agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1249 .



A treia bancă - Cap. 21 – Privind Everestul de pe mușuroiul de furnici și vorbind despre râme
proză [ ]
fals roman polițist

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ghiocel ]

2013-03-11  |     | 



Luni, înainte de festivitatea de recepție a lucrărilor din curte, ne-am strâns din nou în buncăr. De fapt, nu în el, ci sub el, ca să ne putem așeza, pe rând, pe prima noastră pradă: prima bancă.

Le-am prezentat planul pentru a doua bancă și am împărțit rolurile: Vigilante avea să stea în tribună și să dea semnalul pentru apariția pompierilor. Pentru a nu fi recunoscut pe înregistrările camerelor de supraveghere, urma să se deghizeze punându-și o barbă falsă și niște ochelari mari de soare. Hakita, Papadopolii și cu mine aveam să fim pompierii. Papadopolii aveau cinci zile pentru a pregăti mașina și echipamentul de pompieri. Tot ei aveau să-l antreneze pe Hakita la tăiatul cu flexul, prezentându-l în atelierul lor ca pe un muncitor în curs de angajare. Ei trei trebuiau să acționeze rapid, la fel ca echipele care schimbă pneurile la cursele de automobile.

Trei erau suficienți pentru cele cinci picioare, așa că m-am extras din rolul ăsta. Eu aveam să fiu la volan. De mic, de când mă jucam cu o mașinuță chinezească de pompieri, visam să conduc o mașină care să stingă incendii adevărate. Visam să gonesc în trombă pe străzi, să trec pe roșu acționând sirena și s-o salvez pe colega mea de grădiniță care se jucase cu chibriturile la aragaz. Faptul că Irinuca era acum în State, măritată cu un informatician, și că nu interveneam ca să salvăm pe nimeni avea mai puțină importanță. Visurile nu se împlinesc niciodată cu exactitate absolută.

Se spune că obișnuința e a doua natură a omului. Și cum, orice s-ar zice, hoții sunt și ei oameni, planul meu a fost acceptat de către colegii de spargeri. Se obișnuiseră. Vigilante, stelist convins, s-a bucurat că vede meciul și nu are altă bătaie de cap în afară de cea cu care s-ar putea alege, eventual, dacă ar striga pe Giulești „Hai Steaua!”

Nici Papadopolii, pe care cădea din nou greul „logisticii”, nici ei n-au obiectat. După „aranjarea” camionului „extraterestru”, nu puteau să spună că nu pot veni cu o biată mașină de pompieri. Terestră.

– Ca orice companie de construcții, suntem obligați de lege să avem în dotare o mașină de stins incendii, m-a liniștit Petras. Noi avem două. Pe prima am cumpărat-o chiar de la pompieri, acum vreo cinci ani, de la casare. Am modificat-o și am înscris-o, la Registrul Auto, ca autoscară. Dacă le vine ideea să caute toate mașinile de pompieri, n-o să dea de ea. Pe asta o s-o modificăm și o s-o folosim pentru a pune mâna pe Stavrid. Ca măsură de precauție, mâine îi facem actele de casare și o predăm, fictiv, la fier vechi. În fapt, o dotăm cum zice Laur: modificări minore la rezervorul de apă, astfel ca să poată fi umplut cu spumă carbonică, plus un rezervor generator de fum, un fel de tun. Iar imediat după lovitură o dezmembrăm. Dacă vin să ne caute de mașini de pompieri, le-o arătăm pe cea nouă. Asta nouă e de două ori mai mare decât cea veche; se va vedea de la o poștă că nu putea să încapă pe poarta stadionului.
Joi trebuia să fiu la atelierul lor și să mă familiarizez cu volanul, pedalele, sirena și butoanele care comandau tunul cu spumă și „vermorelul”. Costume aveau, trebuiau doar să-l ajusteze pe cel pentru Hakita. Pompierii noștri sunt mai înalți decât IT-iștii japonezi.

Singurul care a venit cu ajustări la planul meu a fost Hakita. Considerând că e riscant să ne întoarcem cu mașina de pompieri până în Vestfaliei, străbătând un sfert din București, el a propus să folosim încă o mașină pe care s-o parcăm pe o stradă din apropierea stadionului, mașină care să preia Stavridul și să-l depună sub buncărul de sub garaj. Am acceptat, râzând. Nici nu știți ce haios sună în engleză Stavridul. L-am pus să-l zică și în japoneză, dar Hakita era cam pe-afară cu zoologia. A tradus mot-à-mot și a ieșit ceva de genul „peștele care a ieșit din apă și s-a cățărat pe zidul din spate al tribunei a doua, cea care dă spre Căile Ferate Române”.

– Mașina a doua va fi un van, un microbuz pe care voi lipi însemnul Intervenții rapide – s-a conformat Petras. În felul acesta nu va bate la ochi. Toată lumea e obișnuită cu intervențiile rapide care durează zile întregi. După ce dăm lovitura, Ianis preia mașina de pompieri și o duce la noi, la atelier. În drum îl lasă pe Hakita la metrou, ca să cunoască realitățile vieții bucureștene. N-o să aștepte mai mult de o jumătate de oră.

– Lasă că și eu vin cu 41 și, cu mila lui Dumnezeu, cu 131, se autocompătimi Vigilante. Eu nu știu ce capete pătrate pun meciurile seara, atât de târziu!

Petras nu-i răspunse, continuă de parcă n-ar fi fost întrerupt:

– Tu, Laure, te urci în van, cu banca sau ce scaune vor rezulta din ea prin tăiere. Eu conduc. Descărcăm rapid în buncăr și apoi eu plec cu vanul gol, fericit că am intervenit rapid. E bine așa?

Petras aștepta confirmarea. A mea a venit prompt. Vigilante a făcut și el semn că-i convine. Cred și eu: avea de dat doar telefonul cu semnalul! Vedea meciul și nici măcar nu trebuia să care banca. Rolul ideal, pentru care era, de departe, cel mai calificat.

Hakita nu a răspuns nici da, nici ba, nici în japoneză, nici în engleză, nici în română. Era deja ocupat cu altceva: în afară de picioarele băncii, trebuia să mai tăiem și barele care uneau scaunele între ele. Cu schița mea în mână, Hakita tasta la laptop un program care să minimizeze numărul de tăieturi. Când a avut rezultatul, a figurat tăieturile, cu pixul roșu, pe schiță. Treaba era ca și făcută.

Am trecut schița din mână în mână. Tăieturile s-au întipărit, în roșu, în mințile noastre. Apoi, Vigilante a aprins hârtiuța cu schița și am privit cum dispare desenul. Cam așa urma să dispară și originalul, banca de rezerve a Rapidului: în fum.

Nu mi-am pus niciodată întrebarea asta, dar mi-o puneam acum, stând, acolo, pe prima bancă: ce simte oare un hoț, după prima lui lovitură, stând pe prima lui pradă? Și nu mă gândeam la un hoț de buzunare. Cu acela era clar: golește portofelul, bagă banii în buzunar și aruncă „ambalajul”. Nu „stă” pe pradă. Mă gândeam la hoții care pot sta efectiv pe pradă, cei care s-au ales cu un sac cu bani, o motocicletă, o găină sau, de ce nu, o actriță celebră pentru care vor cere răscumpărare. Ei ce simt oare stând pe o astfel de pradă?

Eu unul nu simțeam mare lucru stând pe banca furată de la Retina 7. Era ca și cum stăteam pe un mușuroi de furnici și priveam la Everestul din zare. Pe la cota +15 plutea un pește – probabil un stavrid; în rest – nimic altceva: doar muntele cu pantele abrupte, acoperite pe alocuri de ghețuri, cu vârful în ceață. Uriașul acela era chiar a treia bancă: Banca de Rezerve a Statului. Până nu îi atingeam vârful, nimic nu conta: nici mușuroiul, nici Stavridul de la cota +15. Nimic. N-o să găsiți consemnate nicăieri antrenamentele de cățărare sau atingerea unor cote intermediare. Doar cei care ating vârful, doar ei rămân în istorie. Oricât de mult m-ar fi jenat masca de oxigen, oricât de puternic ar fi fost vântul, oricât de înghețate mi-ar fi fost degetele de la picioare, trebuia să ajung pe vârf! Gloria mă aștepta acolo! Vântul năpraznic îi lipea tricoul de sâni. Sânii păreau sculptați din roca muntelui. În mână ținea statueta Oscarului.
Cred că v-ați dat seama că tricoul era al meu, iar sânii erau ai Simonei.

Ianis mă coborî de pe vârfurile munților și mă aduse cu picioarele pe pământ. De fapt, sub pământ. Sento și Shinto obținuseră toate avizele necesare și mâine urmau să dea prima lovitură de cazma. Mai precis, să pornească primul agregat de săpat galeria metroului.

– 143 de avize! se minuna Ianis. Cel mai greu a fost la Asociația de Protecție a Râmelor (APR), secțiunea Râme Urbane. Ãia, acolo, nu și nu! Că habitatul râmelor va fi afectat. Că asta va duce la un dezastru ecologic. Și nu era vorba de șpagă sau de comision. Noroc că Shinto și-a amintit de un caz similar, la metroul din Djakarta. Acolo, tot așa, niște japonezi de-ai lor nu obțineau avizul din cauza unor cârtițe – specie rară. Au trebuit să prevadă în proiect și să sape niște galerii suplimentare de-a lungul tunelului. Shinto a adăugat la proiectul nostru niște puțuri de aerisire prevăzute cu instalații de stropire. Cu proiectul astfel modificat s-a dus din nou la APR. Doar așa a reușit să obțină avizul. Nu știam că avem râme atât de valoroase în București!

– Vedeți că vorbiți fără să știți? sări Vigilante, bucuros că discuția ajunsese într-un domeniu cunoscut lui. La buticul meu, jumătate din încasări vine din vânzarea râmelor. Mezelurile mai rămân de pe o zi pe alta. Uneori, seara, mai rămâne și pâine nevândută. Dar râmele, râmele se vând ca biletele la meciurile de fotbal când jucăm cu spaniolii.
– Nea Vasile, de-aia udăm noi gazonul înainte de meciurile cu ei? Ca să alunece pe râme? am încercat să-l tachinez.
– Mulți văd, puțini cunoaște, se apără nea Vasile. Și cine râde la pauză, s-ar putea să plângă la final. Râma de București e unică în lume, domnilor! N-are egal. Are ea un nu-știu-ce! Orice pește o simte de la un kilometru și se repede la ea năuc, uitând de cârlig și de tot ce i-o fi spus mă-sa și tat-su despre râme care atârnă blege în apă, fără nicio noimă. Eu cred că puietul care e repartizat în lacurile Bucureștiului el ăl mai fericit: de râmă va pieri până la urmă, dar câte mese delicioase îl așteaptă până atunci!
– Atunci de ce nu exportăm râme? Dăm cinci vagoane de râme pe un vagon-cisternă cu petrol și echilibrăm balanța la schimburile comerciale, nu?
– Precis că numai un poet ar fi în stare să facă o afacere atât de proastă, mă puse la punct Vigilante. E exact pe dos: pe un vagon de râme de-ale noastre poți cere un tren întreg cu petrol. Numai că râma e marfă perisabilă. Ea nu rezistă chiar dacă o trimiți cu avionul și îi asiguri climatizare. Cred că nu e învățată cu altitudinea. M-am interesat, că mă bătea gândul să fac export de râme. Mamă, să fi deschis magazine la Paris, la Londra, la Milano! Viață! Dar nu merge. Toți care au încercat asta au pierdut.
– Uite de aceea merge prost țara asta: avem și noi un produs care s-ar vinde peste tot, dar lui nu-i place în altă parte. Vrea să rămână aici, ca să nu-i ducem lipsa. Să avem râme din belșug!

Trecând peste înțepăturile mele, Vigilante continuă:
– Nu știu dacă ați citit, a fost în ziare acum trei ani. Venise un norvegian, herr Borcescu, născut pe-aici pe-aproape, prin Vatra Nouă. Pescar înrăit. Îl prinsesem de multe ori că punea pripoane pe Herăstrău, pe când eu eram paznic și el era elev, în gimnaziu. A plecat după Revoluție, cu tat-su; s-a dus să lucreze pe platformele din Marea Nordului. Borcescu ăsta mic s-a făcut și el petrolist. Dar tot pescuitul a rămas dragostea lui cea mare.
– Vezi că Hakita adoarme, nea Vasile. Mai scurteaz-o, că mă doare gura traducând.
– Vine Borcescu acum trei ani – ăsta micu’, Sebastian – și întreabă de mine. Mă găsește, ne ducem la o bere la „Pescăruș”. „Nea Vasile, o mai fi trăind somnul ăla din păpurișul de la Muzeul Satului?” De aceea mă căuta: pe vremea când el bracona, ca puști, și eu îi dădeam două după ceafă și-i confiscam cârligele, umbla vorba că e un somn mare în zona aia din Herăstrău în care n-ai voie să pescuiești sau să te plimbi cu barca. Îi zic: „Bine măi Sebi, nu-ți ajung heringii și somonii norvegieni, tragi la somnul românesc? Eu și-acum sunt convins că somnul ăla uriaș e poveste. De unde somn în Herăstrău? Primăvara îl populează doar cu puiet de crap.” El: „Nea Vasile, visez și noaptea că îl trag cu macaraua la mal. Partea aia de lac e concesionată?”

Mă interesez, aflu că era tot la Stat. Tot la Direcția de Lacuri, Parcuri și Agrement, unde lucrasem. Dau acolo peste un fost coleg, acum director, ce faci nea Vasile, că una, că alta, uite ce e domnu’ director, măi Puiuțu, că așa îl alintam, uite, domnul ăsta herr din Vatra Nouă – îl știi, noi îi ziceam Sebi – n-are ce face cu trei sute de coroane, puse una peste alta, și vrea să le dea pe o autorizație la somn. Somn oricât de mare. Dacă îl prinde, matale Puiuțule te alegi cu banii. Dacă nu-l prinde, banii tot în buzunarul matale vor face pui.

Ne dă Puiuțu autorizație ștampilată. Doar că nu ne-a tăiat chitanță pentru cele trei sute de coroane. Dar nici noi nu i-am cerut. Că omul a fost cinstit: „Sebi, că la câte șuturi în fund ți-am dat când te prindeam braconând, pot să-ți spun așa, cât vei fi tu de herr acum. Sebi, povestea aia cu somnul e pescărească. Nu știu cine a scornit-o. Nu e niciun somn mare în Herăstrău. E prea mult tămbălău: vaporașe, muzică, zgomot de la restaurante. Somnului îi place tihna. Presupunând că s-ar nimeri vreunul prin puietul cu care populăm lacul, primăvara, un somn nici n-ar avea ce să mănânce în Herăstrău: de unde hoituri sau pești morți? Dar dacă e visul tău, damblaua ta, ești binevenit. Aveți nevoie de ceva, mă suni. Uite cheia de la lacăt: sub podul de la Aleea Rozelor e un gard; deschideți poarta cu cheia asta. Când terminați cu somnul, mi-o aduceți înapoi. Rahat în traistă!”

Sebi a închiriat o șalupă cu tot ce trebuie. Undițe de calibru, troliu de tras pește mare, harpoane, frigider și copertină. Eu am venit cu cele mai grase și mai frumoase râme. Râme de București. Era toamnă, pe la mijlocul lui octombrie. Jur-împrejur – galben-arămiu-roșu. Nu începuseră încă să golească lacul. Acolo, în dreptul Muzeului Satului, apa e adâncă; unii zic că poate avea chiar patru metri adâncime.

Am aruncat ca nadă un pui nițel fezandat. Cu pene cu tot. Plutea. Ne-am pus de strajă la undițe. Era călduț afară, soarele ne încălzea, ne încălzeam și cu whisky. Crapii ne cam mâncau râmele: scoteam câte unul pe minut. Toți de-o seamă, cam la un chil. Bănuiesc că se sinucideau, ca să nu rabde frigul iernii.

Așa a trecut dimineața. Am mâncat acolo, pe șalupă. Ne beam cafeaua din termos când, chiar sub ochii noștri, în jurul puiului mort se căscă o gaură în apă. Mare cam cât o găleată. Puiul fu înghițit pe loc, ca de sorbul unei pompe. M-am uitat la Sebi, Sebi s-a uitat la mine. „E El” – a șoptit Sebi. „Numai el poate fi” – am dat eu din cap.
Sebi a luat cutia de râme, a ales vreo zece și le-a înfipt în cârligele mari ale priponului legat de troliu. Încet, ca să nu facă prea mult zgomot, a dat drumul priponului. N-am pornit motorul: am vâslit, îndepărtând șalupa vreo 20 metri, pentru a derula priponul. Ne-am oprit și am așteptat. Abia dacă mai puteam vorbi. De emoție. „Crezi că după ce a halit puiul, se mai uită el la râme?” Sebi, ceva mai liniștit decât mine, mi-a șoptit: „Vine la desert. Și, dacă nu vine azi, vine mâine sau poimâine, și tot vine. Important e că acum știm sigur că există. Visul nu m-a mințit”.

La undițe nu mai trăgea niciun crap. Simțind monstrul stârnit din străfunduri, se speriaseră și ei. Am strâns undițele, ca să nu ne încurce la ce urma. Am stat aproape nemișcați încă vreo două ore. Înțepenisem. Sebi stătea cu mâna pe butonul troliului. Își rodea pipa. Nu îndrăznea să o aprindă, de teamă să nu îl simtă monstrul Herăstrăului.

Deși ne așteptam, șocul mușcăturii lui ne-a surprins. Șalupa s-a aplecat, gata să ia apă. Sebi a rulat scurt firul pe troliu, ca să înfigă cârligele cât mai adânc în gâtlejul lacom. „Râme a vrut, râme a căpătat!” a urlat el. Apoi a schimbat sensul și a lăsat firul să se deruleze. La semnul lui Sebi, am pornit șalupa. S-a pus în mișcare icnind, de parcă remorcasem un picior de pod sau un debarcader.

I-am făcut un tur al zonei de lac în care domnise sau dormise ani buni. Așa, ca de rămas bun. Un tur triumfal. Ne trăgea când în stânga, când în dreapta. Făcea slalom, ca un schior tras pe apă cu șalupa. Din când în când, din cauza valurilor, ajungea cu botul în aer. Nu-l vedeam în întregime; bănuiam doar că e mare, după botul cât un televizor de pe timpuri, din acela cu lămpi. Știam că fiecare gură de aer pe care o lua prietenul nostru din adâncuri era pentru el ca o picătură de otravă. Mă temeam că va ceda cablul, dar Sebi mă asigură că ținuse la un pește-spadă de 200 kg.

Monstrul se mai liniștise, așa că am țintit poarta de sub pod și am ieșit în larg. Cei care se plimbau pe pod l-au văzut probabil în întregime, căci apa era destul de limpede. Au izbucnit strigăte, fluierături, de parcă luasem prizonier un dușman al tuturor. Când am trecut prin poartă, era să-l pierdem: cum trăgea el într-o parte, s-a izbit de stâlpul de fier al porții. Asta a fost ca lovitura de mai cu care oricum trebuia să-l liniștim: așa termini un somn. Anesteziat de lovitură, peștișorul nostru nu ne-a mai fâțâit prea mult la traversarea lacului.

Sebi a trecut la comanda șalupei, eu l-am tras cu troliul mai aproape, cam la vreo șapte metri. Am mers glonț la debarcaderul clubului nautic „Olimpia”, unde era un ponton înclinat pe care sportivii își coborau caiacele sau schifurile la apă. Când botul șalupei era pe punctul de a atinge pontonul, Sebi a virat scurt și, din mișcarea asta, somnul nostru a fost aruncat pe pontonul de lemn. Eu am tăiat cablul. S-a lovit de un parapet, a mai dat din coadă, rupând trei pari, dar, până când am tras noi șalupa la ponton, era întins, lat, gras, abia mai mișcând.

Aveai ce vedea. Avea cam doi metri și era gras cât o barcă din aceea cu vâsle. Frumos nu era, dar murea frumos. Se luptase, încercând să scape, dar acum părea mulțumit cu soarta: se lăcomise la râme, trebuia să plătească. Nu i-am mai dat în cap: l-am așteptat să se zbată, din ce în ce mai fără putere.

Între timp, se strânsese lângă noi o mulțime de pescari și de curioși. Toți ne priveau cu invidie. Am agățat din nou somnul de troliu, ridicându-l pe verticală. Sebi a scos ruleta și l-a măsurat: avea 210 cm. Ne-am pozat cu prada. Apoi, tot cu troliul, l-am pus pe cântar: 163 kg. Trei pescari au semnat ca martori. Unul dintre ei știa de un somn prins pe brațul Borcea, un somn care ar fi cântărit mai mult. Aveam medalia de argint la naționale, nu era rău de loc! Tot pescarul acela, deașcă bătrână, ne-a sfătuit să nu-l spintecăm. „La dimensiunile astea, are peste 15 ani. Ãsta a înghițit multe la viața lui. Ce e în burta lui n-o să fie plăcut la vedere. Nici carnea n-o să fie bună la gust. Eu zic să-l ardeți.”

I-am urmat sfatul. L-am sunat pe Puiu. I-am zis că am prins fiara și că vrem s-o frigem. Puiu a venit cu o camionetă de la ei. Am tras somnul până la o grămadă de frunze uscate. L-am mai pozat acolo, pe rug, pentru ultima oară. Apoi am dat foc. Asta a fost partea grețoasă; mirosea ca untura de pește care se dădea copiilor, pe vremuri, contra rahitismului. Noroc că Sebi a comandat cinci sticle de „Johnny Walker” și ne-a cinstit pe toți. Priveghiul marelui somn s-a terminat noaptea târziu, abia când toți pescarii și-au terminat de depănat poveștile pescărești.

Contrar obiceiului, nu l-am întrerupt pe nea Vasile. Văzându-i pe ceilalți captivați de poveste, l-am lăsat să o depene până la capăt. Am intervenit doar după ce a terminat:
– Frumoasă poveste, nea Vasile. Mai ales că zici că-i adevărată; nu ca altele pe care mi le-ai spus.
– A fost și în „Vânătorul și pescarul” se apără, demn, nea Vasile. Sebi și cu mine avem recordul național la somn pescuit în ape stătătoare. Fără năvod. Locul doi absolut, după somnul pescuit pe Borcea în 1958.
– Te cred, nea Vasile. Dacă ai revista, să mi-o dai și mie ca s-o trec la referințe. Nu te superi dacă te bag și cu povestea asta pescărească în carte, nu? Dar hai să vedem ce morală se desprinde din ea. În afară de cea spusă de matale încă de la început: că nimic nu-i rezistă râmei de București.
– Râmele și somnul nostru sunt unice în lume! Avuții naționale! concluzionă Ianis. Herr Sebi putea pescui pești mai mari, chiar și somn, oriunde în lume. Dar pe el l-a tras ața aici, unde a copilărit, unde cunoștea și râul și ramul. Și lacul și păpurișul.
– Iată încă o parte a avuției naționale vândută, pe nimic, străinilor! Doar 300 de coroane pentru un somn de doi metri! Un somn de 15 ani! Și banii nici măcar n-au ajuns la Stat. Parcă am mai auzit povestea asta, dar era cu uzine sau combinate industriale date de stat pe degeaba – exclamă Petras.
L-am privit cu toții, întrebători, pe Hakita. Ridicându-și nasul din laptop, a zis și el:
– Acel Sebi a fost singurul care a crezut în existența peștelui. Toți i-au spus că e doar o poveste, că somnul acela nu există în realitate. El – nu și nu! Visa de când era copil că îl prinde. Uite că s-a întors, după ani și ani, ca să-și împlinească visul. Numai el putea să-l pescuiască. S-ar zice că și somnul îl aștepta; nu s-a dat prins în cârligul altuia. S-a predat repede, după o rezistență de circumstanță.

Era bine că aveam mai multe morale. Cititorul va putea să și-o aleagă pe aceea care-i va plăcea mai mult. Iar dacă nu va crede că povestea e adevărată, n-are decât să ia numărul acela din „Vânătorul și pescarul” de la biblioteca publică.

Trebuia să ieșim din adâncul buncărului, din adâncul cu somn și râme: urma inaugurarea renovării bloculețului și a curții. Hakita a trebuit să plece, încărcat cu laptopul și cu regretul de a nu gusta din vestitele scovergi pregătite de tanti Mica.

Ghiocel

(va urma)



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!