agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1034 .



Sfârșitul lumii (I)
proză [ ]
partea I-a

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ghiocel ]

2013-03-21  |     | 



Mâine, conform previziunilor maiașilor, ar trebui să fie Sfârșitul lumii. Vineri, 21 decembrie 2012. Fiind obișnuit cu exactitatea cifrelor, nu pot să nu le iau în serios previziunea. N-au spus ceva vag – decembrie 2012, sau 2012 –, ci au indicat o dată exactă. O dată calculată astronomic. Un punct final al unei călătorii care, pentru ei, s-a sfârșit cu mult timp în urmă. Dar uite că, altruiști, ne-au lăsat cu limbă de moarte data la care ne vine și nouă rândul.

N-aș zice că trebușoara asta e comentată la modul serios. Doar câțiva experți în astrofizică și-au dat cu părerea, pe la TV, că șansele ca previziunea asta să se adeverească, adică să ne ducem în hău și bogați și săraci, și frumoși și urâți, și tineri și bătrâni, sunt cu mult mai mici decât șansa ca echipa națională de fotbal să câștige Cupa Mondială. Adică, infime.

În condițiile astea, lumea pare liniștită să-și vadă de treburile ei. Adică, se pregătește de Crăciun și îl așteaptă pe Moșul, sau pe mama lui Fuego, ca să împodobească bradul. În ceea ce mă privește, mâine ar trebui să merg la serviciu. Iar astăzi, joi seara, ar trebui să fiu la Pubul Dublin, împreună cu Bryan, Adi și Ștef, la deschiderea week-endului.

Până acum doi ani, Adi, Ștef și cu mine începeam week-endul tot la Dublin, dar ca toți oamenii: vineri seara, după serviciu. Mergeam la Happy Hour, numai noi trei sau împreună cu alți colegi, beam o bere-două, făceam planuri pentru sâmbătă și duminică și ne retrăgeam la casele noastre cu ultimul metrou sau cu ultimul tramvai.

Schimbarea s-a produs când a apărut Bryan. Bryan a venit acum doi ani și jumătate, trimis de la filiala Microsoft din Sacramento ca să ne instruiască într-o tehnologie nouă de programare. A stat atunci doar o săptămână: ziua ne preda nouă, angajaților filialei din București, seara îl duceam la Dublin. Îl duceam și îl lăsam acolo. Până atunci nu mai văzusem pe cineva care să bage în el atâta bere. Bere și, între beri, shoturi: lichioruri, cocktailuri. Pentru berea asta ne-a îndrăgit. Au mai fost la mijloc și două colege care i-au arătat din plin ospitalitatea românească. Îl aduceau, pe rând, dimineața, de la hotel la firmă. Oricât ar fi băut în seara dinainte și orice altceva ar fi făcut cu acele colege, Bryan era proaspăt și ordonat în expunere. Era mai mare dragul să-l asculți. Ca orice american, scria cu stânga, ceea ce ne-a fascinat pe toți.

Bun, s-a terminat cursul, el a plecat, colegele au suspinat. Nu numai cele două care-l cunoscuseră mai îndeaproape au suspinat. Toate tipele din firmă îl regretau. Pesemne că Rodica și Adina, că ele fuseseră “ospitalierele”, îi făcuseră reclamă.

Partea nostimă, pe care n-am știut-o imediat, a fost că și Bryan suspina, acolo, în California. A făcut el ce-a făcut și ne-am trezit cu el, peste șase luni, fix acum doi ani, în preajma Crăciunului. Project Manager la Testare. Adică, șeful meu și al lui Ștef. Din păcate pentru mine și pentru Ștef, nu în California, ci în Băneasa. Microsoft România.

Fizic, era neschimbat. Tot pe la 1,90 m, tot suplu, tot blond, cu părul tuns scurt, perie. Nu e de mirare că Rodica, șefa lui Adi de la Dezvoltare Software, îi dăduse referințe bune. Păi Rodica mă încercase și pe mine într-o noapte de Team Building la Pârâul Rece. Mă încercase și se întorsese la Contabilul Șef. “Mai ai de învățat, Dane”, m-a expediat ea. Eu mi-am zis că o fi fost la mijloc funcția.

Era el, Bryan, neschimbat, dar învățase, binișor, româna. Bănuiesc că de la vreo colegă româncă de acolo, din California. În pauze.

Bryan a venit la noi luni. Joi seara ne-a strâns la Dublin. Toată firma. El a făcut cinste. Berea a curs în valuri. A ținut un speech în care ne-a lămurit că ne va onora for ever cu prezența sa: Unu, datorită calității și prețului berii și Doi, datorită ospitalității doamnelor și domnișoarelor de pe la noi. Bănuiesc că Adina și Rodica s-au simțit mândre de o asemenea apreciere.

Cred că ochise deja grupul nostrum. S-a așezat la masa noastră. Cum spuneam, Ștef și cu mine îi eram subaltern, ne știa deja. I l-am prezentat pe Adi.
– Bun. Suntem patru. Avem efectivul minim pentru poker. Unde jucăm?
Noroc că jucasem, destul de des, în studenție, altfel ne făceam țara de râs.
– Ar fi cămăruța din spate, pe coridorul cu toaletele, a propus Adi. Vineri e cam aglomerat aici, la Dublin...
– De ce vineri? l-a întrebat Bryan. Viața începe joi seara. Asta va fi prima regulă. De luni până joi ne vindem creierul, de joi până duminică plătim ca să-l inundăm în alcool. O.K.?

Sigur că eram de acord cu mici inundații bahice: nu eram niște novici. Dar simțeam că el nu la asemenea fleacuri se referea. El viza potopul. Valuri uriașe de bere. Ne-am uitat unul la altul, de parcă ne-am fi întrebat: Oare vom face față? Vom fi la înălțimea situației? Vom merita fericirea de a fi aleși de Bryan?
Parcă intuind ezitarea noastră, Bryan a simțit că trebuie să-și îmbărbăteze echipa. Un Project Manager nu trebuia să se teamă de obiective, oricât de greu de atins ar fi ele. Și nici să neglijeze forța colectivului chemat să le îndeplinească.

– Țară cu femei frumoase și bere ieftină, dar și cu multă plictiseală. Nu trebuie să ne lăsăm în voia ei. Cum ziceți voi? Omul sfințește locul, nu? Domnia plictiselii trebuie să înceteze. Să instaurăm domnia fun-ului. Ia să vedem, cum vă distrați, așa, în general? Dan?
Am dat raportul. Ca unui șef. Realist, dar cu mici înfrumusețări.
– Deschidem week-endul vineri, aici. Știu, zici să ne mutăm joi seara. O.K. Mergem la film cu prietenele, când avem. Mergem prin Centrul vechi, pe la cluburi. Vara, când se mută cluburile acolo, o tulim la mare. Sâmbăta și duminica. În concedii, mergem pe munte. Cam o săptămână. Din cabană în cabană.
– Adică vă cățărați pe creste ca să vedeți ce e jos? Asta-i insanitate, s-a revoltat Bryan.
M-am rușinat. Săptămâna aceea de munte, pentru care făceam planuri cu luni întregi înainte, părea a fi un fel păgubos de a ne distra.
– Tot în concediu mergem prin Europa. Sunt atâtea locuri minunate. Cred că aici Europa taie America: la diversitate.
– Muzee, cetăți, castele? Chestii din astea? O să-mi lipsiți când plecați în concediu.
Parcă ne și vedea plecați și el, rămas singur în București, plictisindu-se de moarte.
– Acultă, Bryan, dar tu ce propui? Cum să omorâm plictiseala despre care vorbești?
– Poker – joi. Corolar la regula numărul unu care spune? Aud?
– Distracția începe joi, am răspuns toți trei într-n glas.
– Dar nu mereu, că devine rutină. Asta ca o lemă la prima regulă. Ce facem în completare? Notați: regula numărul doi: Nu iertăm nici o damă. Prioritate au colegele. După cum cred că v-ați dat seama, eu am început, deja. Nu știu voi cum stați în privința asta. Până joia viitoare vreau să avem lista cu toate tipele sub 40 ani, care arată bine și care merită atenția noastră. Odată aprobată, lista devine o listă To-Do: De Executat. Fiecare dintre noi trebuie să facă sex cu toate tipele de pe listă.

– Eu am prietenă, s-a împotrivit Ștef.
– Cum o cheamă? E la noi? s-a interesat Bryan.
– Felicia. Lucrăm împreună la Dezvoltare, a raportat Ștef.
– Trecem, deocamdată, peste amănuntul ăsta. Trecem la regula a treia: Niciunul dintre noi nu va zăbovi mai mult decât strictul necesar, adică o noapte sau un week-end, la niciuna din femeile cu care va face sex. Niciuna. Să fie ea Kim Kardashian, Pamela Anderson sau Nicoleta Luciu.
– One night stand? m-am arătat cunoscător.
– Din floare în floare, mi-a întors-o Bryan. Nu trebuie să vă spun eu cât de plictisitoare și înrobitoare e căsătoria. Văd că v-ați ferit, până acum, de ea. Iar prietenia, prietenia nu e prea departe de căsnicie. Obligații. Încorsetare. Ia spune, Ștef, te duci cu ea la cumpărături? O aștepți când merge la coafor?
– Mda, a făcut Ștef, încurcat.
– Adori asta, nu?
– Îmi place Felicia, trebuie să înghit și asta, s-a scuzat Adi.
– Dar de ce trebuie să înghiți? De ce trebuie să-ți pui singur lațul în jurul gâtului? Și să-l mai și strângi. Regula numărul trei ne va feri de sufocare. Le iubim, le respectăm, dar numai pentru o noapte. Sentimente – da, dar numai temporare.
– Toate colegele, fără excepție? a gândit Adi, cu voce tare. Și cele măritate?
– Și ele. Pe cele cu care you have scored, cele la care ați înscris, le bifați pe listă încă de la început și nu vă mai încurcați cu ele. Treceți la celelalte.
– Și dacă ne lovim de un refuz? Dacă una dintre ele ne respinge. Dacă, pur și simplu nu vrea. Ce facem? s-a interesat, neutru, Ștef.
– Ți s-a întâmplat chestia asta?
– Prin liceu, da. Chiar și la facultate. Pe aici mai există specia aceea care cred că în America a dispărut: fete mari, vor numai cu cununie. Sperioase. Tipe care nu știu ce pierd. Tipe cărora le pare rău imediat după ce te refuză, a elaborat Ștef. Ar mai fi și faptul că nici nu apuci s-o dezbraci pe una, că află întreaga companie. Suntem noi – și eu, și Dan, și Adi – mari și tari și de neînlocuit, dar, dacă întindem prea mult coarda, riscăm să ne zboare.
– Prieteni, mediul corporatist e același aici, ca și la filiala din California. Acolo nu am ratat nimic, n-o să ratez nici aici. Voi avea grijă ca nici voi să nu ratați. Stresul dintr-o comapnie ca a noastră are numai un singur leac. Un leac exprimat în trei cuvinte: sex, sex, sex. Vi s-a părut că măcar una dintre colegele cu care v-ați culcat vrea să se mărite? Nu cred. Și ele, ca și noi, vor să aibă fun, să se distreze azi, că mâine iar ne chinuim creierii cu bițișorii. Am dreptate?

Cam avea. Majoritatea era formată din tineri. 25 – 35 ani. Toți performanți, toți bine plătiți. Toți stresați de termenele scurte ale proiectelor. Trebuia să se descarce, cumva, de stres. Nu cu program, nu conform regulii a treia a lui Bryan, dar o făceam. Mai devreme sau mai târziu, se auzea că X s-a culcat sau s-a cuplat cu Y. Și, în acea ecuație, X și Y căpătau mereu alte nume. Numai că, uneori, după un timp, aceeași combinație de nume revenea în ecuație. Ori, regula lui Bryan excludea repetarea, re-cuplările. Aici era singura diferență.

Am constatat atunci, în acea primă joi, că, de fapt, făceam tot ce ne propunea să facem Bryan. Și noi beam, dar începeam de vineri, nu de joi. Și noi înscriam, ca să folosesc traducerea lui din engleză, cuplându-ne cu o colegă sau alta. Numai că el ne îndemna să facem lucrurile astea cu program, fixându-ne scopul și urmărind să-l atingem cu orice mijloace. Să nu ne oprim până nu lăsăm Dublinul fără bere. Să nu rămână nici o colegă nemângâiată. Ca IT-ist, Bryan nu putea lăsa lucrurile la voia întâmplării. Toate trebuiau procedurate. Execuția trebuia să fie perfectă iar, în final, părțile – executantul și beneficiarul – trebuia să fie pe deplin satisfăcute.
Pe ideea aceasta a continuat, atunci, răspunzând temerilor lui Ștef.

– Ai pomenit de rateuri, Ștef. Completare la regula a treia: rateurile trebuie evitate. Rateul unuia dintre noi se poate repercuta asupra planului comun de acțiune. Ziceai că, pe aici, vorba zboară repede. La fel e și la headquarters, la Reading, la fel e și în California. Nu de vorba bună care zboară trebuie să ne temem. Dacă află toți că ai înscris cu bine, asta e publicitate gratuită. Suntem buni și predăm proiectele la timp, au nevoie de noi, tipa a fost satisfăcută – nimeni nu va avea nimic cu noi. Dar, dacă dăm rasol, dacă tipa se plânge, a doua zi, că n-a fost satisfăcută, atunci e de rău. Publicitate negativă. Compania nu poate sta pasivă atunci când o salariată conștiincioasă este înșelată în așteptări. Așadar, My friends, atenție la calitate. Orice rateu ne poate împiedica să ducem, la bun sfârșit, Lista.

Așa a rămas, acum doi ani. Să ne vedem joia următoare și să aprobăm lista. Și, apoi, să trecem la acțiune.

Nu știu precis de ce rememorez acum, când vine Sfârșitul lumii, tocmai ce s-a întâmplat în acea seară. Poate pentru că, fiind joi seară, trebuia să fiu cu ei. Trebuia să beau cu Bryan, cu Adi și cu Ștef și să glumesc pe seama sfârșitului care e aproape. Să închinăm în cinstea maiașilor care, în urmă cu opt sute sau o mie de ani, prevăzuseră totul. Inclusiv felul în care noi patru ne vom prăbuși în hău, plini de Heineken, ajutând orice damă care și-ar fi pierdut, în context, echilibrul.

Dar eu sunt singur acasă și rememorez. M-au scuzat față de ei, le-am spus că e ziua mamei și mă duc s-o serbez. De aceea voi lipsi mâine de la serviciu. Să mă acopere: febră mare, tuse. Au râs de mine. Mi-au zis că sunt un egoist, că vreau să fac Sfârșitul lumii pe cont propriu. Bryan a zis See you on Monday, la firmă sau pe unde vom fi, cu toții, luni.

Bineînțeles că nu e ziua mamei. A fost doar o scuză, acolo. Adevărul e că, deși nu cred în previziunea unor tipi care n-aveau calculatoare, algoritmi și modele matematice, mă încearcă o presimțire. Presimt că se va întâmpla ceva. Nu știu exact ce. Dar pare a fi ceva destul de serios ca să-mi bântuie subcoștientul. Destul de serios ca să mă facă să mă bucur că nu sunt, cu ei, în Centrul vechi. Poate că totuși cineva știe ce va fi mâine: poate un cutremur catastrofal, urmat de un tsunami uriaș, care va mătura totul. Sau poate că acel cazan plin cu magmă, pe care ne-am înmulțit noi ca furnicile, dă să răzbată la suprafață într-o erupție nimicitoare. Sau, dacă nu asta, poate că un asteroid catalogat, care trece, în mod periodic și cunoscut, aproape de Pământ, se va dovedi de o mie de ori mai greu decât fusese calculat și va fi atras de gravitație și făcut una cu pământul. Niciuna din posibilitățile acestea nu poate fi exclusă. Iar dacă o astfel de catastrofă ar fi iminentă, cel sau cei care ar ști asta ne-ar spune? Ne-ar spune, oare: “Aveți grijă, vineri 21 decembrie 2012, pregătiți-vă de Marea Călătorie. Luați cu voi numai strictul necesar.” Sigur că nu ne-ar spune. Ar însemna să ne spună, implicit, că nu pot opri cutremurele, că nu pot opri erupția unui vulcan și că nu pot împiedica un asteroid, dacă acesta are chef să se ciocnească cu Pământul. Ar însemna să recunoască faptul că, după mii și mii de ani de civilizație, după atâtea și atâtea descoperiri și cuceriri ale științei, suntem la fel de vulnerabili în fața catastrofelor ca și oamenii primitivi. Suntem un fel de dinozauri care au calculatoare și rachete cosmice, dar care vor pieri la fel ca strămoșii lor care pășteau, liniștiți, iarba.

Poate că e firesc să-mi amintesc, într-un asemenea moment, tocmai de schimbarea produsă de venirea lui Bryan. Deși nu sunt condamnat definitiv, deși sfârșitul anunțat nu este ceva sigur, rememorarea nu-mi strică. Dar nu pot să retrăiesc chiar fiecare clipă a vieții, fiecare zi. Cum îmi beam cafeaua cu lapte, cum mergeam la grădiniță, cum coloram elefănței roz și cum îmi mâncam sanvișul din ghiozdănel. Mi-ar trebui, numai pentru asta, doi ani. Alți 12 ani – ca să stau în bancă, să fiu cu inima cât un purice că mă ascultă și eu n-am învățat. Și alți 4 ani ca să merg la cursuri, să stau până noaptea târziu, cu Ștef și cu Adi, în Centrul de calcul, lucrând la proiecte. Sau, să fiu tot cu ei, la cămin, jucând poker și ascultând, la nesfârșit, Pink Floyd. Mi-ar trebui, cu totul, 28 de ani, atâția cât am acum.

Ori, eu am la îndemână cel mult o zi. De aceea cred că rememorez numai momentele de comutare: de la grădiniță la școală, de la liceu la facultate, de la facultate la Microsoft România. Iar venirea lui Bryan, cu programul său de omorât plictiseala, e, fără doar și poate, un punct important de cotitură. E, de fapt, cea mai recentă turnură pe care a luat-o viața mea. Iar dacă maiașii aceia vor fi avut ei vreun motiv ca să ne prezică sfârșitul de mâine, ar fi nu numai cea mai recentă turnură, dar și ultima...

Pentru că turnură a fost. După joia aceea, cam neîncrezători la început, cam ezitanți, am pornit la întocmirea listei. Pe măsură ce adăugam nume în tabela Excel, ne simțeam tot mai atrași de planul lui Bryan. Eu și Adi am adus lista în joia următoare, așa cum stabilisem, la Dublin. Bryan nu cunoștea tot efectivul feminin, așa că nu ne-am bazat pe el. Surprinzător, Ștef n-a colaborat. De luni până joi a fost posomorât. S-o fi gândit că o punem și pe iubita lui pe listă. Bineînțeles că n-am inclus-o pe Felicia...

După ce am dat pe gât prima cutie de Guiness, Bryan a luat de la noi lista. A examinat-o atent, de parcă analiza specificațiile unui produs nou. Pe cele patru exemplare erau înșirate numele tuturor doamnelor și domnișoarelor la care urma să dăm asaltul. Numai una și una. Așa cum ne spusese Bryan, nu ne propuneam să devenim societate de caritate. Urâtele, băbătiile și disperatele nu aveau ce căuta pe listă. Bryan putea să fie mulțumit.

Pe coloane erau numele noastre. Patru coloane, patru nume. În căsuțe, urma să bifăm, fiecare, în dreptul tipelor cu care ne culcasem. Rodica, șefa lui Adi de la Dezvoltare Software, avea deja două bife. Așadar și Adi trecuse pe la ea. Bryan a scos un pix și a adăugat o altă bifă în dreptul ei. Apoi, o altă bifă pe coloana lui, în dreptul Adinei.

Ștef, care nu văzuse lista, i-a cerut cele patru exemplare. A scos un pix și a adăugat, pe toate patru, numele Feliciei. L-a bifat, în dreptul lui. Apoi, a mers la linia Rodicăi și a adăugat bifa lui și la ea. Pe urmă, la fel de încruntat cum fusese toată săptămâna, i-a înapoiat lista lui Bryan și a mârâit printre dinți:
– Acum poți să completezi și tu, Bryan.
Așadar, Rodica era bifată de toate părțile. Că se culca tot cu Contabilul Șef, asta nu mai era treaba noastră. Noi ne îndeplinisem, avant la lettre, misiunea. Toți patru. Aveam mai puțin de lucru.
Dar ce naiba era cu Felicia? De ce o adăugase Ștef și ce anume mai avea de completat Bryan în lista noastră? Întrebările au zburat din privirile noastre, ale lui Adi și a mea, către Ștef. Ștef a ridicat din umeri:
– Vă lămurește domnul Bryan. Poate mă lămurește și pe mine, ca să înțeleg mai bine.
Domnul Bryan a răspuns calm, ca și când n-ar fi băgat în seamă tonul de gâlceavă din glasul lui Ștef:
– Prieteni, dear Ștef. Înainte de a porni la drum trebuia să clarific lucrurile: Felicia, iubita ta, intră sau nu pe listă? Așa că, vinerea trecută am sunat-o pe Rodica și i-am cerut numărul Feliciei. O să scurtez relatarea, căci nu vreau să suferi. Eu unul n-aș suferi, dar pe tine te văd cam încruntat. Am sunat-o și am invitat-o la mine, sâmbătă seara, ca să privim, împreună, cometa Halley.
– Da, s-o așteptați în balcon, 40 sau 50 ani, până la următoarea apariție! a răbufnit Ștef.
– Ai dreptate, dar ce contează? a continuat, imperturbabil, Bryan. N-a existat femeie pe care s-o fi invitat cu formula asta și să nu vină. Notați, vă rog, linia asta de început: e copyright Bryan, dar vă dau voie s-o folosiți: Vino la mine să privim împreună cometa Halley. Aici, în România, nu poți folosi, la agățat, chestia cu Can I buy you a drink. N-o poți folosi pentru că la voi e prostul obicei să plătești consumația damei cu care ieși. La noi, plătim nemțește. A, să nu uit, regula numărul 4: nu plătim consumația tipelor. Plătim fifty-fifty. Au vrut egalitate între sexe, să fim egali în toate privințele!
– Ai zis c-o să fii scurt, a mârâit, din nou Ștef. Hai, varsă tot.
– Păi asta a fost tot. Am tot privit cometa, la mine în garsonieră, până duminică dimineața. Conform regulii a treia, n-o s-o mai văd niciodată pe Felicia. E vreo problemă?
Și, fără ca să aștepte vreun răspuns de la Ștef, Bryan a adăugat o bifă pe coloana lui, în dreptul numelui Feliciei. Lângă bifa lui Ștef.

Asta era, deci, completarea despre care pomenise Ștef. Auzise el ceva, de aceea o adăugase pe iubita lui pe listă. Auzise, dar a vrut să audă totul din gura lui Bryan. A vrut să auzim și noi.

– Nu e nici o problemă, Bryan, a răspuns Ștef, într-un târziu. Numai că la noi nu faci chestii din astea. Nu te dai la iubita sau soția prietenului.
– Stai, că nu înțeleg. Dacă Felicia nu voia să vadă cometa, nu venea în Dorobanți. Încerca s-o vadă, singură sau cu tine, de la ea, din Colentina. O cometă nu e ca Arcul de Triumf, s-o vezi numai de pe Kiseleff. N-am dreptate? Dan? Adi?

Adi și cu mine eram siguri că se vor încăiera. Ne pregăteam să-i despărțim. Nici măcar nu ne era clar pe cine să mizăm: Ștef era cam tot atât de înalt cât Bryan și făcuse, vreo cinci ani, karate. Dacă se încăierau, puteam să-i deosebim numai după păr. Ștef îl avea negru și îl purta lung.
Dar Ștef n-a sărit la bătaie, nu l-a înjurat pe Bryan, nu a rupt nici un scaun din bar. A părut că și-a vărsat tot necazul prin trecerea numelui Feliciei pe listă. Terminase cu ea. O și pedepsise. Vorba lui Bryan: dacă ea avusese numai atâta minte încât să intre singură în bârlogul lupului, ce rost ar fi avut ca el, iubitul ei, să-i apere blana?

Simțind că momentul greu a trecut, Bryan a plusat:
– Peste câteva luni îmi vei mulțumi, Ștef. Cred că nu ți-ar plăcea să stai pe tușă și să ții scorul, în vreme ce noi bifăm nume după nume. Acum, ai drumul liber. Nici prea mult poker n-ai fi văzut, prietene. Cum am fi jucat noi, în trei?

N-ar fi fost exclus ca Bryan să fi acționat intenționat ca s-o scoată pe Felicia din peisaj. Prea se mișcase repede. Nu m-am dus mai departe cu gândul. Adică, nu m-am gândit că, din punctul de vedere al americanului, el, Bryan, făcuse un bine, ba chiar se sacrificase, nu numai pentru Ștef, dar și pentru întreg grupul.
– Ar mai fi niște mici detalii. Le voi formula tot ca reguli. Regula a cincea: nici o paridă de sex fără condom. Prezervativ, pe românește. Aici nu mai plătim egal. Domnii vor face cinste. Pentru început, poftiți câte cinci pachete din partea casei.

Tocmai atunci, Mia, chelnerița, ne-a adus al doilea rând de bere. S-a aplecat, așezând paharul în fața fiecăruia, dându-ne încă odată ocazia să-i admirăm sânii superbi. Privită de departe, ar fi părut că studiază pachețelele acelea mici pe care Bryan le pusese în fața fiecăruia. O cunoșteam demult, ne văzuse de atâtea ori făcuți pulbere, încât o consideram ca pe un fel de membră grupului.
– Vă ajung pentru seara asta, domnilor? Americane? l-a privit, întrebător, pe Bryan.
– The best. Durată îndelungată de funcționare. Ca bateria Duracell. Vrei să le încercăm?
– Nțt! Eu sunt de modă veche, mister. Prefer fără. Numai să fiu sigură de animal. Și, bineînțeles, animalul să merite.
A părut că vrea să spună să mă merite, dar s-a corectat la timp. Nu voia să se dea mare. Mia avea un nemaipomenit simț al măsurii. Știa întotdeauna până unde să se întindă cu clientul. Și transmitea, nu știu cum, limitele până la care clientul se poate întinde cu ea. Nu numai sânii ei erau uimitori, dar și corpul, privirea, mișcările repezi, profesionale și feminine în același timp erau ale unei tipe de clasă. Departe de vulgaritatea oarecum comună a chelnerițelor de pe la noi. Seara servea la Dublin, de joi până duminică. În rest, studia Dreptul. Era în primul an.
– Lasă că ne mai împrietenim noi și te aduc la zi, a plusat Bryan. Până înveți să-l pui, te ajut și eu.
– Numai să am pe ce, nu s-a lăsat nici Mia. Că am auzit că nu ține loc de... Apoi, către Adi: Am vorbit cu patronul, aveți, în principiu, cămăruța pentru joc.
– Perfect. Pot să comand o masă specială pentru jocul de cărți? Să o livreze direct aici, la Dublin?
– Orice vreți dumneavoastră, mister Bryan. Chiar și un pat, deși avem o canapea destul de confortabilă. Puteți s-o încercați oricând.

Și, terminând cu distribuirea berii, Mia și-a lăsat palma stângă pe umărul americanului. Știam ce îți transmite, în tot corpul, atingerea aceea. Dar mai știam că, în fapt, nu e nimic altceva decât un gest profesional, prin care îl face pe client să se simtă bine, atât de bine încât să nu se zgârcească la bacșiș. Iar dacă Bryan va lua atingerea aceea ca pe un avans, se va înșela crunt. Deși mulți încercaseră, nimeni n-o bifase pe Mia. Cel puțin așa spunea folclorul irlandez de la Dublin.

Mia a plecat la treburile ei. Își făcuse datoria: ne făcuse să uităm de Felicia și, în același timp, își marcase teritoriul față de Bryan. Dacă intra în el, știa ce-l așteaptă. Privirea lui Bryan a însoțit-o până când s-a pierdut printre mese.

– Regula numărul 6, la 6 am ajuns, nu? Cine nu poate veni la poker, anunță din timp. La bere se mai admit absențe nemotivate, dar să jucăm în trei e ca și cum am naufragia pe o insulă pustie, fără bere și fără Mia. O.K.?
– Propun și eu o regulă, Bryan, am intervenit. Regula a șaptea: Bem numai până când nu mai putem lega vorbele. Când devenim incoerenți, ne oprim. Trei, patru, cinci beri – cât duce fiecare.
– Vrei să spui 10. Abia după zece beri încep să povestesc lucruri pe care nici eu nu le-am știut până atunci. De acord cu regula a șaptea, a aprobat Bryan.

În acești doi ani câți au trecut de atunci, am tot adăugat reguli noi. S-au făcut vreo sută. Pe primele 20 le știm cu număr cu tot, restul le-am reținut numai ca idee. Cele mai multe au venit de la poker. Nici vorbă să jucăm mereu după aceleași reguli. Adică, să avem ordinea obișnuită: o pereche, trei bucăți, chintă, culoare, full, careu, chintă la culoare, chintă royală. Nu, Bryan ne-a învățat să jucăm ca americanii. La fiecare joc, o altă regulă. La unul, cea mai mare carte e chinta spartă la valet. La alt joc, poate imediat următorul, asul e cartea cea mai mică. Cel care dă cărțile stabilește regula și după regula aceea se joacă acel tur. Alt exemplu: Ultima carte o expui celorlalți, pe frunte, fără ca tu să o vezi. Sau: Perechea de nouari bate tot. În cazul ăsta, decartezi chiar și un careu de ași, servit. Reguli care mai de care mai aiurite. La fiecare trebuia să adaptezi o altă strategie de joc.

Ne-a durut capul la pokerul ăsta american până când ne-am obișnuit cât de cât. Dar tocmai în acea perioadă, de învățare, ne-am distrat cel mai bine. Eram atât de prinși de joc, atât de atenți să nu greșim, încât nici nu știam când intră Mia cu băuturile. Așteptam joia, așa cum așteptam, când eram mici, Crăciunul.

Odată cu progresele la poker, făceam progrese și cu lista. La început a mers mai încet. Dacă apărea o bifă pe lună la mine, la Ștef sau la Adi! Foloseam noi formula lui Bryan Vino la mine să privim împreună cometa Halley sau metodele noastre, tradiționale, cu mersul la un concert sau la un film, dar succesele veneau greu. Grea era și desprinderea de după noaptea de sex. Era clar că nici noi, nici colegele, nu asimilasem metoda americană. Noi încercam să aplicam regula a treia, ele se așteptau la o relație, cât de cât, de durată.

În perioada aceasta grea, de început, victoriile le-a repurtat mai ales Bryan. În câteva luni bifase cam 10 nume, ceea ce însemna cam o treime din listă. Nu mai spun că, spre deosebire de noi, care trudeam numai și numai pentru listă, Bryan lucra și suplimentar. Rădea tot pe unde ne duceam. Ajunsese cunoscut și în Centrul vechi, și în Dorobanți, și pe malul Herăstrăului. Îi venise și mașina, pe care o pusese la vapor la San Francisco. Un sau o Corvette, ultimul tip. Aspirator de dame, nu altceva. Numărul de California îl apăra de agenții de circulație, care nu-l opreau nici la ore mici, la care orice șofer e suspect că a băut. Dar, același număr, îl devoala tuturor amatoarelor de mașini bengoase și de pașapoarte americane. Roi veneau spre el! Chiar și cele care veneau la baruri cu iubiții plecau acasă cu el. Ca să vadă cometa Halley, bineînțeles. De nu știu câte ori numai mușchii lui Ștef ne-au scăpat de iubiți ofuscați, care nu respectau dreptul damelor la libera alegere. Destul de des, când prada era mai numeroasă, ne înfruptam și noi din cuceririle lui Bryan și ale Corvettei sale. Dar, în ceea ce privește lista, progresul a fost, la început lent.

Însă, încet-încet, la firmă s-a auzit despre lista noastră. Probabil că s-a auzit de bine. Întreaga firmă zumzăia. Partea feminină zumzăia ca un stup de albine harnice. Munceau toată săptămâna, dar așteptau weekendul cu inima cât un purice: Îmi vine sau nu-mi vine rândul? Cutărică a fost deja cu Bryan, cu Dan și cu Ștef. Eu, numai cu Adi. Când îmi vine rândul la ceilalți? O să fie mai bine decât cu Adi? De fapt, nici cu Adi n-a fost rău.

În cealaltă tabără, cea a bărbaților, am început să primim priviri piezișe. Ãștia patru, adică noi, ne iau pâinea de la gură. Toate colegele ies numai și numai cu ei. Nouă ce ne rămâne?

Au apărut și câteva reclamații pe la Resurse umane, cum că așa și pe dincolo. Că Don Juani, că facem femeile să sufere. Răutăți. Noi ne vedeam conștiincioși de termene, munceam de ne săreau capacele de luni până joi, iar vinerea, după cheful de joi noaptea, o luam mai ușor. Pe românește, o amețeam. Așa cum prezisese Bryan, ne-au lăsat în pace. Eram de neînlocuit.

Poate că era chiar mai mult decât atât. Noi patru înființasem un fel de serviciu sau un departament foarte necesar într-o firmă ca a noastră. Furnizam sex la locul de muncă. Mai bine zis, sex legat de locul de muncă. Colegele noastre nu mai erau obligate să bată drumurile sau cluburile în căutarea partenerilor. Îi aveau chiar sub nas. Gata să le îndeplinească dorințele. Nu mai spun că eram parteneri siguri, verificabili, cu funcții și salarii onorabile, de care nu se plânsese niciuna din cele deja bifate. Așadar, Microsoft putea să ne breveteze, să întemeieze echipe ca a noastră în toate sediile sale din întreaga lume. Putea chiar să introducă, în cotractele de angajare, pe lângă beneficii ca salariul, asigurarea medicală privată, asigurarea pe viață, și asigurarea că, în cadrul firmei, orice salariată va fi satisfăcută de un serviciu competent și specializat, oricând va simți nevoia să facă sex.

Sigur, zumzetul acesta era mai mult subteran. Prima dată mi-am dat seama de schimbare atunci când am făcut pasa la Adina. Era abia a treia. Le bifasem până atunci numai pe Rodica și pe Felicia. Nici n-am deschis bine gura, că Adina a sărit, bucuroasă: La cât? La 8, la Carul cu bere? Vin, cum să nu vin. Dar îmi promiți că îmi arăți apoi cometa Halley?

Adina și-a plătit și consumația. Acasă nu m-a întrebat unde-i cometa, ci s-a focalizat imediat pe chestiunea pentru care venise. Ca și la Carul cu bere, am participat la acțiune în mod egal, cu elanul caracteristic angajaților unei firme de renume. Dimineața am băut împreună cafeaua, i-am chemat un taxi și dusă a fost. Joia viitoare am bifat-o în tabelul martor, pe care îl păstra Bryan.

Atunci, când cu Adina, am căpătat certitudinea că nu numai lista, dar și regulile nostre sunt cunoscute. Și că dragele noastre colege sunt pregătite să joace după acele reguli.
Restul a fost cât se poate de ușor. La xerox, la cafeteria sau în parcare, eram întrebat din priviri: Mie când îmi vine rândul? Ce mai aștepți?

Ghiocel

(urmează partea a II-a, ultima)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!