agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1315 .



Când a deschis ușa, întuneric mare s-a lăsat pe tot coridorul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tyly ]

2013-02-07  |     | 



Bună ziua, am venit după bani. Intră. Nu, mersi, mă grăbesc spre casă. De la serviciu. Aham, înțeleg. Ok, nicio problemă. Nu am. După 15. Când o să-mi trimită.
Băieții ce fac? Cel mare, la București!... (despre mezin, niciun cuvânt)!!! Voi? Serviciu-casă, nimic între.
Vorbisem cu ea, de sărbători, încercase o invitație stângace. Să ne vedem, să mai vorbim, este mult de spus. Este greu. Nu se poate la telefon. Știi, n-am uitat, am o datorie la tine și trebuie să ne vedem, să-ți returnez... Poate ne întâlnim, când zici și tu... Bine, bine, poate dacă ne găsim un timp comun, pe care să-l consumăm doar noi două... Ne mai auzim, ok? Sincer, nu aveam chef și de problemele ei. În ultima vreme, toată lumea înota în dificultăți. Și dacă eu evit să-mi argumentez supărările încoace și încolo, cum s-ar zice, să-mi ispășesc păcatele prin vorbe care să mă scoată basma curată în fața unor persoane care au mai mult sau mai puțin de-a face cu viața mea, altora le face o plăcere sadică de a jongla cu răbdarea, conștiința și sufletul celor din jur, lepădându-le ca pe niște piei de șarpe...
M-a sunat după ce am aflat că plecase de vreo trei luni din țară. Încercasem să dau de ea, de câteva ori, dar nu-mi răspunsese. Mă îngrijorasem oarecum. Știam că au probleme financiare. Dintotdeauna. Cu excepția câtorva ani din tinerețe când bărbatul ei, cât muntele, încă nu-și lăsase locul de muncă. Era mecanic de locomotivă. Pe vremuri, câștiga cât două pâini bune. Nu mai știu în ce împrejurări, am aflat că își dăduse demisia. Așa. Pur și simplu. Fiindcă nu-i plăcea programul de lucru. Se trezea prea de dimineață. Îi era lehamite să semneze condica. Și nu suporta șefii. Pe vremea aceea, să faci un asemenea lucru era luat fie drept un act de curaj, fie o dovadă de nebunie. Pe de altă parte, avea pasiunea de a sculpta în lemn, în os, în metal. (Și în carne de om dacă era nevoie...) Se pricepea, nimic de zis! De fapt, începuse cu obiecte mici, artizanale, apoi se orientase către diverse podoabe feminine, după care se perfecționase în măști, tablouri și, mult mai târziu, în cruci și icoane. Își deschisese un mic atelier în balconul apartamentului. Praf, zgomot, vecini nemulțumiți, speranța familiei, cam asta era lumea lui. Și mult, mult fum de tutun. Dar nu putea fi vorba de un câștig din care să întreții o familie din patru. A plecat din țară într-o toamnă ploioasă. Fără să știe încotro, fără să cunoască o limbă străină... Ani de zile, nimeni nu a mai știut de el. Fiecare interpreta în felul său ce i s-ar fi putut întâmpla. Ei, a găsit vreuna pe-acolo! A uitat că are doi copii, nevastă, părinți, frați, alte rubedenii și cunoscuți. Da de unde, domn’e, pătimește cine știe prin ce locuri neprielnice. Nu s-o uita nimeni la el, că oamenii, când e vorba de ăștia plecați de-acasă, mai mult de teamă că nu știu cu cine au de-a face se feresc și nu te-ajută... Să fi fost vreo șapte-opt ani!
În fine, când a revenit, copiii lui, care intraseră la școală, nu-l mai recunoșteau. Mioara dădea din umeri când o întrebai de el. Ofta. Spera să fie în viață și să se întoarcă acasă. Cu greu s-a stăpânit să nu-și piardă mințile! El i-a răsturnat doi pumni de bani pe masă, toată agoniseala acestor interminabili ani de silnicie, singurătate și înstrăinare. Nici măcar nu le ajungeau să achite o nouă locuință. Fiindcă apartamentul cu atelierul improvizat, fusese vândut în scurt timp de la plecarea lui, din lipsa mijloacelor de existență. Cu o bună parte din bani și-au achitat imensele datorii pe la stat, iar cu restul nu prea mai puteau să achiziționeze ceva. Până și garsonierele aveau un preț mult prea ieșit din comun. Au așteptat, deci, întoarcerea lui, ca pe pâinea caldă. (Stând în propriul apartament, în calitate de chiriași.) N-a fost să fie așa. Problemele s-au întins ca o tumoră, măcinându-le viața.
Mi-a povestit mult mai târziu că se simțeau doi străini. Nu știau ce să-și vorbească. Ea întreba câte ceva. Mai mult curiozitate feminină. El răspundea sec. Fără inflexiuni. Aproape fără să-și termine frazele. Ea avea deja tabieturile ei. Prezența lui o incomoda. Nici el nu se simțea mai bine, nu-și găsea locul. Stătea de dimineață până seara închis între proprii pereți, într-o atmosferă încărcată de nicotină... Iubirea era între ei un perete fals. Degeaba ai fi agățat un tablou de Grigorescu...
A trebuit să plece din nou. Tot la risc. Tot aiurea. S-a întors mai repede, cu și mai puțini bani. Dar a plecat din nou. Și asta s-a tot întâmplat, s-a tot întâmplat.
Alo, m-auzi?! Mi-am pierdut locul de muncă. Nu știi ceva, pe undeva? Măi, mă interesez. Puține șanse pe criza asta, dar întrebarea moarte n-are. O să te anunț într-o zi-două. Bine-așa?! Da, în curând o să rămân și fără fix. Nu mi-am plătit facturile pe vreo două luni. Auzi, poți să-mi dai niște bani? Cu împrumut. Ce să zic, nici eu nu stau prea bine, dar uite, am o rezervă de vreo sută de lei... Aa, mi-ar fi trebuit mai mult, dar buni și ăștia. Nu prea știu când o să reușesc să ți-i dau înapoi. Ei, lasă, lasă, o să mi-i dai când o să poți.
M-am străduit să-i găsesc ceva. Am întrebat pe la cunoștințe. Am navigat pe net (ei i-au tăiat conexiunea, la un momnent dat...). Cerințele erau cam așa: angajez tânără cu experiență, prezentabilă, cunoscătoare a minim două limbi străine etc. Ea nu se încadra în niciuna. Așa încât, am apelat-o, am consolat-o, am lăsat-o și mai abătută. Între timp și-a găsit ceva de lucru la o firmă de termopane. Nu era cine știe ce, dar mult mai mult decât nimic.
Ultima dată când am vorbit cu ea, își pierduse din nou serviciul. Se baza oarecum pe băieți, care, deși încă la facultate, își luaseră și câte un job ca să-și poată plăti examenele, să trăiască decent într-un oraș precum capitala și să mai trimită și mamei câte ceva. Cel mare avusese bursă pe perioada primei facultăți, dar acum o făcea pe a doua. Cel mic, nu reușise la fără taxă. Un an a trebuit să scoată din buzunar, dar la final, pe bază de medie, după ce a tras tare cu învățătura, a trecut în rândul celor care nu plăteau. Măcar din punctul acesta de vedere, erau o familie închegată.
Bună, tu! Sunt în Italia. De trei luni. Păi și cum te descurci cu limba italiană? Ei, crede-mă că mi-a fost foarte greu. Acum reușesc să înțeleg și vorbesc așa cum se poate. Învăț eu! Știi, nevoia!... Da, da. Ai dreptate. Ești bine (întreb din complezență, nu știu cât de bine poate fi departe de casă, într-o nesiguranță permanentă), ce faci acolo?! Eh. Îngrijesc o bătrână. E dificilă. Eu... începătoare. Singură. Greu, ce pot să spun?! Buona sera, signora, vado io per chiudere la porta, arrivederci! Hai, că nu pot vorbi prea mult. Fiica bătrânei venise în vizită. A plecat adineaori. E de povestit. Cred că vin acasă de Crăciun. N-am uitat de datorie... Mda, las-o încolo de datorie, acum. Vezi de viața ta, ok?! Nu prea am încotro, cam asta e. Te pup, pa. Pa.
Cum am mai spus, nu ne-am întâlnit. Era și din scurt. Eu mă încărcasem cu un soi de oboseală de sfârșit de an când toți vor să facă bilanțul și să iasă și bine. Acasă, cu treburile cotidiene. Apoi, sărbătorile de iarnă, aglomerație, forfotă, entuziasm mai mult sau mai puțin... Nu mai știu nimic de ea. Doar de el că e casnic. Copiii, probabil, muncesc, învață. Cam atât.
O să revin. După 15. Ciao. Zi bună! (Totuși, mi-a părut rău că am spus așa. „Zi bună!” Cred că nu au mai fost de mult zile bune în oamenii ăștia și e posibil să-i șocheze anumite reacții, urări, afirmații...).
Am socotit: un an, o lună, o zi. Și doar o secundă să trag cât pot eu de mult aer... Afară! Cât de frumos e afară! Până acum, nici nu remarcasem...
Mi-a rămas în memorie atmosfera obscură în care chipul lui părea nevolnic. Întunericul din interior se răsfrângea pe întreg palierul. Nu catadicsise să aprindă lumina. Stătea cumva în dosul ușii. Cât mai ferit privirii. Neglijent îmbrăcat. Neras. Un contrast izbitor cu acea calviție care se accentuase.
Dar afară, primăvara izvora din iarbă, din copaci, din necunoscut. Prinsese curaj de viață. Lumea încă nu-și schimbase cenușiul... Mă făcea să mă simt de parcă nu aveam unde, la cine mă întoarce.
Și am rătăcit așa, prin oraș, bucurându-mă de o parte, întristându-mă de cealaltă. Până am primit un apel...


(6 feb. 2013)


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!