieri la un canton din Bărăgan. Pe linia ferată Þândărei – Fetești. Acolo copilărise, acolo văzuse, la televizor, primele meciuri ale Rapidului. Făcuse Școala de cantonieri feroviari. La Buzău. Când a terminat-o, era prin ’90, a venit Revoluția și a dărâmat, printre altele, și cantonul. Omul zicea că s-a reprofilat: lucrează la RATB, la liniile de tramvaie. Dar tot cu echipa Rapid ține.

– Cum arăta? îl chestionă Delia.
– Avea mustață și ochelari negri, de nu i se vedeau ochii. Nu i-a dat jos nici o clipă. Cam la vreo 60 ani. Cred că voia să pară mai tânăr: avea părul cănit. Dar nu-l vopsise în ultima vreme, se vedea alb la cărarea din mijloc.
– Mâini de lucrător la linii? Bătătorite?
– Nu. Îngrijite. Le-am observat doar pentru că tot freca mobilul în palme.
– Ce v-a dat de gândit la vecinul dumneavoastră? întrebă Delia.
– Când au apărut echipele pe teren, puțin după aia, omul meu a dat un telefon. Cred că nevestei. Iubi în sus, iubi în jos, vezi că am pregătit stavridul ăla. Să nu uiți să-l pui la cuptor. Peste o oră. Cam așa a zis. În momentul când a închis, a apărut pe pistă mașina de pompieri. Aceea de care discutați.
– Interesant, făcu Delia. Dacă acesta era semnalul, cum de au apărut falșii pompieri chiar în acel moment?
– Și eu m-am mirat. Cantonierul, vecinul meu, cred că mi-a spus povești. De aceea v-am sunat. Mi s-a mai părut ciudat că n-a sărit de pe scaun la nicio fază a Rapidului. Nu s-a bucurat la golul nostru. Cred că era stelist. A, la vreo jumătate de oră după ce începuse meciul, omul meu a primit un telefon. Doar a ascultat, n-a spus nimic. Părea să se bucure.

Hait! nea Vasile. Până aici l-ai amețit binișor, dar stelistul din tine te-a dat de gol. Să nu sari tu la golul lui Viorel! Păi când o să mai înscrie Viorel? Și încă direct din corner! Și te-ai mai dat și drept lucrător la liniile de tramvai! Parcă ăia umblă cu penseta, ca filateliștii!

Era și bine, putea să fie și rău. Era bine că Delia își intra în rolul pe care i-l atribuisem, acela de detectiv. Detectivul care va lămuri misterul „celor trei bănci” și va reuși să conducă poliția la prinderea făptașilor. Noi, făptașii, îi dădusem tot concursul: i-l dădusem pe Gogu la prima bancă, i-l dădusem pe Adiță la a doua. Instructorul sportiv, apărut pe neașteptate, îi putea furniza și el o pistă. Cred că sunteți de acord că jucam cinstit cu Delia. Pe moment nu putea folosi nimic din mărturiile lui Gogu, ale lui Adiță sau ale instructorului sportiv, dar avea măcar un punct de plecare.
Delia continua să gândească cu voce tare, recapitulând datele strânse.

– Au fost patru sau au fost cinci? Sunt tot cei care au furat și banca de la postul nostru de televiziune? S-ar părea că da. Mijloacele cu care acționează – acum o săptămână un vehicul „extraterestru” și costume adecvate; ieri, o mașină de pompieri neînregistrată, uniforme autentice, tunuri cu fum și spumă – ne duc cu gândul la o bandă bine organizată. Poate că sunt mai mult de cinci. Am verificat și la Direcția de Pompieri a Bucureștiului: niciun pompier străin nu se află la noi în țară, la specializare sau la schimb de experiență. Dar, negru sau de altă culoare, micuțul lui Adiță era străin: doar vorbea numai engleza. Avem de-a face, așadar, cu o bandă internațională. Ce urmărește ea? Nu e clar deloc. Dar ne este clar și ar trebui să fie clar și pentru cei care s-au îndoit că va urma a doua bancă: va urma, cu siguranță, a treia bancă. Care va fi aceasta, care bancă este în pericol? n-avem de unde ști. Poate că vor fi mai mult de trei bănci, cine știe? În orice caz, colegii mei din studio au luat deja legătura și cu Secția Linii din RATB. Deși, tare mă tem că nu vor găsi niciun lucrător la liniile de tramvai – unul cu palmele fine, nebătătorite – cu mustățile și ochelarii negri. Și cu părul cănit.

Așa, Delia, nu te lăsa! În toate cărțile sau filmele polițiste, detectivul pornește cu mai nimic la prinderea hoților sau criminalilor. Asta nu-l împiedică să spere și să scormonească. Să spere că șansa îi va furniza capătul firului și să scormonească în zone aparent fără nicio legătură cu spargerile sau crimele comise.

Vă închipuiți că, oricât o încurajam în gând, nu-i doream să se ducă glonț la garajul nostru, să apese pe butonul de sub menghină și să dea de cele două bănci care stăteau dedesubt, cuminți, în buncăr. După cum nu-i doream să-l identifice, în doi timpi, ca la Trabant, pe Vigilante. Ar fi fost The End of Story . Ori povestea era în plină desfășurare. Noi hotăram când se termină. Delia o va descurca doar când noi vom hotărî că momentul e copt pentru a ne preda.

Probabil că foarte mulți din cei care fuseseră la meci sunau la Retina 7, raportând ceva ciudat despre vreun vecin din tribună. Delia prelua numai o parte din apeluri, dar chiar și-așa nimeni nu veni cu vreo poveste care s-o bată pe a antrenorului de fitness. O parte dintre cei care sunau erau steliști frustrați, supărați că pierduseră meciul, care se plângeau că arbitrul că nu întrerupsese meciul. Luat la telefon, arbitrul se apără: nu putea întrerupe un meci care nu începuse. Fluierase începutul lui în limita celor 10 minute de întârziere permise de regulament. Iar după aceea nu mai fusese niciun incident în teren sau în tribune. De data asta totul fusese curat, confirmase și șeful Comisiei Centrale de Arbitri. Probabil că știa el ce știa, dacă specificase „de data asta”.

Delia notă ora meciului și rugă toate companiile de telefonie mobilă să identifice apelurile scurte, sub un minut, făcute la acea oră.

Ghiocel

(va urma)