poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1285 .



să nu uiți, vine un moment când trebuie să faci măcar o programare
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tyly ]

2013-02-13  |     | 



La ora 9 intră în clădire. Locurile din anticameră full. Lampadarele de pe alee moțăie, a venit vremea să intre în repaus.
Bună dimineața. Cafeaua, te rog. Fără lapte, azi. 15 minute să nu mă deranjeze nimeni. Intră și se face nevăzut. Cabinetul său se deschide chinezește. Fâșâie.
Își lasă geanta alături. Scoate haina, o așază meticulos pe un umeraș cu folie protectoare. Își pune halatul. Se privește în oglinda de pe peretele care dă spre Universitate. Își pipăie cearcănele, obrajii. Ce șifonat arăt azi! Își trece repede mâinile prin părul alb, de mătase, lăsat să crească un pic mai mult ca de obicei. (îmi place mult cum îți șade cu părul lung – îi șoptește, imperceptibil, o voce de departe, de foarte departe...). O ciocănitură discretă îl face să se retragă în fața biroului și să-și impună o mină sobră.
Da, intră. Infirmiera sau fata de la calculator – că pe ea o vezi prima dată când mergi la cabinet, aduce cafeaua pe o tăviță. Ibricul de yena, farfurioara și ceașca, pliculețul de zahăr, lingurița de unică folosință introdusă într-un șervețel împăturit ca un buzunar. Le așază cu atenție în partea dreaptă a biroului acoperit cu sticlă fumurie. Apoi, se retrage, schițând un zâmbet care pare că face parte din regulamentul interior, după ce primește acel mersi alocat mecanic.
Se îndreaptă spre fereastră. Soarbe ușor, distras de gânduri, privește panoramic. O lume străină lui. Aceleași ziduri, aceiași copaci, același timp cețos, aceeași tăcere întreruptă doar de fabricarea clorofilei, a ozonului... Și joaca. Joaca interminabilă a păsărilor. Un fel de pace care este amenințată de apariția oamenilor.
Domnule doctor, se poate? Avem câțiva pacienți cu probleme. Nu mai au răbdare. Au început să vocifereze. 2 minute, doar 2 minute!... Nu reușise decât să adulmece mirosul arabic și să ia câteva înghițituri până la momentul de față. Omul acesta, de o frumusețe angelică, nu vede lumina zilei decât dimineața, în drum spre locul de muncă. Pentru el nu există freamăt. Doar freamăt de oameni. Răcoarea dimineții îl fortifică, îi trezește rațiunea.
Se întoarce în lumea lui. O lume de bolnavi. O lume mare. Se așază la birou. Primul pacient își face apariția. Sprijinit de un însoțitor.
*
Se chinuie cu cadrul, de când și-a fracturat șoldul. A trecut un an. Cam așa. Vine o femeie și o îngrijește. Face mâncare, curățenie, doarme acolo peste noapte. Iepurește. Îi pune plosca. Îi duce plosca. O ridică, o sprijină. O ascultă, o mustruluiește, o împacă... O scoate în curte, a învățat-o să coboare și să urce scările. Obosește repede. Vreau să mă așeeez. Cuvintele se fracturează în colțul gurii. La soareee. Apoi, se uită undeva. Unde nu este nimic. Se uită. O întrebi și îi trebuie mult timp să răspundă. Uneori, sunetele se aud așa de teșite! Am o bo siiiit! Hai în ca în ca săăă! Cuvinte fără flacără. Stinse la coadă.
Mai e și omul ei. Cam irascibil din fire, dar suficient de atent cu ea. Îi administrează medicamentele, îi pune masa, o ajută să facă mișcare dintr-o cameră în alta.
*
Sorella, ciao. Ascultă, trebuie să faci din nou o programare. Vrea să o ducem la doctor. Am vorbit ieri cu ea. Ok, ok, o să sun. Stai liniștită. Te anunț. Pe mail. Ești la lucru? Da, nu am timp. Am o urgență. Chiar acum am fost anunțată. Un pacient. Fug. Ne auzim. Pe curând! Du-te, du-te. Pa.
*
Mergi dumneata până la ușă și înapoi. Până la ușăă?! Ei, așa de puțiiin?! Da, hai să vedem. Acum, înapoi. Așa, așază-te aici. Ia să-mi spui dumneata mie ce ți-a plăcut mai mult în școală. Ma te ma ticaaa. E bine, atunci să socotim un pic. Uite, eu am un măr. Un măr auriu. Dumneata îmi aduci șapte mere de-ale dumitale. Ionatane. Le scoți câte unul din plasă și le pui pe biroul meu. Câte mere am eu acum? Ooopt! Bine. Adaugă mata tot câte șapte mere și spune-mi câte s-au adunat, până scriu eu în fișa de observație. Tare, să te aud și eu. Și fetele dumitale. Opt mere și cu încă șapte? Câte sunt? Cin spre ze cee...
De când spuneți că uită mama dumneavoastră? Noi credem că de vreo jumătate de an. Poate un an. Cel puțin de atunci am observat noi schimbarea, poate că la început ni se părea mai distrată, ori noi nu am dat prea mare importanță comportamentului său.
Patruștreiii... Foarte bine, socotește în continuare. Te auzim, te auzim, hai, mai departe! Are momente de dezechilibru, acum? Cât de dese? Doar când e foarte obosită. Ia spune dumneata, când ai amețeli din astea, când nu te mai țin picioarele? Când mă apleeec după sca me lee de pe covoor... Când mă ridiiic bruuusc de pe paaat. Așa... 43 și cu 7 fac?!... patruștreiii și cu șaapte?! Faac... Cât faac? Aa, cincizeeeci. Bravo, mai departe... Faaac... șaptezecișiunuu. Bine. Se vede că ți-a plăcut matematica. 71 și cu 7?... Faaac șapte șaptezeeeci și... șaptezeeeecișinouăăă. Ba nu. Șaptezeeecișiooopt... și opt! Și ridică mâna dreaptă cu arătătorul spre înainte, ca un fel de evrica! Un licurici îi joacă în ochi, în timp ce nouă ni se strânge inima, cât să încapă în bucuria ei naivă. Bucuria asta a ei trece prin noi, ne răvășește și se disipează prin încăpere. Doctorul notează de zor în fișă, pe o schemă alăturată pe care va trebui să o respectăm și, în același timp, prescrie o rețetă care nu se mai sfârșește. Îi ia tensiunea. Notează. Ascultă pulsul. Notează. Îi verifică reflexele. Notează. Pune întrebări. Notează. Ne explică, ne sfătuiește, ne previne... Notează și vorbește. Cu noi, cu ea.
Lasă, lasă, e foarte bine. Ia spune-mi, ce fel de mere mi-ai adus mie?! Eu... am adus mere eu?! Aa, da. Aa da. Venisem cu un coș. Da unde e coșu?! Ce fel de mereee?! Își pune capul între palme și se gândește. Noi continuăm să vorbim cu medicul. Ea continuă să adune...
E din cauza vârstei. Nu este ceva neobișnuit. Există o medicație pentru a încetini procesul... Dar, atât!
Șapteșooopt și cu șapte faaac... faac... nu mai știuu... nuuu...
Sora mea mă prinde de braț. Ne strângem una în cealaltă fără să se observe. Suntem două ființe mici, mici trezite la realitate. Într-un cabinet de neuro-psihiatrie.
Mama noastră a fost învățătoare. Mama noastră iubea aritmetica. Mama noastră a învățat generații de copii.
Să socotească...
*
30 aprilie. La ora 17 și 15.

(13 feb. 2013)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!