Erau invitați toți cei care participaseră la procesul din noaptea cutremurului, mai puțin colegul Simonei de la asigurări. Mihai Vrânceanu era la doctor, ca să se asigure că soția lui e însărcinată. Dar ieșeam la număr: în locul lui venise Delia. Eram tot unsprezece. Tataia venise singur, fără Ludmila. Viorel era cu Felicia, amândoi în treninguri rapidiste. Iar operatorul de la Retina 7, după ce filmase tot ce-i indicase Delia, după ce trăsese un prim-plan cu Vigilante mulțumit, plecase să-l lase fără cuvinte la montaj.

Vigilante făcuse o recepție la sânge a lucrărilor. Iar domnișoara Voaleta îl consiliase în mod repetat pe fratele Petras privind alegerea culorilor la finisaje, ordinea statuilor pe alei și culorile speciilor de flori plantate în ronduri, semicercuri sau elipse. Era evident că nu avea să treacă prea mult timp până când Petras va fi invitat în apartamentul ei.

În centrul curții, între alei, simetric față de cele două scări, se ridica acum un chioșc parcă scos dintr-o grădină publică interbelică. Părea un tort de nuntă, în alb și bleu pastel, în care gustul domnișoarei Voaleta se cupla decent, competent și rafinat cu execuția atentă, rapidă și eficientă a meșterilor angajați de cei doi frați. Trandafiri cățărători, echidistant plantați pe exteriorul perimetrului octogonal, se pregăteau să pună bomboane roșii pe acest tort. Îți venea să-l mănânci.
La intrarea în chioșc, între doi stâlpi de lemn sculptați ca-n Maramureș, domnișoara Voaleta legase o panglică bleu, delicată. Flancat de frații Papadopol, Vigilante o tăie solemn cu o foarfecă de tuns iarba.

Înainte de a intra în chioșc, Delia m-a tras deoparte.

– Și zi așa, domnu’ poet, ați găsit o comoară și din ea ați finanțat renovarea blocului? Păi, e frumos? Mă mir că nu ți-a crescut nasul cât al lui Pinocchio! Noroc că nu-s născută ieri: nu te-am crezut o clipă.
– Delia, dacă ți-aș fi spus că frații sunt condamnați la muncă voluntară pentru agresarea tufei de bujori, m-ai fi crezut?
– Bineînțeles că nu. Dar, no hard feelings . Și eu m-am cam înfipt în tine. Ia spune-mi, l-ai consiliat pe Ianis cum să mă ia? Când l-am văzut că nici nu scoate nasul din hârtii, că nici nu mă privește, am crezut că e gay, parol! Și de ce mi l-ai ales tocmai pe Ianis? Puteai să-l trimiți la mine pe fra-su.
– A fost primul care mi-a ieșit în cale, m-am scuzat. El ți-a fost scris. Destinul – dacă vrei.
– Haida-de, nu pari omul care se lasă pe mâna destinului! Nici eu nu cred în el. Eu cred în întâmplare și în coincidențe. Doar când îmi fac meseria cred în cauză și efect: ai furat, mergi la închisoare.
– Te-ai îndrăgostit, te căsătorești. Tot un fel de închisoare, nu?
Nu mi-a gustat gluma. Părea îngrijorată de ceva. Tocmai pentru a-i alunga îngrijorarea asta mă luase deoparte.
– Și dacă băiatul ăsta pe care tu mi l-ai sortit nu e alegerea ideală?
– Ai scuza că nu l-ai ales tu. Dai vina pe mine, i-am replicat, cinic.
– Afurisit mai ești, Laure. Asta-i încurajare?
– E un sfat: nu te mai teme de drobul de sare. Băiatul e frumos, îți place?
– E adorabil, oftă Delia.
– Are bani, situație? am continuat, glumind, ca și cum aș fi bifat punctele unui chestionar.
– Știi bine că are bani. Și mai știi foarte bine că nu banii lui mă interesează.
– Așadar îl iubești așa cum e el, el și subsolul lui modest din Cotroceni, am tachinat-o.
– Pe naiba, subsol! Mi-au trebuit cinci vizite acolo ca să învăț geografia etajului. Patru dormitoare și trei băi! Cine știe câte femei or fi trecut pe-acolo! se bosumflă Delia. Cine nu l-ar vrea!
– Iar drobul de sare! Precis că în vreme ce faci dragoste cu omul de lângă tine, o fostă iubită de-a lui trece goală prin dreptul patului, îți face un semn prietenos și se duce la baie. La una din cele trei.
– Dar știu că ai metodă! Îți bați joc de mine și, procedând astfel, reușești totuși să mă liniștești. Hai să te mai întreb ceva, nu e obligatoriu să-mi răspunzi. Tu nu m-ai privit niciodată cu interes, hai să-i spun pe nume, bărbătesc. Îmi lipsește ceva, nu mă consideri frumoasă, sau de ce? Înțeleg că abia ai cunoscut-o pe Simona...
– Și asta. Vezi că o iubesc. Dar dacă n-ar fi fost Simona, să mă ierți, aș fi fugit din calea ta cu o sută la oră. Autoapărare. Ești prea puternică, prea dominatoare. Mă tem că ești obișnuită să ceri totul de la alții și ești prea puțin dispusă să dai, cât de puțin, de la tine. Dacă poți fi altfel cu Ianis, veți trăi fericiți până la adânci bătrâneți.

M-a strâns de braț, ca semn că aveam dreptate. Știa și ea asta. De asta se temea cel mai mult. Să n-am grijă, va încerca să fie altfel cu Ianis. Îl iubea.
Și-a revenit, ca un pacient după ce a aflat diagnosticul doctorului. Boala era vindecabilă: cu îngrijire și regim adecvat, avea să se facă bine.
– Ai fost sincer cu mine, Laure. Mulțumesc. Nu vrei să vii la noi, în televiziune?
– Parcă voi aveți nevoie de oameni sinceri, acolo! Glumesc, nu te supăra pe mine. Cine știe? Poate, cândva... Acum lucrez la un proiect mare. Un scenariu. Vizez Oscarul.
– Aha, domnul e prea mare pentru o ofertă atât de mică!
– Mai degrabă sunt prea mic pentru un scenariu atât de mare. Dar încerc. Vezi doar că nu sunt fricos chiar în orice plan.
– Baftă cu scenariul! Și nu uita de ofertă. Te primim chiar dacă iei Oscarul! Și, încă odată, mulțumesc pentru... Ianis!

Am intrat ultimii în chioșc. Am stat cu toții cuminți pe băncuțe și am mâncat scovergi, icre de știucă, zacuscă – toate pregătite de tanti Mica. Am mai înghițit și spiciul lui Vigilante, care n-a pierdut ocazia să se împăuneze cu tot ce făcuseră frații Papadopol în cele două săptămâni și, bineînțeles, cu sursa lui neprețuită de „Izvorul Alb”. Modest, am lăsat vinul de Recaș, adus de mine, să vorbească singur.

Oarecum vorbiți, noi, făptașii sau autorii abominabilului furt de bancă, evitam să aducem în chioșc subiectul la zi. Era însă de așteptat ca Delia să-l pună pe tapet. Un fel de a spune, desigur: chioșcul nu avea pereți. Dar nu ne așteptam ca Tataia să fie chiar atât de interesat de chestiunea băncii.

– Să mă scuzați, dar cred că am cearcăne la ochi cât inelele lui Saturn. De duminică, de când cu furtul băncii, stăm cu toții în studiouri. Ianis, sper că nu te-ai însurat deja? se alintă Delia.

Ianis îi sărută, galant, mâna și o strânse către el, punându-i palma periculos de aproape de baza sânului. Se înroșiră amândoi.

– Doamna Delia, am urmărit toate emisiunile, am fost și la fața locului, începu Tataia. Aveți ceva nou de la Poliție?
– Cred că doar se fac că anchetează, bombăni Delia. Până acum, n-au venit cu nimic. Expertiza lor a constatat doar că literele din care a fost compus avertismentul au fost tăiate din „Libertatea” și din „Click”. Psihologii au tras de aici concluzia că ar fi niște borfași de rând. Fără studii superioare.
– Cum, se amestecă în vorbă Viorel, cei cu facultate nu citesc astfel de ziare? Antrenorul meu de la juniori avea IEFS-ul, dar nu venea niciodată la antrenament fără „Libertatea”.
Pe când era la juniori, Viorel era elev la liceu și titular. Rămăsese cu liceul, dar acum era rezervă. Îi dădeam dreptate: dacă ar fi făcut facultatea, i-ar fi garantat cineva locul în echipă?
– Am fost și eu în „Libertatea”, la pagina cinci, se lăudă Felicia. Dar numai cu bustul. Nu-i așa că nu-i așa de rău, Viorele?
– Nu-i rău deloc, cherrie. Dar acum nu-l mai arăți la toți, bine?

Felicia încuviință, ridicând cu vreo 20 cm fermoarul treningului. De acum înainte, sfârcurile sânilor aveau să fie vizibile doar pentru Viorel.

Nemulțumit, fie de deturnarea discuției, fie de pudoarea subită a Feliciei, Tataia se interesă iar de banca furată:
– Pista cu extratereștrii ați epuizat-o? Mai credeți în ea?
– Eu n-am crezut și nu cred, se confesă Delia. Dar șefii noștri au decretat că nu trebuie s-o abandonăm: sună bine la rating. Așa că să fiu iertată dacă mai bat câmpii sau dacă aduc mărturiile unor fanatici ozeniști. De felul meu sunt realistă: văd, verific sursele, analizez, compar, trag concluzii. Vorba lui Arghezi: „vreau să te pipăi și să urlu...”
– ...”este”, completă, prompt, Ianis.
Palma lui era tot acolo, aproape de sânul Deliei. Mi-au venit în minte versurile aceluiași mare poet: „Ia uită-te acum la mana lui, făcută / Pe flaut, pe cimpoi și alăută!” Trupul Deliei aducea a alăută – nici gând de cimpoi. Numai Ianis putea să spună dacă, în anumite momente, scotea și suspine de flaut.
– Va fi sau nu va fi o „a doua bancă”? nu se lăsă Tataia. Tot „extratereștrii” o vor fura?
– Eu cred că da, răspunse Delia. Urmează a doua. De aceea nici n-am înlocuit, încă, banca furată. Dacă au de gând să o fure și pe a doua și pe a treia?
– Nu cred să fure tot de acolo, de la voi, spuse Tataia. Cred că vor fura un alt fel de bancă. Și nu vor veni ca extratereștri... Și mai e ceva: profitând de publicitatea cazului ăsta, orice glumeți pot da astfel de lovituri.

Vezi, la asta nu ne gândisem! Auzi, să se bage alții peste noi! Peste ideea noastră! Să ne fure nu numai ideea, dar și atenția mediatică! Bine că nu lăsasem prea mult timp între cele două lovituri! Poate că până când luăm Stavridul, până duminică, nu-i vine nimănui ideea să fure altă bancă.

Conversația trena. Orice subiect am fi încercat, ne întorceam, invariabil, la furtul băncii.

– Tare aș vrea să știu pe unde zace banca voastră, zise, așa, ca să nu tacă, Tataia. Că doar n-o fi intrat în pământ! Cine știe ce mișel se tolănește chiar în momentul acesta pe bunul altuia!

„Ba chiar în pământ a intrat, Tataie. E chiar aici, la 10 pași de matale, sub garaj. Dar fii liniștit: acum nu stă nimeni pe ea. Mișeii care au furat-o s-au tolănit pe ea în urmă cu o oră. Ciocnești paharul de vin cu ei. Ești, într-o oarecare măsură, părtaș.”

Am disimulat gândurile astea, așa prost cum mă știu disimulând, privind în direcția opusă buncărului. Ca și cum aș fi spus: „Cine știe? Poate fi oriunde pe lumea asta. Sau pe lumea cealaltă, lumea extratereștrilor.” Vigilante m-a imitat: s-a uitat și el în aceeași direcție și a ridicat din umeri. Eram deja prea mulți care indicam neantul, așa că mi-am întors privirea spre lumea reală. Spre Simona. Numai domnișoara Voaleta o întrecea în modul delicat în care ronțăia scovergile.

– Vă dați seama cât am da noi să știm unde ne e banca, aprobă Delia. Noi care suntem legați de ea, nu-i așa, sufletește. Mă bucur că soarta ei vă preocupă, domnule colonel: înseamnă că am reușit să inducem opiniei publice responsabilitatea colectivă. Când se fură ceva în țara asta, noi toți suntem de vină. Toți suntem, dacă nu făptași, măcar părtași. Dacă tăcem atunci când dispare un bun public sau bunul altuia, nu mai avem dreptul să strigăm „Hoții!” atunci când ne vine rândul să fim jecmăniți.

Delia vorbea ca și cum era în direct la Omul de lângă tine. Deformație profesională. Moralizatoare – pe ecran și acasă. Vai de Ianis dacă uită să se spele pe dinți sau pe mâini, sau dacă stropește pe cineva, din greșeală, din goana mașinii, într-o zi ploioasă!

Mai era un motiv pentru care conversația lâncezea.

Petrecerea marca un sfârșit. Se terminase renovarea. La început, în noaptea cutremurului, eram toți cu adrenalina sus: Vigilante și Tataia erau dornici să-i execute pe agresorii tufei de bujori. Eu eram gata să execut atacul asupra Simonei. Simona era și ea gata, după cum s-a văzut puțin mai târziu, să se lase atacată. Era prima dată când Felicia primea nu numai atenția lui Viorel, dar și a celorlalți din Vestafaliei. Într-un cuvânt, la început eram ca niște puști în prima zi de școală.

Acum, sub chioșc, la finalul lucrărilor, eram ca la balul promoției. Fațada era terminată, acoperișul se fălea cu noua țiglă Lindup, rondurile de flori străluceau în soare, îmbiind albinele. Era prea târziu ca s-o inviți la dans pe fata la care visasei, fără să-i spui, în cursul anilor de liceu. Prea târziu – dansa cu altul. Jocurile erau deja făcute. Ianis o strângea de unde v-am spus, arghezian, pe Delia. Felicia stătea strâns lipită de Viorel, pe care îl și vedea titular, dar nu la Rapid, ci undeva mai sus, la Real Madrid sau la F.C. Barcelona. Domnișoara Voaleta era și ea ca și dată: Petras trecuse cu brio probele de exterior, rămânând doar să convingă, estetic vorbind, și la interior: când va fi admis în apartamentul ei de la scara B. Nu mai vorbesc de Vigilante: el și tanti Mica erau ca zidurile bloculețului nostru: chiar dacă tencuiala și zugrăveala erau noi, ei erau zidurile. La cutremure, zidurile aveau să țină totul în picioare: și acoperișul și scările și tavanele. De câte ori nu venise Vigilante amețit de la chefuri! De câte ori nu făcuse el ochi dulci altor femei, la petreceri! „Nerușinatule! Beleai ochii la ea de parcă nu văzusei în viața ta craci și țâțe goale!” striga tanti Mica în astfel de ocazii. Și totuși, după ce-l dojenea blând, de se auzea până la Retina 7, îl ierta și îl dregea cu ciorbă acrită cu zeamă de varză. Și Vigilante promitea solemn că „nu mai fac, mamă” și că „aia nici nu se compară cu tine” la care tanti Mica iar se înfuria că „de unde știi cum gătește aia, te-a dus în casă și te-a omenit?”, de nu mai știa Vigilante cum să iasă din clenci, el care ieșea cu vorba din orice. Și se culcau, așa, supărați. Noroc că tanti Mica nu ținea supărarea prea mult și Vigilante știa asta. Și nu trecea mult și ea iar țipa, dar cumva altfel, bucuroasă că omul ei o face pe ea să țipe. Nici nu-l băga în seamă când încerca s-o tempereze „vezi că ne-aude poetul”. Þipa de parcă ar fi vrut s-o audă toată lumea, chiar și aia care, a dracu’ muiere, avea cracii ca stâlpii de telegraf și buricu’ gol, nu degeaba holbase Vasile al ei ochii la ea și-i turnase vin în pahar, de parcă omul ăleia n-ar fi fost acolo!

De aceea spun că ei erau zidurile. Iar eu m-am mirat mereu cum de stau zidurile în picioare zeci și sute de ani. Cum sunt ele închegate, cum sunt lipite cărămizile din care sunt făcute, de nu se dărâmă după cutremure sau după beții sau după petreceri. Bănuiam că liantul consta din ciorba de ștefie și scovergile în care tanti Mica era neîntrecută. Și în faptul că Vigilante, chiar dacă mai poftea și la altele, era pofticios din cale afară la mâncare.

Felicia putea să aibă ea sânii plini și nebunatici, Delia – un zâmbet și un decolteu pentru care orice bărbat ar fi trecut prin sticla ecranului, domnișoara Voaleta – cele mai bine șlefuite picioare care se încrucișaseră vreodată, așa cum scrie la cartea manierelor elegante, sub genunchi, iar Simona cel mai frumos corp care se conturase atletic și poetic în patul meu, dar niciuna din ele nu i-ar fi făcut față lui tanti Mica pe plan culinar. Toate celelalte erau bune și frumoase, dar numai tanti Mica era gospodina mereu gata să spele, să calce și să gătească și să-și ierte bărbatul ori de câte ori îl lua valul sau vreo sirenă.

Recunoscându-și, modestă, supremația, tanti Mica invită doamnele și domnișoarele la un atelier de bucătărie tradițională, ceea ce părea a fi un bun prilej de a ține grupul unit, acum că șantierul se închisese.

Vigilante declară ritos că frații Papadopol își ispășiseră condamnarea, că nu mai sunt obligați la muncă voluntară în folosul bloculețului nostru și că, de acum înainte, numai noi, locatarii suntem cei chemați să îngrijim și să înfrumusețăm curtea. Ne era clar că această chemare, pe care nici eu, nici scarabeii nu o aveam, avea să vină de la el. Și tot atât de clar ne era că tot tanti Mica va fi cea care va mătura aleile, va uda gazonul și florile și tot ea îl va bodogăni pe nea Vasile că numai gura e de el.

Mă gândeam că scena din chioșc era atât de liniștită, de pașnică, încât numai înflorind-o, punând foarte mult de la mine, puteam să scot din ea ceva de pus în carte. Simona, cel mai recent și cel mai devotat cititor al meu, dădea semne de nerăbdare: cu piciorul, pe sub masă. Ardea de nerăbdare să ajungem sus, la mine, unde precis avea să se întâmple ceva. Nu voiam să sparg petrecerea, plecând primii, așa că mi-am mai făcut de lucru atât cu piciorul ei, cât și cu viitorul personajelor din chioșc.

În afară de cele trei spargeri, cu noi, cei patru, la pușcărie și apoi la Oscar, sfârșitul va fi în buna notă hollywoodiană: eu cu Simona, Ianis cu Delia, Petras cu fosta domnișoară Voaleta, Viorel cu Felicia. Păcat că regimul stalinist frânsese idila dintre Tataia și Ludmila. Dar nici la Hollywood nu exagerezi cu mierea: mai pui și ceva tragism. Băieții ăia cunosc bine rețeta: știu că spectatorului i se poate apleca de prea mult dulce.

Se zice că uneori fulgeră și trăznește din senin. Mai ales în zile calde ca aceasta. Eu n-am văzut niciodată așa ceva. Mă și mă mir că a mai putut spune asta cineva care a fost trăznit din senin. Dar, tocmai când proiectam acel final senin, în care fiecare se căsătorește cu cine îi place, tocmai atunci, în acel senin, a căzut pisica domnișoarei Voaleta. Până atunci se hârjonise cu Hackle și Jakle. Coțofenele. Ca de obicei, hoațele, sărind din creangă în creangă, o atrăseseră pe Dina pe rămurelele subțiri din vârful arțarului. De acolo, Dina căzuse pe acoperișul chioșcului. Bănuiesc că în picioare, că așa cad, întotdeauna, pisicile. Petras, cât era de lung, s-a întins, a recuperat-o grijuliu și a depus-o în poala stăpânei.
Domnișoara Voaleta i-a mulțumit, fericită. Ea era fericită, pisica torcea liniștită, întreagă și bine-mersi, dar Petras... Petras începu imediat să strănute și să tușească, gata să se înece. I se înroșiseră ochii, pete roșii i se întindeau pe față și pe brațe, iar nasul îi curgea ca o gură de incendiu.

– Alergie la pisici, decretă Vigilante. Ia distanță, frate Petras, că nu-i de glumă. Așa-i că simți ca o gheară în gât? Că nu mai poți respira?

Vigilante era maestru în a spune lucruri evidente. Era clar că Petras abia mai respira. Ianis îl ajută să se ridice și să treacă în locul lui, lângă Delia, apoi se așeză lângă pisică și lângă domnișoara Voaleta. O mângâie pe prima, parcă vrând să se convingă dacă e și el alergic. Nu strănută, nu tuși, semn că gene comune, cum au gemenii, nu înseamnă, neapărat, alergii comune.

Așa-i că nu am exagerat când am pomenit de trăznet? Uite cum, așa, din senin, finalul conceput de mine era torpilat. Și de cine? De o pisică! De o pisică neagră! Și de o alergie tâmpită, că alt cuvânt nu găseam. O știam foarte bine pe domnișoara Voaleta: n-ar fi renunțat la pisica ei nici pentru Făt-Frumos!

Dar și eu aveam partea mea de vină. Eu îl împinsesem pe Ianis spre Delia. Așa, la plezneală, doar pentru că el îmi ieșise primul în cale. Dacă-l alegeam pe Petras, cu alergia lui cu tot, ar fi rămas Ianis pentru domnișoara Voaleta. Ianis – nealergicul. Și finalul ar fi fost salvat.

Dar acum era prea târziu. Delia ținea deja la Ianis, iar domnișoara Voaleta ținea la pisică. Fratele Petras trebuia să ia distanță. Măcar în această carte, el urma să fie singur. Nepereche. Nefericit. O nouă lovitură se abătea asupra lui după pierderea Elizei.

Lângă Delia, departe de pisică, Petras se liniștise. Nu mai tușea. Începuse să respire normal. Dar ce era în sufletul lui nu aveam cum să știu. Și nici n-aveam de gând să-mi bat prea mult capul cu asta. Și să vă plictisesc și pe voi, cititorii, cu tot felul de considerații psihanalitice. Doar v-am promis o carte de acțiune, nu una care să vă dea dureri de cap, nu?

Când am ajuns la mine în apartament, Simona m-a întrebat:

– Ce ai discutat cu Delia?
– Mi-a mărturisit că dacă aș fi fost frumos și bogat ca Ianis, ar fi încercat să mă răpească de lângă tine.
– Da, da! Îi scoteam ochii cu andreaua și îmi făceam mărgele din ei. Dar ia stai, aici trebuia să răspund: „tu ești mai frumos ca Ianis, ești cel mai frumos și mai deștept bărbat din lume”. Cum am putut să trec pe lângă complimentul pe care-l cerșeai?
– Nu-l cerșeam, dar îmi face bine să-l aud. Uite cum a fost: Delia e îndrăgostită până peste cap și, ca orice femeie care are și cap pe umeri, are îndoieli. Dacă nu e Ianis cel care ar trebui să fie? Dacă nu e ea cea sortită lui Ianis? Dacă, dacă... Am căutat s-o încurajez, în felul meu... A, m-a întrebat și dacă vreau să colaborez cu televiziunea lor...

Am omis partea în care, somat de Delia, îi spusesem că e totul în regulă și că orice bărbat s-ar îndrăgosti lulea de o asemenea realizatoare de televiziune. Pentru că partea aceasta se potrivea tot atât de bine și Simonei. Care, după cum bine știți, nu realiza nicio emisiune. Dar era cel mai potrivit om de lângă mine.

Așa că m-am aruncat asupra ei. Și zău dacă a fost surprinsă.

(va urma)

Ghiocel