agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1387 .



A treia bancă - Cap. 23 – Patru pompieri, fără cel din tribună
proză [ ]
fals roman polițist

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ghiocel ]

2013-04-11  |     | 



Cap. 23 – Patru pompieri, fără a-l mai socoti
și pe cel de la tribună

Din Dămăroaia, de la atelierul fraților, de unde preluasem mașina de pompieri, condusesem în viteză, trecusem de vreo trei ori pe roșu și intrasem de mai multe ori pe contrasens. Comisesem toate neregulile pe care le-ar face orice șofer dacă nu s-ar teme că rămâne fără permisul de conducere.

Am lăsat-o mai moale doar când am intrat pe Calea Giulești. De teama poliției, care era câtă frunză și câtă iarbă pe toate drumurile de acces la stadion. Am ajuns cam cu o jumătate de oră înainte de începerea meciului.

Stăteam acum la volan, echipat din creștet până în tălpi, și trăgeam cu ochiul la laptopul lui Hakita. Japonezul, mascat și el în pompier, încerca să prindă transmisiunea meciului pe Internet. Cu Vigilante aveam un consemn clar: oricâte efecte pirotehnice ar fi desfășurat galeriile înainte de primul fluier al arbitrului, el urma să ne cheme numai după începerea meciului. Ianis și Petras parcaseră vanul nu departe de noi.

Alesesem o străduță liniștită din spatele blocurilor de pe Giulești. O străduță pe care oamenii își plimbă seara câinii, fetițele joacă șotron și băieții joacă fotbal. Asta până când fetițele și băieții cresc destul de mari pentru a începe să se sărute.

Un băiat de vreo 7-8 ani s-a oprit, cu câinele lui cu tot, lângă noi. Câinele, un pudel nervos, a stins pe loc un incendiu imaginar la roata din stânga.
Băiatul, vădit încântat că vede de aproape o mașină de pompieri, se băgă în vorbă:

– Arde pe undeva?
– Nu încă, dar o să ardă, îl asigură Ianis.
Frații, cu căștile pe cap și vizierele de pompieri pe față, se apropiaseră și ei de băiat; erau acum lângă el, pe trotuar.
– De unde știți că o să ardă? se interesă puștiul.

Părea suficient de dezghețat pentru un bun martor ocular. Nu plănuisem să avem și la Stavrid un fel de Gogu, ca la prima bancă. Dar nu era rău deloc: și-așa, în fumul și în ceața pe care le vom produce, nimeni nu va ști câți am fost, cam cum arătam. Un martor ocular nu ne strica. Nu mai spun că puștiul făcea parte tot din categoria Gogu: orice ar fi povestit despre noi, ar fi ridicat semne de întrebare. Era bine să ridicăm cât mai multe semne de întrebare.
Le-am făcut cu ochiul fraților, cum că să-l lase pe puști în seama mea.

– Întotdeauna când e meci pe Giulești arde ceva, i-am răspuns. Cum te cheamă?
– Adrian, hai în casă. Adrian nu te-ai șters pe pantofi, ai murdărit covorul. Adiță, nu ți-ai făcut lecțiile. Ultima dată: Adiță, ia scoate-l tu pe Pixi la plimbare, că noi avem treabă.
– Ce treabă aveau, măi Adiță? l-am întrebat, luîndu-l în serios, ca pe un om mare.
– Tata citea „Sportul românesc” și pregătea berea pentru meci. Iar mama își făcea pedichiura. Vrei nu vrei, ieși Adiță la plimbare, să nu ude Pixi covoarele! Vrei nu vrei, du-te Adiță la pâine! Vrei nu vrei, du-te Adriane la școală...
– Stai așa, ce-ai vrea tu? L-am oprit. Să se ducă maică-ta și taică-tău la școală, în locul tău? Dar ia spune Adiță, fotbal joci? Ești rapidist?
– Vârf împins. Dau goluri și cu capul. Pe la noi prin cartier, toți sunt rapidiști. Mă lași și pe mine în cabină?

Am deschis portiera și l-am săltat lângă mine, la volan. Ianis a preluat lesa lui Pixi. Pixi a mârâit scurt, neîncrezător. Hakita a sărit de bucurie: I got it . Pe ecranul laptopului se vedea stadionul.

– De ce voi sunteți toți trei înalți, iar nenea e mic și îndesat? Cum de l-a primit la pompieri? se interesă Adiță.

Era o întrebare cam îndrăzneață pentru un centru atacant micuț de statură. Auzi, Hakita era mic! Era cu două capete mai înalt decât Adiță! Dar poate tocmai de aceea Adiță îmi plăcea și poate tocmai de aceea dădea el goluri, chiar și cu capul: un vârf împins care n-are curaj, care nu dă peste cap, ca un buldozer, apărarea adversă, e ca fată mare naivă pe care toți bărbații vor s-o culce la pământ.

– Nenea, așa cum îi zici tu, Adiță, e pompier fruntaș în Botswana. O să înveți la geografie că acolo oamenii sunt mici de statură, dar tot trebuie să stingă incendii. Că și jungla de acolo mai arde, după cum mai arde, câteodată, și jungla de pe la noi. A venit în România la specializare.
– Aha, semnală Adiță că s-a lămurit. Butonul ăsta verde pentru ce e?
– Când apăs pe el, tunulețul ăla din spate aruncă spumă carbonică. Un fel de zăpadă care potolește flăcările.
– Și ăsta galben?
– Dă drumul la apă prin tulumbă. Cu presiune. Dacă te-ai nimeri în dreptul ei, te-ar arunca la douăzeci de metri.
Butonul galben comanda, de fapt, vermorelul cu fum, dar Adiță nu trebuia să le afle chiar pe toate. Martorul trebuia intoxicat. Cu metodă.
– Uite ce e, Adiță. Îți spun ceva, dar să nu spui la nimeni. Nouă, ăștia patru, cum să zic, ne place fotbalul, dar nu suntem chiar microbiști, ca tine. Dar mai avem un coleg care e mort după Rapid, care n-a răbdat să nu vadă meciul. Ne-a lăsat, a dat-o naibii de misiune și s-a dus pe stadion. Dacă află comandantul, ne pedepsește pe toți. Dacă îl prinde, vom spune că s-a dus pe stadion ca să ne dea semnalul de intervenție rapidă. În cazul că arde ceva acolo. Tu n-o să spui nimănui că ne-ai văzut, că eram patru și că unul era mic, că era din Botswana, venit în schimb de experiență. Și că altul plecase pe stadion, fără încuviințarea comandantului, ca să ne dea semnalul. N-o să spui nimic din toate astea, nu-i așa? Nici tatălui tău, nici mamei tale, nimănui care te-ar întreba. Poate să fie cineva de la televiziune, de la radio, tu să taci ca peștele!
– Ca peștele de pe tribună o să tac! se jură Adiță.

Eram sigur că va spune tot. Care copil face ceea ce i se spune să facă? Îi spui să nu calce în balta de pe trotuar, tocmai acolo sare cu ambele picioare. Îi spui să-și facă lecțiile, el stă toată dimineața la desene animate. Tocmai de aceea repetasem tot ce nu trebuia să spună Adiță. Ca să-și amintească mai bine când va fi întrebat.

Echipele și arbitrii apăruseră pe teren și pe laptop. Vacarmul de pe stadion se auzea până la noi. Nici nu eram prea departe.
Am deschis portiera. Petras l-a depus pe trotuar pe Adiță. Adiță a preluat lesa de la Ianis. Pixi s-a bucurat, Adiță s-a întristat. Ar fi vrut să meargă cu noi, în locul colegului nostru fugit la meci, dar se gândea și el că ne-ar fi cerut prea mult: eram deja în culpă față de comandant. Aveam un om lipsă. Să intervenim la foc, cu un copil în echipă, atât ne-ar mai fi trebuit!

Așa, cam pleoștit, Adiță s-a îndreptat spre scara blocului, măcar să nu piardă meciul transmis la televizor. Și eventual, să ne vadă în acțiune. Dacă va arde ceva.

M-am simțit vinovat față de puștiul care fusesem, puștiul care se juca de-a pompierii cu mașinuța lui chinezească, visând să o salveze pe Irinuca. Mie nu mi se dăduse șansa asta; iar acum, ca om mare, i-o refuzam lui Adiță. M-am mângâiat cu gândul că îi creasem lui Adiță o altă șansă, una aducătoare de glorie la școală sau pe stradă: avea să apară la televizor.

M-am întrerupt din gânduri pentru că pe laptop începuse canonada. Peluza galeriei rapidiste trăgea cu toate petardele din dotare. Torțe verzui, galbene sau roșii luminau fețe hotărâte să bată Steaua cu orice preț. Din sectorul lor, steliștii replicau mai rar, dar mult mai sonor: după bubuitură, păreau branduri. Proiectilele și petardele mai avântate ardeau în careul de 16 metri sau pe pista de atletism. La centru, arbitrul dăduse cu banul pentru alegerea terenului și aștepta acum să se risipească entuziasmul spectatorilor. Și fumul.

Era momentul mult așteptat, nu numai de televiziuni, dar și de noi. N-am mai așteptat semnalul lui Vigilante. Ne-am pus măștile de gaze. Hakita, Ianis și Petras s-au atârnat de barele laterale ale mașinii. La brâu aveau în loc de toporiști, flexuri portabile.

Am demarat. Când am intrat pe Calea Giulești, am pornit sirena. Poliția ne-a făcut loc, oprind toate celelalte mașini. Jandarmii au deschis cu repeziciune poarta stadionului. Când să intrăm pe pistă, a sunat Vigilante: „Iubi, nu uita să pui stavridul ăla la cuptor. Cam peste o oră.” A închis, fără să aștepte răspunsul: așa convenisem. În plus, cred că ne vedea deja.

Ne-a văzut, de fapt, întreg stadionul. Dar nu pentru multă vreme. Am apăsat pe butonul galben: vermorelul, plimbat de Ianis când în stânga, când în dreapta, ne-a învăluit în fum. Protejați de el, ne-am îndreptat, spre mirarea tuturor, nu către zona incendiată, ci spre băncile de rezerve. Acolo, bineînțeles, nu ardea nimic. Antrenorul și rezervele Rapidului de-abia se așezaseră pe banca lor. Ianis i-a țintit fără nicio ezitare: „fumul” din vermorel nu era nociv. Te usturau doar ochii, timp de câteva minute.
Viorel și celelalte rezerve au sărit ca arși: cu mâinile la ochi, au luat-o la fugă spre centrul terenului. Le dădusem ocazia să intre și ei pe teren precum titularii, încă de la începutul meciului. Banca de rezerve era acum lipsită de orice apărare.

Am apăsat și butonul verde, cel pentru spuma carbonică. Petras a dirijat jetul către peluză. Jumătatea de jos a peluzei a căpătat imediat un aspect de iarnă.
Hakita și frații au sărit din mers, au scos flexurile de la brâu și s-au apucat să tăie picioarele băncii. Am întors mașina, lăsând brazde adânci pe gazon. Prin fum, se vedeau mișunând oficialii meciului, jandarmii, rezervele Rapidului: toți îmi făceau semne că nu acolo arde, că nu acolo trebuie să intervenim.

După ce am întors, am tras din nou mașina în dreptul băncii. Pe dibuite, ortacii mei de stins incendii au adus bucățile de bancă. Erau șase, conform planului. Fiecare cu câte două scaune. Le-am încărcat în containerul de nisip al mașinii. Hakita a depus în locul băncii cartonul cu inscripția: „Urmează a treia bancă!” L-a pus cam aiurea, cu scrisul pe verticală, ca la ei, la japonezi. Frații au urcat lângă mine, în cabină. Hakita a rămas afară, preluând vermorelul și acoperind cu fum retragerea noastră.

La ieșirea din stadion, când să virez pe contrasens, era gata-gata să mă ciocnesc cu o mașină de pompieri. Le-am făcut un semn care putea însemna orice: că să se grăbească, focul nu e stins, noi am terminat apa. Hakita i-a încurajat cu un nor de fum lansat chiar în fața mașinii lor. Apoi, ne-am văzut fiecare de treaba lui. Ei au intrat în stadion, în norul de fum, iar eu am condus regulamentar, oprind la semafoare și încetinind la trecerile de pietoni până la limita evitării oricărui pericol. Precauțiune inutilă: străzile erau pustii, așa cum sunt străzile din România în timpul meciurilor de fotbal.

Când am ajuns pe străduța lui Adiță, acolo unde lăsasem microbuzul, am coborât cu toții și am mutat bucățile de bancă din lada de nisip în vanul de „Intervenții rapide”.

Înainte de a ne despărți, am privit cu toții pe ecranul laptopului. Pe stadion, fumul se risipise. Pompierii cu care ne intersectasem, cei adevărați, udaseră la piele galeria rapidistă. Îndreptându-se spre ieșirea stadionului, aruncaseră, preventiv, câteva jeturi și spre galeria stelistă. Câțiva îngrijitori se căzneau să niveleze brazdele săpate de mine în gazon. Meciul putea să înceapă. În sfârșit.

Dar toți aveau ochii ațintiți spre locul unde fusese banca de rezerve a Rapidului. Oficialii și rezervele Rapidului se priveau între ei, năuciți. Năuciți, sau măcar surprinși, erau și cei vreo 15 mii spectatori. Numai noi patru – cinci, cu Vigilante – nu eram năuciți. Când ești pus pe spargeri și pe furturi, nu poliția, ci năuceala e cel mai mare dușman. Și nu e deloc bine să stai și să privești, minute în șir, la locul faptei, chiar dacă faci operațiunea asta prin intermediul unui laptop. Te miști, acționezi, nu cazi în extaz în fața reușitei. Nu aștepți să te prindă ca pe hoții ăia proști.

Petras la volan, eu în dreapta lui, amândoi în civil, ne-am îndreptat spre buncărul din Vestfaliei. Ianis și Hakita, în uniformele de pompieri și cu vizierele pe ochi, au plecat cu mașina roșie la atelierul din Dămăroaia. Ianis urma să o dezmembreze cât mai repede. Petras avea să-l ajute, după ce mă lăsa, cu Stavridul tranșat cu tot, în Vestfaliei.

Cu aceeași viteză cu care îți scoți pantofii când în pat te așteaptă o femeie frumoasă, am descărcat scaunele Stavridului și uniformele noastre de pompieri și le-am depus în buncăr, lângă prima bancă. Lângă Sirenă. Buncărul arăta acum ca o sală de Cămin cultural de la țară, în care scaunele sunt desperecheate, pentru că fiecare vine cu scaunul de-acasă. L-am sunat pe Vigilante, de pe mobilul codat, ca să-i dau vestea cea bună: „Stavridul e la cuptor.”
Eliberat de corpul delict, microbuzul a luat viteză spre Dămăroaia, cu Petras la volan, gata pentru orice „Intervenție rapidă”. Eu m-am grăbit să deschid televizorul. Am comutat pe canalul „Sportul Național”.

Meciul începuse. Era minutul 6. Dar crainicii nu comentau fazele din teren. Vorbeau numai despre dispariția băncii de rezerve. Rapidiștii îi masaseră pe steliști în careul lor, aveau 3-4 faze de gol pe minut, dar camerele de filmare erau toate ațintite spre locul băncii de rezerve. Aveau ce filma! Rezervele Rapidului stăteau acolo ca niște sinistrați care așteaptau să fie salvați sau care așteptau ajutoare. În loc să fie fericiți că nu mai freacă banca de rezerve! Antrenorul și secundul căpătaseră niște scaune pe care le tot mutau, plini de furie. Ceilalți, între care și Viorel, se rezemaseră de gardul de sârmă care separa peluza de terenul de joc. Își schimbaseră echipamentul, îmbrăcaseră tricouri, șorturi și jambiere uscate.

În minutul 20, extrema dreaptă a Rapidului driblă scurt, o luă singur drept spre poarta Stelei, dar călcă strâmb în brazda săpată de mine, de lângă tușă. A făcut imediat semn că nu mai poate continua. Entorsă! Nenorocire colaterală! E știut că, acolo unde intervin pompierii, se stinge întotdeauna incendiul, dar se mai întâmplă uneori să se dărâme și casa.

L-au scos pe targă. În locul lui a intrat Viorel. Camera de filmare l-a arătat făcându-și cruce și băgându-și în sân un smoc de iarbă chiar din brazda cu pricina. Apoi, camera s-a mutat prompt spre primele rânduri, acolo unde stăteau soțiile și prietenele fotbaliștilor de la Rapid. Felicia a apărut în prim plan, cu tricoul ud, motiv pentru care sfârcurile sânilor păreau să-l încurajeze cu tărie nu numai pe Viorel, dar și pe orice privitor. Dacă n-ai un cameraman la curent cu achizițiile amoroase ale fotbaliștilor, riști să lași spectatorii fără astfel de apariții spectaculoase. Mă refer la Felicia, nu la Viorel. Printre puținii care nu văzuse încurajarea, Viorel greși prima pasă și se alese cu un cor de fluierături. Spectatorii dădeau așadar semne că își revin la normal.

Crainicii însă nu-și mai reveneau. „Cum a fost posibil să dispară o bancă sub ochii a mii de spectatori?” „Cine să fie capabil de o astfel de faptă?” „Câți au fost?” „Unde au dus-o?” „Să fi dorit Steaua întreruperea meciului și câștigarea lui, la masa verde, cu 3-0, ca în cazul Bricheta?” „Oare s-au răzbunat steliștii pentru cele 350 scaune rupte și incendiate de rapidiști, în urmă cu doi ani, în Ghencea?”

Concurat de astfel de comentarii, de astfel de întrebări care umblau prin mintea oricărui spectator sau telespectator, meciul pălise în interes. Pălise și în intensitate. De când intrase Viorel, Steaua echilibrase jocul. Ori de câte ori primea el mingea, o pasa, greșit, dar precis, steliștilor. La astfel de faze, publicul huiduia, iar camera de filmare se îndrepta, întrebătoare, spre Felicia: „Cum îți încurajezi, iubitul?” Ea, drăguța, își făcea în mod cinstit numărul: tricoul era la fel de ud și sfârcurile la fel de ferme. Încurajarea ei era neclintită. La vedere. Numai că Viorel n-avea cum s-o vadă.
Nu e de mirare că nimeni nu lansa ipoteza că pompierii erau vinovați de dispariția băncii. Dacă stai la cinematograf în primul rând, nu poți vedea chiar tot ce se întâmplă de-a lungul și de-a latul ecranului. Ești prea aproape. Crainicii „Sportului Național” erau exact în situația spectatorilor din rândul întâi. Abia la pauză s-au deșteptat, probabil la intervenția unor capete limpezi din redacție.

În pauză, crainicii au coborât pe gazon. Au prezentat pe ecran cartonul nostru cu „Urmează a treia bancă!” „Nu era acolo atunci când rezervele Rapidului s-au așezat pe bancă. A fost descoperit după ce prima mașină de pompieri a părăsit stadionul. Așadar, numai ei puteau să-l lase. Ei, primii pompieri, ei trebuie să fi luat și banca. Am verificat: când organizatorii au sunat la 112, prima mașină de pompieri era deja la poarta stadionului. Intervenția lor, stingerea unui incendiu imaginar, a fost doar o diversiune. Perdeaua de fum – doar o acoperire ca să nu se vadă cum fură banca. Suntem siguri că autoritățile vor da de urma făptașilor. Și îi vor pedepsi exemplar, astfel ca manifestările sportive să se poată desfășura normal, fără violență.”

Parcă, dacă nu ne duceam noi pe stadion, să furăm Stavridul, n-ar fi fost violențe! Parcă întotdeauna pe Giulești sunt numai bătăi cu flori! Parcă rapidiștii nu fuseseră sancționați de zeci de ori, parcă nu jucaseră cu stadionul gol, fără spectatori, tocmai ca urmare a unor acte de tulburare a ordinii publice! Nu noi intrasem pe stadion, cu torțe și petarde, în seara asta. Noi intrasem să le stingem. E drept, intrasem nechemați și plecasem cu banca lor de rezerve. Acestea erau singurele diferențe.
Celelalte posturi de televiziune sportivă, vreo patru la număr, preluaseră și ele știrea dispariției băncii de pe Giulești. Toate o deplângeau, la unison. Toate concluzionau că Federația de Fotbal și Liga de Fotbal erau singurele vinovate. Victima era din nou – spuneau comentatorii – o echipă mult iubită, dar săracă pe timpuri, când era a Ministerului Transporturilor; și prezumtiv bogată, dar efectiv tot săracă acum, când avea un patron multimilionar, dar cu arici la buzunare.

Observam că posturile de sport refuzau să facă legătura între prima bancă, aceea furată de la Retina 7, și cea de-a doua, a Rapidului. Deși găsiseră cartonul nostru, îl ignorau cu bună știință, din dorința de a nu împărți gloria cu posturile de știri generale. Eram sigur că „exclusivitatea” lor nu va dura mult.

În afară de această schimbare în comentariile crainicilor, pauza adusese și o schimbare neașteptată în jocul Rapidului. Mai precis, în jocul lui Viorel. Probabil că o văzuse pe Felicia, fie în drum spre vestiare, fie la televizorul din cabină, în reluările „Sportului Național”. Încurajările ei ajunseseră, în sfârșit, la destinatar. Viorel intrase decis după pauză: se arunca pe minge ca un apucat, dribla, pasa, șuta din orice poziție. După fiecare fază reușită de el, camera o arăta pe Felicia. Tricoul ei era din ce în ce mai uscat, sfârcurile din ce în ce mai discrete. Când a marcat Viorel direct din corner, Felicia era toată uscată. Dar simțind camera ațintită asupra ei, a lăsat să i se prelingă o lacrimă pe obraz. Rimelul fiind de calitate, nu a lăsat nicio dâră neagră. Stadionul a aplaudat la gol. Eu, ca telespectator, am suspinat văzând lacrima. Ca și ceilalți spectatori, Felicia își ridicase brațele, de bucurie. Tricoul se ridicase și el. Sânii, după cum bănuiți, nu mai trebuiau ridicați. Buricul ei se expuse privirilor, inocent. Și golul și lacrima Feliciei au făcut, mai târziu, înconjurul lumii, fiind preluate de toate canalele de sport.

S-a terminat 1-0 pentru Rapid. Rămăsese el fără banca de rezerve, dar se consola cu victoria. Fericit, patronul promise, în direct, că va pune în loc o altă bancă. Nimeni nu s-a mirat când tot el a precizat că, dată fiind această cheltuială neprevăzută, va suspenda primele pentru acel joc și pentru cele patru jocuri care urmau în acea lună.

Un meci de fotbal durează, efectiv, o oră și jumătate. Emisiunile de comentarii „după meci” durează în medie trei ore. Fazele fierbinți, deciziile dubioase ale arbitrilor, măsurile precare de securitate, situația plății salariilor, nivelul primelor de meci, posibilele intervenții ale Federației sau ale Ligii de Fotbal în favoarea unei echipe, probabila demitere a antrenorului echipei învinse – toate acestea sunt sucite pe toate părțile de moderatorii emisiunilor și de invitații lor. Ei bine, în acea seară, toate acestea au fost discutate doar tangențial, în grabă. Toate acestea au trecut pe planul doi. Capul de afiș a fost furtul băncii. Momentul intervenției noastre era reluat, de zeci de ori, fără ca să se vadă mai mult decât la transmisia în direct. Era ca un număr de magie: chiar dacă asiști la el de o sută de ori, chiar dacă e derulat mai lent, tot nu înțelegi cum a fost realizat.

„Suntem prima țară din lume în care se întâmplă așa ceva. Nicăieri, pe niciun stadion, nimeni nu a încercat să fure măcar un scaun.” „Permițând continuarea meciului, arbitrul a procedat corect.” Pro-steliștii nu împărtășeau ideea: „Meciul trebuia oprit, nu existau condiții pentru desfășurarea lui în siguranță. Trebuia să câștigăm la masa-verde, cu 3-0.” „E absurd să se creadă că noi, Steaua, am înscenat furtul băncii ca să piardă meciul Rapidul la masa verde. Noi câștigăm meciurile doar pe teren.” „Da, și când e să nu câștigați, dați să ieșiți de pe teren” îi lua în balon un rapidist. „Aia a fost când cu Dinamo, în alte timpuri.” „Alte timpuri, aceleași obiceiuri. Nu știți să pierdeți!” nu se lăsa comentatorul rapidist. „V-a dat Viorel gol din corner? V-a dat! V-am bătut cu o rezervă, sâc!”

Pe o jumătate de ecran, „Sportul Național” arăta stadionul. Stadionul era gol, doar câțiva organizatori se agitau prin fața camerei de filmat. Reporterul rămăsese neclintit în dreptul fostei bănci de rezerve. O echipă a Poliției cerceta locul, măsura brazdele săpate de mașină în gazon și strângea probe în pungulițe de plastic. Lucrau cu mănuși, ca și cum n-ar fi vrut să contamineze ADN-ul băncii. Eram sigur că aveau să constate că pilitura era de fier și că la retezarea picioarelor și a barelor de susținere fusese folosit un dispozitiv tăios. Atât.

Cu mici variații, cam asta prezentau toate posturile de sport. Doar postul de știri generale „Actualitatea”, concurent al Retinei 7, pomenea de inscripția „urmează a treia bancă”. Doar el făcea legătura între cele două bănci furate la interval de o săptămână. Retina 7 pierduse întâietatea știrii. Avea o scuză: era aproape de miezul nopții și era duminică. Nu-i mai rămânea decât să contraatace în forță, a doua zi.

Ca prin vis l-am auzit pe Vigilante, care se întorsese de la meci. Striga tare, ca să-l aud și eu: „Mamă, ne-au tras-o rapidiștii. Viorel ne-a dat golul, dacă poți să crezi! Da’ și ei au rămas fără banca de rezerve: dați dracu’ ăia care-o furară! Dar ce mâncăm și ce iubim noi, mamă?”

Am adormit gândindu-mă la Adiță. O fi văzut tot meciul sau l-or fi trimis părinții la culcare? Mi-ar fi părut rău să-l fi „intoxicat” degeaba. Și mi-ar fi părut rău să rateze ocazia de a apărea la televizor.

(va urma)


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!