agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1319 .



A treia bancă - Cap. 20 – Nu-i echipă ca Rapidul, hai să îi furăm stavridul
proză [ ]
fals roman polițist

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ghiocel ]

2013-02-04  |     | 



Pentru luni, Simona avea de pregătit contractul de asigurare pentru un manuscris. Scriitor mare. Roman-fluviu anunțat în presa literară cu zece ani în urmă. Deși avea acum doar 12 pagini, manuscrisul trebuia asigurat la valoarea potențială, de posibil best-seller, și nu la numărul de pagini deja scrise. Conștiincioasă, Simona îmi dădu liber duminică seara pentru ca ea să aibă timp să studieze cazuri similare documentate în literatura de specialitate.

După ce am condus-o pe Simona acasă, am plecat și eu să mă documentez. Pentru a doua bancă. Banca de rezerve a Rapidului. Îi venea și ei rândul, duminica viitoare, în timpul meciului Rapid – Steaua. Nu puteam să ne ducem s-o săltăm de-acolo, din fața a 10-15 mii de spectatori, fără a-i cunoaște situația exactă: cât e de lungă, cum e fixată și cam câți stau pe ea în timpul meciului.

Nimic nu se compară cu un meci Rapid – Steaua. Dar un Rapid – Dinamo îi seamănă, totuși, cât de cât. Spre norocul meu, Rapidul avea două meciuri la rând acasă: juca duminica aceea cu Dinamo, apoi, duminica viitoare, tot în Giulești, cu Steaua. Am intrat la tribuna I, controlându-mă să nu am pe mine nimic vișiniu, alb sau roșu. Un steward m-a controlat și în chiloți, ca să fie sigur că nu intru în stadion cu vreun material incendiar. În timp ce m-a puricat, pe lângă noi au trecut nestingheriți vreo trei cu fulare vișinii, cu rucsacurile pline. Probabil că aveau în ele hrană rece.

Dinamoviștii erau puțini. Primiseră doar 400 de bilete. Desfășuraseră în sectorul lor o caricatură uriașă cu trei rapidiști asudați împingând la deal, din greu, o garnitură de marfă: o locomotivă cu abur și două vagoane deschise, pline cu morcovi. Pe fularul vișiniu al ultimului împingător scria: “Hai băieți! Nu mai e mult până o luăm la vale”.

Replica rapidistă a dat-o un pudel alb, îmbrăcat cu un ilic roșu. “Câinele” dinamovist, bine dresat, a pornit din fața sectorului oaspeților. De acolo a început să traverseze terenul, târându-și un picior. Se oprea, din când în când, epuizat de efortul de a ajunge la poarta adversă. S-a oprit pe la linia de 16 metri, ca și cum linia aceea de var ar fi fost un obstacol de netrecut. A stat acolo, nemișcat, vreo cinci minute. Apoi, brusc, a rupt-o la fugă înapoi, către sectorul dinamovist. Și tot așa, înainte și-napoi, când târâș la atac, când retrăgându-se în viteză, de parcă l-ar fi alergat cineva, pudelul a umplut, mulțumitor, timpul rămas până la începerea meciului.

Dinspre șine, trecând peste tribuna II-a, niște obiecte zburătoare identificabile aterizau în zonele rapidiste. Erau primite cu multă bucurie, dar majoritatea erau aruncate imediat în teren sau cât mai aproape de peluza dinamovistă. Ardeau un timp pe iarbă sau pe pistă, formând o perdea de fum, ca o ceață groasă.

Așadar puteam conta pe această perdea de fum, la adăpostul căreia să săltăm banca. Banca de rezerve a Rapidului era de fapt un șir de scaune de plastic prinse pe un suport din bare metalice. Nu părea prea grea, dar se vedea clar că era bine fixată: picioarele metalice, cinci la număr, erau bine prinse, cu buloane, în beton. Ori retezai picioarele metalice cu flexul, ori deșurubai buloanele din plăcuțele turnate în beton. Oricare dintre soluții ar fi fost ușor de aplicat, dacă n-ar fi fost să facem asta chiar în timpul meciului.

Acel cititor care nu s-a lăsat cuprins de vrajă s-ar putea întreba de ce vizam tocmai banca Rapidului? În fond, pe orice stadion sunt două bănci de rezerve: una a gazdelor, una pentru oaspeți. De o parte și de alta a intrării de la vestiare. Acel cititor ar trebui să știe cât de iubită e această echipă – până nu demult săracă –, nu numai în Giulești, dar și de-a lungul celor 22.247 km cât măsoară căile ferate române. Dacă am fura banca de rezerve a oricărei alte echipe de fotbal, n-am stârni atâtea bocete câte va stârni pierderea băncii Rapidului. Așa că îi reamintim acelui cititor că vizam un efect mediatic cât mai puternic. Nu doar așa, o știre de trei rânduri în colțul paginii unui ziar de sport.

Stăteam și mă gândeam cum să facem să luăm Stavridul în plin meci. Jucătorii ieșiseră la încălzire. Suporterii dinamoviști nu stăteau nici ei degeaba. Se vede treaba că terminaseră muniția: nu mai aveau petarde. Trecuseră la scaune. Au smuls vreo 30-40 spătare, le-au aruncat morman în zona neutră care-i separa de rapidiști, și le-au dat foc. Plasticul a început să ardă cu flacără mică, dar cu fum gros, grețos. Jandarmii de pe pistă s-au grupat în două coloane și au pornit asaltul peluzei. Dinamoviștii îi așteptau sus, cu spătare proaspete. Jandarmii, sub adăpostul scuturilor și al căștilor incasabile, au început să le împartă, energic, lovituri de bastoane. După un sfert de oră de luptă inegală, galeria dinamovistă părăsea stadionul în huiduielile rapidiștilor.

Dar focul luase amploare. Cele câteva stingătoare aduse de stewarzi nu reușiseră să-l potolească. A mai trecut un sfert de oră până când s-a auzit sirena pompierilor. Mașina lor a intrat în trombă pe pistă. S-a oprit în dreptul peluzei imflamate. Trei pompieri au desfășurat, în mare grabă, un furtun gros și lung. Într-un minut, focul scaunelor era stins. Când s-a risipit și norul de fum și de abur, zona arăta ca un depou afumat, părăsit.

Dacă pompierii nu interveniseră imediat, însemna că nu stăteau acolo, pe stadion, la fiecare meci. Erau chemați doar atunci când era cazul. Bun! Asta ne deschidea o cale. Era de-ajuns să avem un om pe stadion care să ne semnaleze momentul „incendiar”. Chemați de el, intram pe stadion într-o mașină de pompieri și ne făceam că stingem focul. În fapt, lansam din tulumbe spumă sau ce era nevoie pentru a produce o ceață groasă. Chiar în fața băncii de rezerve. Puteam conta că aceasta se va goli un-doi. Nimeni nu va mai vedea nimic. Nici dinspre tribună, nici dinspre gazon. La adăpostul ceții groase, în costume și cu măștile de gaze pe figură, vom tăia banca, vom reteza buloanele și… hop cu ea în mașina de pompieri. Până să se risipească ceața și să se constate dispariția băncii, noi vom fi departe, pe Calea Giulești, în drum spre ascunzișul din Băneasa.
Bun! Dar de unde mașină de pompieri? Poate că v-ați întrebat la fel și la prima bancă, la Sirenă: de unde vehicul extraterestru? N-am avut – l-am construit. Mă rog, nu l-am construit eu, ci frații Papadopol. Atunci, la Sirenă, și aici, la Stavrid, eu duceam greul: veneam cu ideea, nu?

Ideea, doamnelor, domnișoarelor și domnilor, ideea! Fără idee, omul n-ar fi inventat cuiul – vorba lui Arghezi – roata, grătarul pentru mici, moțiunea de cenzură și multe alte lucruri fără de care viața ne-ar fi tot atât de bună sau tot atât de rea, dar mult mai searbădă. Și dacă Edison sau Einstein sau Graham Bell au rămas în istorie asociați cu ideile și invențiile lor, nu exista o șansă ca spargerea celor trei bănci să fie asociată cu persoana mea? Nu aveam să fiu eu cel „predat” la toate cursurile de perfecționare a spărgătorilor de pretutindeni, în toate închisorile din lume? Oricine va dori să fure, în viitor, o bancă de la intrarea unei firme sau o bancă de rezerve a unei echipe de fotbal sau de baschet sau de hochei, va deschide cartea pe care o voi scrie și va urma, punct cu punct, metoda descrisă acolo.

Ca orice altă invenție, fiecare nouă spargere împinge limitele mai departe, îmbogățește cunoașterea umanității. Dincolo de câștigul meschin, dincolo de acea jumătate de miliard pe care nici măcar n-o vom băga în buzunar, eu lucram, concomitent, în mod egoist – pentru gloria literară personală, dar și în mod altruist – pentru progresul umanității.

Meciul începuse și eu stăteam ca la teatru. Un teatru de zeci de ori mai mare decât unul obișnuit. Un teatru pe care orice piesă – adică orice meci – are doar o reprezentație. Unică. Pentru că nici un meci nu seamănă cu altul. Chiar dacă distribuția e aceeași – două echipe de câte 11 jucători, câte un antrenor și câte șase rezerve de fiecare echipă, un arbitru presupus neutru și câteva mingi – scenariul fiecărui meci e diferit și, ceea ce atrage cel mai mult, finalul lui e întotdeauna imprevizibil.

În teatru, cam pe la mijlocul ultimului act, știi că va învinge binele sau va învinge răul, știi că eroul principal va muri în chinuri și că totul se va lăsa cu o morală, cu niște învățăminte pe care să le folosești în viață.
La un meci însă, deznodământul poate veni surprinzător, chiar în ultimul minut sau în minutele de prelungiri. Rolul principal, îndeobște tragi-comic, îl are, întotdeauna, arbitrul. El e singurul care cunoaște dinainte scenariul, piesa în sine. Pe lângă el, jucătorii sunt figuranți. Se strâmbă ei și mimează mai ceva ca actorii de teatru, fac bezele publicului sau dimpotrivă, își coboară șorturile în semn de dispreț față de spectatori, dar, vrând-nevrând, joacă precum le dictează omul în negru de la centru.
Spectatorul de pe stadion e și el diferit de spectatorul dintr-o sală de teatru. Primul, în general, nu s-ar duce la teatru. Acolo ar putea să dea peste o dramă sau peste o tragedie. Pe când, pe stadion asistă numai și numai la comedii. Distracția e asigurată. Poate înțelege tot, chiar dacă nu știe de înțelegerea încheiată de arbitru în prealabilul meciului. Poate gesticula, poate striga din toate puterile, poate sparge semințe și își poate imagina că, dacă ar fi fost singur cu portarul – ca acel număr 9 –, el ar fi înscris la vinclu, nu ca acel nefericit de atacant care a trimis mingea peste peluză. Niciun spectator de teatru nu își închipuie că ar fi fost mai bun în rolul regelui Lear sau ca Othello. Dar unui spectator la fotbal i se pare că totul îi e permis. Nemulțumit de piesă, de jocul actorilor, ați rupt vreodată scaunul la vreo piesă de teatru? Sigur că nu. Dacă vă vine cheful să faceți asta, vă cumpărați bilet la un meci de fotbal și scaunul pe care veți sta, la tribună sau la peluză, va fi la dispoziția dumneavoastră. Puteți să-l rupeți din suport, puteți să-l aruncați în capul unui suporter al echipei adverse sau puteți să-i dați foc. Vedeți, poate că acum vă dați seama de ce vă duceți la fotbal și nu la teatru.

Având oarecum conturat planul furtului Stavridului, am privit relaxat meciul. Rapidul a înscris un gol din ofsaid, Dinamo a egalat printr-un penalti pe care numai arbitrul l-a văzut. Viorel a intrat în repriza a doua: a fost tăvălit de două ori de fundașii dinamoviști și s-a tăvălit, fără ca să-l fi atins nimeni, de vreo douăzeci de ori. A luat și cartonaș galben pentru simulare. La golul Rapidului, președintele lui Dinamo era să-și înghită trabucul. Când a egalat Dinamo, patronul Rapidului și-a smuls ultimul fir de păr din cap. După fluierul final, crainicul stadionului ne-a invitat pe toți, duminica viitoare, la marele meci Rapid – Steaua. Eram invitat, nu puteam să lipsesc!

Am ajuns acasă târziu. Toate posturile de televiziune preluaseră cazul dispariției băncii de la Retina 7. În goană după rating, se întreceau în a despica firul în patru: de ce și cine ar fi putut să facă așa ceva, unde era paza, ce le rezervă viitorul băncilor și câte și mai câte.
Dincolo de compătimirea pentru pierderea suferită de colega de breaslă, afișată de circumstanță, se ghicea invidia celorlalte posturi TV, regretul că fusese furată banca rivalei și nu o bancă de-a lor.

Zeci de martori oculari semnalau prezența extratereștrilor în mai toate colțurile țării. Un polițist din Brigada de circulație îl oprise și-l amendase pe șoferul unui camion ale cărui faruri băteau prea sus. Abia când ajunsese acasă și văzuse imaginile de la Retina 7, abia atunci polițistul își dăduse seama că amendase niște extratereștri. Și că nici acea amendă n-avea să fie plătită vreodată. „Șoferul avea cască pe cap?” intervenise cel din studio. „Nu avea cască, avea bască”. „Atunci, poate că nu era extraterestru”, insistă crainicul. „Era precis de pe altă planetă – se arătă ferm polițistul. După ce l-am amendat, mi-a mulțumit pentru că altfel n-ar fi știut că avea farurile dereglate. Unul de pe la noi, de pe Pământ, ar fi mulțumit că e amendat?”

Cel mai mult mi-a plăcut relatarea făcută prin telefon, în direct la Retina 7, de către un sătean din Fierbinți. Am și înregistrat-o. Fiind oarecum cinematografică, m-am gândit să o redau întocmai în carte.

Era duminică, pe la ora 11. Eu cu Florica, nevastă-mea, terminasem de pus răsadurile la roșii. Vreo cinci brazde, că avem grădină mare în fața casei, vindem și-n Obor. Adică, vinde Florica: are un aspect comercial, mamă-mamă, toți cumpără de la ea. Eu mai mult car la piață, cu Loganul. Înainte să trecem la răsadurile de vinete și de ardei, zice Florica: „Fănică, hai să ne hodinim și noi oleacă. Să ne omenim, că n-or da turcii. Terminăm noi până diseară.” Puteam să zic nu? Că nici ăia la piață, când le pune Florica vreo roșie mai pleznită nu zice nu: se uită Florica în ochii lor, se uită și ăia în ochii ei verzi și pleacă fără să mai ia restul. Ne-am omenit noi cu brânză, salam și oleacă de țuică bătrână de cinci ani. Și ne tot omeneam unul pe altul chiar acolo, în grădina din fața casei, că acolo i-am făcut și pe Mihăiță și pe Minodora. Io mă gândeam că e grădina mare, unde e doi merge și al treilea. Și hop că oprește un camion gri cu antene, de credeam că-s de-ai dumneavoastră, de la televiziune. Am dat să mă ridic, să dau bună-ziua, da’ Florica m-a tras înapoi și-a zis că mă omoară dacă mă ridic și o las tocmai atunci. Așa că noi ne omeneam în continuare, că nu voiam să mă pun rău cu Florica, iar ăia doi, că doi a coborât din camion, se holba la noi peste gard. Florica țipa, de am crezut că de frica ălora, că avea căști pe cap ca niște arătănii. Ãia, dacă a auzit-o că țipă, s-a dat în vorbă cu noi: „Văd că tanti se chinuie, poate o glodesc bulgării de pământ la spate, n-ați vrea să încercați pe o bancă? Avem noi una în camion: o dăm jos, voi vă faceți treaba, apoi, după ce terminați, o încărcăm la loc și ne vedem de drum. Vă garantăm că tanti va fi mulțumită.” Acu’, io aș fi încercat și pe banca lor, că încercasem și pe aragaz și pe mașina de spălat și pe ghizdul fântânii, da’ Florica s-a ridicat furioasă, de m-a și dat cu cracii în sus, și a început să zbiere la ăia: „Panaramelor, mi-e să nu-mi spuneți unde să mă omenească omul meu! În casa mea, în grădina mea, io mă omenesc unde-mi place. Și mă rog, unde vedeți voi că nu sunt mulțumită? Plecați boalelor cu banca voastră cu tot!” Nu știu dac-am văzut-o vreodată pe Florica așa de furioasă. Nici când a scăpat la noi în grădină vițelul vecinului și ne-a făcut praf trei brazde cu mărar, nici atunci n-a fost așa mânioasă. De furie nici nu băgase de seamă că era c-o țâță p-afară. S-a uitat ăia doi, că avea ce vedea, da’ nu a zis nimic, nici ei, nici io, de teamă să n-o înfuriem mai tare. Apoi ăia a ridicat din umeri, s-a urcat în camion și s-a dus spre Podul Vlăsiei. Iar Florica, dându-și seama că are o țâțâ ieșită din bluză, a scos-o și pe ailaltă și m-a tras spre ea, ca și cum ar fi vrut să mă oprească să-i alerg pe extratereștri.”

Cele câteva acorduri gramaticale corecte m-au făcut să cred că relatarea lui Fănică era o „făcătură”. Am bănuit că în spatele lui Fănică era un binecunoscut autor de schițe erotice, publicat constant în revistele de „specialitate.” Dar nu mi-am propus să verific autenticitatea spuselor lui Fănică. În fond, nici Retina 7 n-a verificat dacă există un drum de la Fierbinți la Podul Vlăsiei sau dacă există o vânzătoare de legume, în Piața Obor, care să aibă ochi verzi și care atrage mușterii ca pe albine mierea. Crainicul de la Retina 7 s-a mulțumit doar să tragă concluzia că da, vizitatorii din Fierbinți erau extratereștri din moment ce încă mai credeau că o bancă e locul potrivit pentru făcut amor. De unde rezulta, după părerea crainicului, că stadiul civilizației extratereștrilor fusese depășit deja de civilizația pământeană.

Am urmărit și emisiunile de prezentare a presei care urma să apară a doua zi. Luni. Toate ziarele aveau pe prima pagină furtul băncii. Unele dintre ele burdușeau 4-5 pagini cu articole despre precedentele apariții ale extratereștrilor la noi sau aiurea. Modeste, în colț de pagină, apăreau scurte note despre instalarea scutului anti-rachetă american la Deveselu, despre reuniunea Grupului celor 12 de la Paris și despre atacul la o bancă din Piatra Neamț, soldat cu o pierdere de 150 mii euro și cu o casieră rănită. Prezentatorul de la Mâine în presă bătea monedă pe ideea podgoreanului din emisiunea Deliei. „I-aș fi luat cu mine în Piața Victoriei, în fața guvernului, și i-aș fi provocat: uite, eu dau jos costumul Armani și rămân în costumul lui Adam. Dați și voi salopetele alea jos, căștile, tot, și să rămâneți în costumul lu’ ăla care a fost primul la voi. Aveți curaj? Ne saltă sau nu Poliția, asta n-are importanță: important e să ne arătăm mușchii. Să vadă forțele, organele, că avem și noi organe. Unii terestre, alții – extraterestre. Asta înseamnă să ai cojones, prieteni! Nu să sperii un bețiv și să iei o bancă pe care n-o păzește nimeni. A, și gluma aia cu „a doua bancă”! O fi vreo bancă de spermă. Am auzit că a crescut prețul la kilogramul de spermă, ceva de speriat! Că anul ăsta a fost secetă, nu s-a prea făcut. Întăriți paza, prieteni, să nu rămâneți fără ea. Viitorul națiunii noastre e în mâinile organelor!”

Avalanșa, odată pornită, se rostogolea, se amplifica, măturând orice altă știre de pe ecrane sau din paginile ziarelor. Þintisem bine în prima bancă. Mai rămâneau două.

(va urma)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!