Sprijinindu-se cu spatele de portiera mașinii sale, Alecsit părea să fie în luptă cu timpul. Din când în când, se uita la ceasul de la mână, așteptând nerăbdător ora la care trebuia să se întâlnească cu Lavinia. Clipele de așteptare păreau că trec greu. Privea în jurul său la tot ce se întâmpla. Ochii lui, ca două camere de luat vederi, acumulau, selectau, împărțeau secvențele cotidiene, nevrând să se hrănească cu ele. Privea chipurile fetelor care treceau pe lângă el, observând cum între ele purtau alte chipuri decât cele pe care le aveau atunci când erau cu băieții. Încerca să se împace cu el însuși și cu imaginea fetelor care treceau. Ar fi vrut să meargă să bea o cafea, dar, de teamă să nu întârzie la întâlnire, rămase pe loc. Pentru el, cafeaua însemna evadare din lumea măsurabilă adăugând câte o bucățică de ciocolată, așa, pentru îndulcirea zilei. Se uita din când în când în jurul său, privind cu plăcere fetele care treceau. Un grup de țigănuși alături de mamele lor trecea pe lângă el. Începu să zâmbească ușor, sprijinindu-se mai bine în portiera mașinii. Lupta lui cu femeile abia începuse, femeile, unele din ele, erau soi rău: „Când dracu să le crezi? Când sunt supărate, când suferă sau când te dezmiardă și râd?” Berbecul din el, născut în ultima zi, care vroia să răstoarne lumea, deodată închise ochii și le văzu pe toate așa cum sunt: femei care i se potriveau. Începu să zâmbească ușor, spunându-și din nou: „Pământul este gol fără femei, este ca fără iarbă, ca fără flori. Mă întreb oare azi cum ar fi trăit Adam, cu siguranță vorbea puțin sau deloc.” Alecsit își întoarse capul și se uită în oglinda retrovizoare a mașinii, spunându-și: „Nu fac bine că vorbesc cu mine singur. Cândva am plecat de acasă, m-am bătut, am vagabondat, am fost și înjunghiat. De multe ori cearta pornea de la femei. Dar de la ele am învățat un lucru simplu și adevărat pentru viață: «taurul te împunge sau îl tai tu.»” Se uită din nou în oglinda retrovizoare și nu-i venea să creadă cât de mult s-a cumințit. Avea acum o oarecare stare, o situație, era pregătit din punct de vedere social, din punct de vedere al școlii. Avea două facultăți, era scriitor, jurnalist, patronul unei mici agenții de turism, avea mașină, casă și femei, cam puține, într-adevăr, față de cât ar fi vrut. Își aducea aminte că în timpul facultății sărise gardul unei mănăstiri de călugărițe, dar nu erau pentru el aceste femei uscate, le-a tratat cu răceală și a sărit înapoi gardul. A fost singura dată când era unicul bărbat din mănăstire și totuși s-a simțit pe locul doi. În ziua în care s-a hotărât să trăiască doar pentru sine, totul s-a prăbușit. Avea uneori impresia că este luat ca o piatră și aruncat în obrazul unui provincial. Uneori, suporta cu greu lumea din jur și atunci chema în ajutor femeile. Așa, ca un văl de liniște adâncă, oprindu-le, strunindu-le ca o pedeapsă. Și totuși, uneori se ascundea în tăcere. Dintotdeauna a vrut să întâlnească o femeie bună și înțeleaptă. Asta, probabil că până într-o zi, o zi și o noapte. Și-a pictat-o în imagine înainte de a o cunoaște. Când s-a îndrăgostit de ea, i-a fost imposibil să și-o mai imagineze. Era pentru prima oară când o femeie nu se speriase de el, dar era imagine doar. Povestea ei, povestea lui păreau confuze, erau ca ceva… ca un basm. Era bântuit de femei și umbrele lor fantastice doar pentru că așa vroia, dar totul era doar vigoare artistică și inspirație. Nu erau invenții ci adevăruri care veneau prin timp până la el. Izvorau din focurile care au ars prin conștiința lui, aceste focuri le tot caută și caută în diferite forme. Și astăzi le caută prin femei. În acea clipă, aștepta o femeie, o aștepta pe Lavinia. Se uită din nou la ceas, nerăbdător, timpul trecea greu și lui nu îi rămânea decât să aștepte, să aștepte: „Spre deosebire de preoți, eu știu că nu Iadul pedepsește, ci timpul.” Deodată se apropie o țigancă cu un puradel.
− Hai, domnișorule, hai să-ți ghicesc viitorul! Hai să-ți ghicesc!
Þiganca, destul de tânără, frumoasă, cu tenul creol, părul lung, cu fuste largi, ochi negri era foarte, foarte insistentă. La început, Alecsit o refuză. Refuză chiar și să stea de vorbă cu ea, insistentă totuși, reușise să îl facă să îi întindă mâna ca să-i ghicească în palmă. Aceasta începu să spună vrute și nevrute și, dintr-o dată, se opri brusc.
− Domnișorule, vei avea o viață frumoasă! Mânca-ți-aș ochii tăi! Vei avea patru gagici, vai, domnișorule! Mânca-ți-aș!
Deodată, țiganca se opri.
− Dă un ban încoace, dă un ban la țiganca să îți spun mai departe!
Alecsit își trase mâna și vru să o gonească.
− Nu, domnișorule! Nu goni norocul! Nu goni! Nu vei ști niciodată nimic!
Scoase din buzunar o bancnotă și i-o dădu țigăncii. Aceasta îi luă mâna în palma ei creolă și continuă să îi ghicească. Între multe altele, lipsite de importanță…
− Aoleu, mânca-ți-aș, domnișorule! De acum înainte nu îți mai spun nimic! Gata, ia banii înapoi! Nu am nevoie!
Þiganca părea că se speriase de ceea ce văzuse în palma băiatului.
− Stai așa! Stai așa! Ce-ai pățit, țiganco? Spune dacă ai ceva de spus, ce mă lași așa cu ochii în soare?
− Nu mai spun nimic, domnișorule, nu mai spun nimic! Ptiu, bătu-te-ar!
Þiganca îi dădu banii înapoi și plecă. După ea, puradelul ei, trăgând-o de fustă, începu să plângă.
− Fir-ați ale naibii de japițe ce sunteți voi! începu Alecsit să înjure, nervos că își căutase de lucru cu cine nu trebuia. Se uită din nou la ceas, timpul trecea greu.
Alecsit căuta să supună realitatea propriei sale voințe, dar nu putea uita scurta sa întâlnire cu țiganca care îi ghicise în palmă. Îi stăruia insistent în minte refuzul ei de a continua să-i ghicească. Își spunea: „Realitatea anulează imaginația, lăsând-o fără cunoștință, apoi, nesimțitoare, se tăvălește pe jos de râs.” Ochii lui căutau în stânga și în dreapta să se delecteze în așteptarea Laviniei: „Ce mama dracului a vrut să spună țiganca? Chiar, zău, m-a făcut curios! A vrut să mă sperie?! Sau știa ea ceva, văzând în palma mea monștri și moarte, sânge și ură, chipuri urâte, dubioase? Este ca un vis adormit într-o noapte adâncă. Să fie naibii oare așa? Nu, dar toate astea sunt doar o prostie! O țigancă care n-avea ce să facă decât să scoată bani și nu știa cum. O nebunie ca asta, de a mă lăsa dus de nas de o țigancă care vrea să îmi ghicească în palmă, nu am să o repet a doua oară. Atâta mi-a fost de ajuns. Putea dracului, măcar la plecare, să îmi spună adevăratul motiv pentru care părea atât de speriată. Ce dracu a văzut în palma mea?” Cu un gest necontrolat, Alecsit începu să-și frece palma de turul pantalonilor, de parcă ar fi fost ceva lipit de ea. „Þiganca asta mi-a dat neliniștea, aș vrea să uit, dar nu pot. Acum o chem lângă mine pe Lavinia în ajutor. Gândul meu vrea să ajungă până la ea, s-o facă să își aducă aminte de mine, să tresară. Ea probabil că se gândește la mine doar când vrea, și cu toate astea se cuibărește în sufletul meu ca un diavol, iar eu rămân treaz.” Era cea care îl înțelegea mai bine decât alții:o femeie deșteaptă, a citit mult, a umblat prin lume, nu prea avea prejudecăți, sinceră, bună cât trebuie și rea cât e nevoie. Se înțelegea bine cu ea. Zâmbetul ei, pentru el, avea totuși o taină. Ochii săi, tăinuitori de gânduri nerostite, îl priveau de parcă voiau să-i spună că știe totul despre el. Zâmbea în multe feluri. Într-un fel când se vedea cu ea, altfel când se vedeau peste trei zile, știa să îi zâmbească superior, înțelegând parcă tot. De mic copil îi era sete de blândețe, nimeni în jurul lui nu păruse să știe ce este asta. În schimb, o găsise la Lavinia. Imaginea ei îi părea atât de aproape încât era în stare să întindă mâna și să o pipăie. Se uită din nou la ceas. Timpul trecea greu. Deschise portiera mașinii, luă loc la volan. Porni motorul, lăsându-l în ralanti, după scurt timp oprindu-l. Își căuta de lucru. Răsfoi o revistă găsită pe scaunul din dreapta lui. Nu avea răbdare, o aruncă la loc. Se uită din nou la ceas. Timpul trecea greu. Își aducea aminte, cu mâinile pe volan, cum îi spunea mereu Laviniei lucruri îndrăznețe iar ea îi făcea mărturisiri ciudate. Avea o minte deosebit de ascuțită. Alecsit deținea calitatea să dea o viață aparte tuturor gândurilor sale și să simtă cum i se scurge viața caldă în vene. Începuse dintr-o dată să i se facă teamă față de reținerea țigăncii de a-i spune adevărul pe care îl văzuse în palma lui. Asta pentru că exista o diferență între ceea ce vedea ea și ceea ce credea el, între lumea trăită și lumea simțită prin care o țigancă îi arătase în palmă tot ce exista pe lumea asta: „În fața destinului, oare nu avem putere?” Pentru o clipă, doar chipul țigăncii îl neliniștea, chip care îi rămăsese pe retină. Îl neliniștea, îl captiva, îl atrăgea și îl nemulțumea. Dintr-odată, jocul începuse să îl amuze. Se uită din nou la ceas. Timpul trecea, se apropia ora când trebuia să se întâlnească cu Lavinia. Pe stradă, chipurile fetelor i se păreau venite dintr-o scenă de comedie cu marionete. Tihna pe care o degaja Alecsit era aparentă, subminată de o încordare constantă, vroia să ascundă neliniștea. Căuta să se detașeze ironic, critic, față de fetele care treceau prin fața lui. Era ca un fel de sentiment legitim. Nenumărate întrebări pluteau în jurul său. Ambianța umană de care era înconjurat în acele clipe îi aducea în memorie imaginea și chipul Laviniei, existența sa în același timp cu spatele la realitate: poezie retorică, formalism, un soi de algebră superioară a conduitei. Lavinia era o faună fantasmagorică, o mărturisire, un document neprețuit, incapabil să scuture obsesia dorinței lui față de ea. Pentru o clipă, nu vroia să se mai gândească la nimic.