agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1110 .



A treia bancă - Cap. 19 – Mult zgomot pentru… o bancă
proză [ ]
fals roman polițist

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ghiocel ]

2013-01-17  |     | 



Cap. 19 – Mult zgomot pentru… o bancă

După plecarea celorlalți „colegi”, l-am invitat pe Vigilante sus la mine, la o cafea. Cât timp am preparat-o și am pregătit paharele cu scotch, Vigilante a pândit televizorul. Retina 7 dădea un reportaj cu prăduirea Deltei: braconaj cu dinamita, turism distructiv. Ce mai, Delta Dunării era pe moarte! Chiar în momentul în care am ciocnit paharele, pe banda de jos a ecranului a apărut “Breaking News. În câteva momente vom relata despre un grav incident, abia petrecut. Rămâneți cu noi!”

– Ce zici, nea Vasile, e chestia cu avionul avariat sau chestia cu banca dispărută?
– E banca, domnu’ Laur. Sută-n mie! Sunt curios dacă îl dau și pe Gogu – își frecă mâinile Vigilante. Păcat că nu ne pot arăta și pe noi.
– Asta-i bună! Habar n-au de noi! Nu uita că mai avem de dat două lovituri. Abia după a treia bancă ne dăm prinși.
– De-abia aștept, mor să mă văd pe sticlă! oftă Vigilante.

După cinci minute, delta fu abandonată fără niciun regret, pradă braconierilor și turismului poluant. Doi crainici, cei din echipa de weekend, cu lacrimi în ochi, cu voci grave, au anunțat întregii țări dispariția mult iubitei bănci de la intrarea Retinei 7. N-au pomenit nimic despre avionul care urma să aterizeze forțat.

S-a dat imediat legătura din studio reporteriței aflate la fața locului: undeva la 10 metri în fața intrării. Camera se plimba pe locul rămas gol, iar reporterița explica, revoltată, că acolo fusese un simbol al televiziunii de tip nou: locul unde, pe lângă faptul că se relaxau și fumau, angajații postului făceau brain-storming, puneau cap la cap idei și nășteau emisiuni. Emitea două ipoteze privind identitatea făptașilor: un post de televiziune concurent, care purta sâmbetele Retinei 7, sau guvernul – criticat în repetate rânduri de Retina 7 și, în fond, vinovat de toate relele și furturile din țară. Cei trei câini comunitari treceau și ei, cu ochii triști, prin cadru. Dar Gogu – nicăieri. Și nici cartonul cu amenințarea noastră „Urmează a doua bancă”.

– Niște nemernici! Dacă găseau în locul băncii vreo pipiță, o dădeau pe post! Dar pe Gogu nu-l dau, că e bețiv și prost îmbrăcat. Ãștia nu privesc realitatea în față, se revoltă Vigilante.
– Ai răbdare, nea Vasile. Deocamdată e doar echipa de rezervă. Ei doar atât au voie să spună. Dar fii sigur că au raportat ce s-a întâmplat și că se lucrează la strategie. Ca să dai o știre de primă mărime cum ar fi vizita extratereștrilor, trebuie să ai un anumit rang acolo. Precis că titularii sunt pe drum. Ia să-l sun pe Ianis.

L-am sunat de pe mobilul cu decodor. Ianis se uita și el la televizor, împreună cu Petras și Hakita. Lui Hakita îi traduceau. Da, îl sunase Delia și se scuzase: nu putea veni la întâlnire, fusese chemată urgent la Retina 7. Nu, nu-i spusese motivul pentru care fusese chemată.

– Ce spuneam eu, nea Vasile? Artileria grea e pe drum. Fii liniștit, apare el și Gogu.
– Până apare Gogu, eu mă duc jos, că dă Mica divorț de mine. Dar o să fiu pe recepție, îmi făcu Vigilante cu ochiul. Vedeți ce faceți cu Stavridul, că la Sirenă a mers uns.
Așa era Vigilante! Nu venise cu niciun plan, doar ridicase de un capăt de bancă și acum se împăuna cu gloria! I-am făcut semnul cu fermoarul la buze.
– Mormânt! m-a asigurat el.
– Buncăr! am replicat, ca și cum i-aș fi răspuns la parolă.

După plecarea lui Vigilante, mi-am lipit spatele de fotoliu și ochii de televizor. A mai trecut o jumătate de oră, timp în care diverși redactori, operatori, secretare de platou, recuziteri sau electricieni au povestit cum le-au venit lor idei mărețe stând pe banca de la intrare. Părerea unanimă era că pierderea băncii era ireparabilă. Era ca și cum o mare unitate a armatei și-ar fi pierdut steagul. Că l-a pierdut în bătălie sau la o banală inundație în cazarmă, asta nu mai conta. Pierderea era pierdere!

Din curiozitate, am baleiat și celelalte posturi de știri. Și ele erau în suferință. Pe unul era o nouă bătaie a rromilor din Bolintin. Pe altul se băteau galeriile rivale din Cluj, în centrul orașului; avanpremiera obișnuită a meciului dintre CFR și Universitatea. Știri și reportaje banale, dar oricum cu mult mai interesante decât dispariția unei bănci de lemn. Eram sigur că ratingul Retinei era mult sub al rivalelor. Dar nu pentru mult timp.

Am comutat înapoi pe Retina 7 imediat ce am auzit, venind de jos, de la parter, strigătul lui tanti Mica: „Vasile, uite-l pe Gogu! E în direct, la Retina 7!”

Delia, îmbrăcată simplu, în negru, de parcă ar fi venit la un priveghi la țară, împingea microfonul spre Gogu. Þinea mâna întinsă la maximum, încercând să-și păzească nasul. Cam pute, doamnă Ouatu, nu-i așa? Vorba lui Vigilante: realitatea pute. Dar tot ea umflă ratingul, nu?
Gogu, în puloverul lui de culoare nedefinită pe care-l purta și iarna și vara, cu blugii mei dăruiți acum vreo patru ani aflați la a doua bătrânețe, privea încurcat când înspre Delia, când înspre camera de filmare. I se părea ciudat că una întreabă și el trebuie să răspundă celeilalte.

– Așa cum v-a spus colega mea, stimați telespectatori, au apărut elemente noi în cazul furtului băncii noastre. Aveți în fața dumneavoastră un martor ocular. Domnul?
– Gogu. Așa mă știe toată lumea. Corect?
– Am înțeles că ați fost aici când s-a furat banca. Ce ne puteți spune, domnule Gogu? îl luă cu binișorul Delia, ca și cum n-ar fi auzit, în studio, povestea lui.
– Io venisem după ajutoare. Da’, când am ajuns, nu era nimeni pe aici. Zic, să aștept pe bancă. Corect? Mă miram că nu era nimeni, că doar banca era plină mereu. Uneori era mulți și pe lângă bancă. Îmi mai da unul pufuleți, altul un sfert de sanviș d-ăla bun, cu salam de Sibiu. O țigară, acolo... Cu băutura nu prea mă descurca ei, da-ncolo...
– Câinii erau pe-aici? îl scoase Delia din zona băuturii. Era evident că avea un martor năpăstuit de soartă, dar spera să nu se observe că intervievează un bețiv. Chestie de credibilitate.
– Era prin tufișuri, răspunse Gogu, sărind peste chestia cu oasele aduse de el în ziar. Sărise de teamă că nu va mai pupa, în veci, ajutoare de la Retina 7. Unul care aduce oase câinilor nu e cel mai îndreptățit candidat la ajutoare.
– Bun. Erați deci singur. Ceasul? Văd că n-aveți.
– N-am, că l-am vândut. L-am vândut după ce am băut garsoniera.
– Vândut garsoniera, îl corectă Delia.
– Nu. Am zis corect: am băut garsoniera. Ceasul să fi fost pe la 9, 9 și ceva, că la 9 venisem după ajutoare. Am stat vreo câteva minute, zic poate o veni cineva, poate le sortează, le pune în pungi. Când colo, apare un camion așa, cu antene, ca alea cu care s-a mers pe Lună. Trage cu spatele la bancă, aproape să mă strivească. Coboară doi inși din spate. Din față coboară șoferul – sau cum i-o fi zicând ei – și încă unul. Ãștia din față era cam la fel de înalți.
– Cum erau îmbrăcați? întrebă Delia, aranjându-și cu stânga o șuviță de pe tâmpla dreaptă.
– Cum să fie? Ca în filmele cu extratereștri. Că sigur nu era de pe Pământ. Corect? Avea căști mari, ca de scafandri, cu geamuri maro. Io nu puteam să-i văd, da’ se vede treaba că ei mă vedea. Și zicea că mă cunoaște.
– De unde, de când ziceau că vă cunosc, domnule Gogu?
– N-a spus, da’ zicea de cireșele de la Agronomie. Acu’ io nu zic că n-am furat, dar a fost demult. Înseamnă că mă urmărea ei de când eram copil... Altfel nu știa de cireșe, corect?

Gogu era din ce în ce mai lucid. Lega lucrurile, semn că ori se trezise, ori că îi mai dăduseră să bea în timp ce pregăteau „directul”. Era și bine, dar era și rău. Ce l-o fi apucat pe Vigilante să-i aducă aminte chestia cu furatul cireșelor?

– I-ați mai văzut vreodată până acum? V-ați simțit urmărit în ultimul timp?
– Doamnă, era unii care mă urmărea, de asta io’s sigur. Dar de văzut, nu i-am văzut niciodată. Întorceam capul – ei se ascundea. Parcă era și niște voci, dar nu știu de unde venea. Mai ales după „Absolut”...
– Vreți să spuneți că veneau de undeva, din absolut? Cum ar fi din neant, de nicăieri?
– Nu neant sau cum ziceți doamnă, din absolut... vodca. Vocile alea se auzea mai bine când beam „Absolut”. Corect...
– Hai să trecem peste asta. Vorbeau? Cum v-ați înțeles cu ei? Vreau să spun, cu acești extratereștri?
– Vorbea ca noi, da’ cu pârâieli. Cred că era ceva stricat la căști. Da’ nu de-aia nu m-am înțeles cu ei. Ei o ținea dungă că să mă ia cu ei pe planeta lor, la mama-naibii. Și acolo să mă las de băutură, că ei n-are așa ceva; și abia p’ormo să mă aducă înapoi.
– N-ați fost curios să vedeți cum arată planeta aceea? Era o șansă pe care orice pământean ar fi folosit-o. Eu m-aș fi dus cu ei, se arătă Delia curajoasă.

Era primul indiciu că înclina să creadă povestea lui Gogu. Până atunci fusese neutră: nici prea încrezătoare, dar nici dornică să reteze varianta lui Gogu cu extratereștrii.
– Poate dumneavoastră nu beți, duduie. Io dacă nu beau, mor. Corect? Cum să mă duc io în deșertul ăla? spuse, indignat, Gogu, de parcă cerea aprobarea celor din jur și a telespectatorilor.
– Poate chiar voiau să vă ajute să vă lăsați de băutură.
– Da’ de unde! De unde să mă ajute, duduie? Că nici ei nu are chiar de toate. Dacă avea ei de toate, nu fura banca asta de aici, corect? Și încă le mai trebuie bănci. Uite ce mi-a lăsat.

Momentul fusese păstrat mai la urmă, pour la bonne-bouche. Gogu împinse spre cameră și aceasta făcu un prim plan cu afișul nostru „Urmează a doua bancă!”. La semnalul acesta, Delia încetă să mai improvizeze și începu să citească un text pregătit dinainte:

– Farsă sau furt calificat al unor extratereștri sau al unor pământeni de care ar trebui să ne fie rușine, dispariția băncii noastre ridică un mare semn de întrebare: dacă nu mai avem nicio siguranță nici la lumina zilei, oare nu ne merităm soarta? Nu am îndurat prea mult un guvern care ne duce, încet și sigur, spre pierzanie? Un guvern care, îndată ce a fost votat, a uitat că trebuie să apere pe cetățeanul de rând și bunurile sale? Un guvern care știe să mărească taxele, știe să reducă personalul din forțele de ordine, dar nu știe că toate au o limită! Iată, astăzi a dispărut doar o bancă. Mâine va dispărea a doua. Până când?
Am zâmbit. Eram gata să-i răspund, împreună cu alte câteva mii de telespectatori puși pe glumă: „Până când vom rămâne fără nicio bancă”.

La un moment dat, Delia îl abandonă pe Gogu. Sosise un echipaj de la Secția 1 a Poliției Capitalei: un comisar, doi agenți și un câine lup. Toți aveau priviri fioroase. Comisarul discuta cu o parte din salariați, agenții măsurau locul lăsat gol de bancă, iar câinele-lup se învârtea în cerc, derutat de chimicalele cu care ne dădusem pe tălpile bocancilor și cu care impregnasem și anvelopele camionului extraterestru. Gogu încercă să reia prim-planul pierdut, plin de dorința de a coopera cu organele:

– Geaba dați cu prafuri de amprente, dom’ comisar. Avea mănuși.
– Ce putem spera, domnule comisar? se mută Delia la el.
– Comisar Vintilă, să trăiți.
– Credeți că-i veți prinde pe făptași, domnule comisar Vintilă? Ați mai avut cazuri similare? îl întrebă Delia, bucuroasă că, în fine, poate să se apropie de interlocutor.
Ca orice comisar de poliție care apare în cadrul unui furt de la un post de televiziune, comisarul Vintilă declară, precaut:
– Mai întâi, bună ziua dumneavoastră și telespectatorilor dumneavoastră. La prima vedere pare o farsă. Farsori sau hoți ordinari, noi, Poliția Capitalei, vom face totul ca să-i prindem. Și să vă recuperăm bunul pierdut. Dar faptul că s-ar putea să avem de-a face cu extratereștri...

Al naibii comisar! Își deschidea singur portița de scăpare. Dacă erau extratereștri, de unde era el să-i prindă? Nici măcar nu erau supuși vreunei jurisdicții pământene: nu tu buletin sau carte de identitate, nu tu pașaport, nu tu cazier! Mai avea un talent Vintilă al nostru: se abținea foarte bine să nu râdă: atâta tam-tam pentru o bancă de lemn! Dacă n-ar fi fost a unui post TV, nici n-ar fi înregistrat plângerea.

– Am dat prin stație către toate echipajele din zonă, continuă comisarul Vintilă. Toate ieșirile din București sunt acum bine păzite. Mulțumită informațiilor furnizate de cetățeanul Gogu, orice camion care seamănă a vechicul lunar va fi somat să oprească. Cetățenii Bucureștiului pot fi liniștiți: nu se va mai fura nicio bancă. Cei patru, mă adresez vouă: predați-vă! Aduceți banca și veți scăpa cu atenuante. Altfel, va fi vai și amar de voi! Cei care observă vehiculul suspect sunt rugați să sune la Situații de urgență sau să trimită un SMS. Și comisarul Vintilă indică un număr de telefon și o adresă de mail.

– Ca de obicei, postul nostru își face datoria civică și sprijină eforturile organelor de ordine, adăugă Delia. Colegii mei din studio mă informează că am deschis pe site-ul nostru un forum unde telespectatorii pot comenta, pro sau contra, posibilitatea ca extratereștrii să existe, să fi vizitat astăzi planeta noastră și postul nostru de televiziune și să fi luat, din greșeală, din rea voință sau dintr-o strictă necesitate, banca de la intrarea noastră.

Am notat adresa de mail și numele forumului. Mi-am deschis laptopul. Hakita îmi crease patru conturi de mail – două pe yahoo și câte unul pe gmail și hotmail – și îmi montase și mie un dispozitiv care coda IP-ul, astfel încât nu puteam fi detectat dacă trimiteam un mesaj prin mail. Am trimis, pe rând, trei mesaje.

În primul, eram un pensionar de pe Ion Ionescu de la Brad care, în timp ce-și uda florile pe balcon, pe la ora 9:30, văzuse camionul cu antene dând colțul din Vestfaliei pe Ion Ionescu și luând-o spre Bucureștii Noi.

Tot eu, în drum spre Cimitirul Străulești, dar de la o altă adresă de mail, văzusem camionul luând-o spre „Doi Cocoși”. Vehiculul circula cu viteză regulamentară. În față erau doi îmbrăcați în combinezoane argintii. Era ora 9:42. Adăugam, la sfârșitul mailului, că privesc întotdeauna cu plăcere emisiunile Retinei 7, le ascult la radio când conduc și că îmi exprim întreaga compasiune față de pierderea pe care a suferit-o postul meu preferat.

În al treilea mesaj, eram în balconul dinspre lac al Palatului Mogoșoaia când am văzut un glob de foc ridicându-se cam în dreptul podului dintre lacul Mogoșoia și lacul Străulești. Globul, învârtindu-se ca un titirez, a trecut prin dreptul meu, pe deasupra lacului, deplasându-se în direcția nord-nord-est. A trecut prin fața balconului cam pe la ora 9:50. În urma lui a lăsat o dâră violetă.
Am pus cam aceleași mesaje și pe forum, ca venind de la trei forumiști. Deși mă grăbisem, nu eram primul care semnala trecerea extratereștrilor pe Pământ.

Unul văzuse camionul argintiu gonind pe autostrada București – Pitești, pe la kilometrul 42. Trei târgovișteni îndemnau poliția să vină să-l ia dintr-o cazarmă de la marginea orașului. Mi s-a părut normal: de-a lungul timpului, toți răufăcătorii au crezut că-și vor găsi scăparea la Târgoviște.

Într-o altă postare, extratereștrii abandonaseră banca într-un parc din Miercurea-Ciuc. Stătea acum acolo stingheră, dat fiind că toate celelalte bănci fuseseră furate și puse pe foc iarna trecută. Ierni grele la Miercurea-Ciuc!
Cele mai multe mesaje erau postate de forumiști din provincie. Răzbătea din mesajele lor dorința normală a tuturor localităților țării de a avea drepturi egale cu capitala țării. Drepturi egale la extratereștri. Așa cum, imediat după 22 decembrie 1989, fiecare oraș din țară făcuse revoluția sa.

La televizor, Delia se retrăsese, dându-și întâlnire cu telespectatorii la o ediție specială a Omului de lângă tine. Dar alți reporteri, care din garnitura de weekend, care din garnitura de elită, se întreceau în interviuri cu tot felul de personalități.

N-au lipsit, firește, cei doi lideri ai opoziției. Primul a venit singur în studio. El nu pleca niciodată din București de teamă că, în lipsă, ar fi putut fi dat jos de la conducerea partidului. Celălalt era la un raliu în coastă pe la Pârâul Rece. Corespondenta din Brașov a Retinei 7 l-a găsit destul de repede: respectabilul șef de partid era, ca de obicei, în pom. Bradul n-avea nimic, liderul – doar câteva zgârieturi.
Ambii lideri au glosat pe ideea lansată de Delia, cum că guvernul era de vină. Dar au mers și mai departe. „Puterea a început prin a fura la numărătoarea voturilor. În curând, se vor fura până și băncile din Parlament – mai mare rușinea.” Au sărit amândoi în coasta președintelui. Siguranța națională era în pericol. Dacă în țara noastră oricine poate fura orice, înseamnă că și președintele și guvernul trebuie să plece. Liderii opoziției se angajau ca, până marți, să depună în Parlament o moțiune de cenzură.

Nu știu dacă există măcar un cititor care să fi aprobat, la început, ideea mea de a fura o biată bancă. Dar, gândiți-vă, vă rog: dacă dispărea o bancă din parc sau de la o firmă oarecare, se stârnea o asemenea furtună? Dar ce zic eu furtună; o asemenea avalanșă! Era clar că lucrurile nu vor rămâne acolo: Retina 7 sărise, prompt, pe eveniment și îl storcea în toate felurile. Dacă furi și nu te dă la televizor, e ca și cum ai face o revoluție care nu e transmisă în direct.

Am luat-o pe Simona și am mers la Mogoșoaia. Înflorise liliacul. Pe lac pluteau flotile de rățoi. Rațele cuibăreau în ascunzișurile din stuf. Vilele de pe malul celălalt arătau de milioane. Doi pescari băștinași, fără undițe, încercau să vândă carasul recent prins prin metode necatalogate în „Vânătorul și pescarul”.

Am intrat în palat. În sala tronului am ascultat un concert de muzică preclasică. Privind de sus, din balcon, m-am gândit la soarta nemiloasă a Brâncoveanului, la vitejia haiducilor lui Șapte-cai, la zestrea domniței Ralu. Am auzit vocea lui Sadoveanu, a lui Marin Preda, venind de alături, de la fosta Casă de creație a scriitorilor.
Aici, cu ochii la Palat și în țipetele păunilor, Sadoveanu a scris Neamul Șoimăreștilor. Iar Marin Preda, marele singuratic, s-a sfârșit, epuizat de Cel mai iubit dintre pământeni. Oare ce va consemna istoriografia literară despre A treia bancă? Scrisă în arestul de pe Rahovei și terminată la Jilava, privind la gratiile celulei?

La terasă erau doar câțiva clienți. La masa de lângă noi, o pereche în floarea vârstei discuta aprins subiectul zilei:
– Nu mai știu ce să inventeze! pufni bărbatul. Auzi: extratereștri! Televiziune de doi bani! Precis că și-au furat-o singuri, ca să-și sporească ratingul.
– Grigore, freshul ăsta de portocale nu e deloc fresh. Ce ziceai? Și-au furat-o singuri? Dar dacă, zic dacă, o fi adevărat? Ai fost tu acolo, să poți să fii sigur că nu e așa?
– Mămicule, dacă veneau din cer îi detecta radarul de la Băneasa. Dacă nu erau pământeni, cum de vorbeau românește, de i-a înțeles până și bețivul ăla? Cum? Camion lunar! N-ai auzit că a venit pe roți și a dat colțul străzii? Aici greșim noi: credem că o civilizație de pe altă planetă e exact ca a noastră. Că oamenii de pe ea arată și se poartă la fel ca noi: au mâini și picioare, vorbesc și fură bănci. De ce trebuie să fie neapărat oameni? De ce să nu arate ca insectele sau ca păsările? De ce să vorbească? Poate că ei comunică prin altceva: de exemplu, prin unde...
– Spune-i chelnerului să mai aducă șervețele. Prin unde, zici? Poate s-au antrenat, au învățat limbi pământene. Noi când am mers în Spania n-am învățat câteva cuvinte din Ghidul de conversație?
– Da, învățau ei româna! Dacă era așa, învățau engleza, rusa sau spaniola.
– Mereu ești nemulțumit. În loc să fii mândru că au poposit tocmai la noi. Că au furat banca noastră, nu o bancă din Paris sau din New York.
– Da, să fiu mulțumit că mai e ceva de furat în țara asta. Halal mulțumire!

Simona mă întrebă, de parcă n-ar fi avut nicio legătură cu ce se discuta alături:
– Laur, tu ai fura ceva pentru mine?
– Sigur. Orice. Și Luna de pe cer, am glumit.
– Nu, te întreb serios. Þi-ai pune viața în pericol pentru mine? Ai risca să fii împușcat sau trimis în pușcărie?
– Pentru tine – orice. Numai să nu-mi ceri să fur ceva ridicol. Cum ar fi banca aceea. Dar, dacă aș face-o, aș avea grijă să nu fiu prins. Nu vreau să fiu departe de tine. Asta doar dacă nu vrei să furăm împreună, ca Bonnie and Clyde...
– Vezi, ești tu romantic – e normal, scrii poezii. Dar ai un romantism controlat: te-ai arunca în mare, dar ți-ai lua și colacul de salvare. Până și poveștile pe care mi le spui sunt realiste. La tine, Făt Frumos nu se aruncă în lupta cu Zmeul până nu-și calculează probabilitatea victoriei. Matematic.
– E așa de grav? m-am arătat îngrijorat. E mai bine să mă plângă Ileana Cosânzeana?
– Nu, firește că nu. Dar stau și mă gândesc: și plânsul Ilenei Cosânzene, amarnic, ani de-a rândul, e un fel de trăire. Plângi, suferi – e un mod de a supraviețui. Sentimentul subzistă în lacrimi. Sună frumos?
– Minunat. Mă întreb unde or fi dispărut păunii, am schimbat subiectul.
– Iar eu mă întreb pe unde o fi chelnerul. Hai să mergem, spuneai că vrei s-o vezi pe Delia la Omul de lângă tine. Chiar e îndrăgostită de Ianis? se interesă Simona.
– Lulea. Archebuză. Fumegă. Ianis e amnarul. Știi melodia Beatlesilor: Hapiness is a Warm Gun . Ianis a devenit doza ei zilnică de adrenalină. Ca LSD-ul la Beatlesi. Asta când n-are doza din altă parte, ca astăzi, cu banca. Mi-a ieșit...
– Am urmărit și eu „directul” ei cu bețivul și cu poliția. E deșteaptă, Delia. A lăsat lucrurile în suspans: nu știi dacă ea crede sau nu crede în versiunea cu extratereștri. Ce spuneai că ți-a ieșit, Laur?
– Eu i-am împins unul spre altul. Eu i-am vândut lui Ianis strategia, cum s-o abordeze. Înseamnă că voi fi, dacă se va face, nașul lor. Dar mai înainte trebuie să mă însor. Mă iei de soț?
– E un fel de „vrei să fii soția mea”? Mă ceri?
– Te cer, Simona. Uite, pun și genunchiul în pământ, am spus, îngenunchind.
– E mochetă, nu exagera. La bine și la rău? dădu Simona replica potrivită.
– La bine și la foarte bine. Răul ne va ocoli.
– Răspunsul e da, dacă mă săruți.
– Eternitatea a înregistrat sărutul și ora: 17:33. Locul – Mogoșoaia. Ziua: ziua în care s-a furat banca de la Retina 7. Mocheta era vișinie. Înghețata – din fructe de pădure. Nota?
– 65 roni, completă chelnerul, prompt.
– A câta cerere de căsătorie de pe mocheta asta? l-am întrebat, dându-i o sută.
– A treia. Prima de la masa asta.
La semnul meu, a păstrat restul. Ca amintire...

Omul de lângă tine a început cu Nicu Alifantis cântând pe versurile lui Blaga:

„Ne-om aminti, cândva, târziu,
De-această întâmplare simplă,
De-această bancă unde stam
Tâmplă fierbinte lângă tâmplă.”

Videoclipul era mixat cu poze ale angajaților Retinei 7, poze făcute pe banca acum dispărută: câte doi sau în grupuri mai mari. Mă mir că nu puseseră poza băncii, singură, în chenar negru, cu data de instalare și cu data furtului.

Oamenii de lângă Delia erau diferiți, ca toți oamenii. Erau acolo: președintele comisiei de studiere a obiectelor zburătoare neidentificate, un profesor-preot – șef de catedră la Institutul de Teologie –, un podgorean din Maglavit, comisarul Vintilă și Gogu.

– Ne doare când dispare un om de lângă noi, spuse Delia cu o voce gravă. Dar n-ar trebui să fim nepăsători nici când dispare un obiect drag, cum ar fi banca noastră cea de toate zilele. Despre această dispariție vom discuta în seara aceasta, stimați telespectatori. Cu invitații noștri – unul dintre ei martor ocular al teribilei întâmplari – și cu dumneavoastră, care vă puteți exprima opiniile trimițând SMS-uri la telefonul indicat pe ecran. Tariful este de 1 euro/minut. Fondurile care vor fi strânse vor fi folosite de organizația non-profit înființată astăzi, organizație care are ca scop protecția băncilor.

Delia relată, pe scurt, ce se întâmplase. Din când în când cerea aprobarea lui Gogu, dar avea grijă să nu-l lase să vorbească. Gogu era ferchezuit și îmbrăcat într-un costum nou de blugi. Am strigat, din fotoliu:
– Unde sunt blugii mei?
Simona, care pregătea un cocteil – rețetă proprie, îmi răspunse de la bar:
– Eu ți-am luat numai tricoul, de blugi n-am nevoie.

Era perfect adevărat. Cu picioarele ei superbe ascunse în blugi ar fi fost ca Arcul de Triumf înconjurat de schele. Și oricum, nu de blugii mei actuali întrebam, ci de blugii mei vechi, pe care îi purtase Gogu în ultimii patru ani.

Gogu părea foarte mulțumit că nu plecase cu extratereștrii, dar se încrunta ori de câte ori Delia îi reteza vorba. Nu era el singurul care-i văzuse pe făptași? Singurul care vorbise cu extratereștrii? Atunci ce puteau să povestească ceilalți? Cerea mereu de băut, dar nu din sticluțele de apă plată. Abia pe la al patrulea păhăruț s-a liniștit și n-a mai dat niciun semn că ar vrea să spună ceva. Asculta comentariile celorlalți de parcă afla ceva nou, care se întâmplase undeva departe, și da din cap, a aprobare, de parcă de aceea fusese adus acolo: ca să confirme ce spuneau alții. Nu ca alții să confirme sau să infirme ceea ce i se întâmplase lui.

Președintele Comisiei de Supraveghere a OZN-urilor a trecut în revistă cazurile similare. Cel mai apropiat părea a fi cel cu dispariția unui țăran din Sohodol, județul Bacău. Þăranul, cam leneș și bețiv de fel, se oferise să ducă la păscut calul unui vecin. A plecat pe înserat spre izlazul comunal. Dimineața nu s-a mai întors. Nu s-a mai întors niciodată. Nici el, nici calul. L-au căutat peste tot: nu că le păsa prea mult de bețiv, dar voiau să recupereze calul. Nici urmă de amândoi! Cum o văduvă de la marginea satului văzuse un vârtej de flăcări ridicându-se de pe izlaz și niște siluete uriașe, înalte de vreo trei metri, dansând în jurul focului, iar un licean aflat în vacanță îl citea tocmai atunci pe Daniken, am fost chemați la fața locului. Noi, comisia cu OZN-urile. Pe izlaz era o urmă mare de foc, exact cum lasă o farfurie zburătoare la decolare. Martor ocular aveam: văduva. O șatră de țigani care-și făcuse tabăra în satul vecin nu văzuse nici omul, nici calul trecând pe acolo. Așadar, omul cu calul dispăruseră chiar de pe izlazul Sohodolului. Aveam toate datele necesare pentru a cataloga evenimentul ca atare: OZN. Întâlnire de gradul 7.a-b.
– De ce 7.a-b.? se interesă Delia. Credeam că întâlnirile cu extratereștrii merg numai până la gradul III.
– Sistemul internațional de catalogare prevede tot felul de situații care pot apărea în viitor, dar care nu s-au întâmplat niciodată până acum, explică, pedant, șeful de la OZN-uri. La 7.c., vizitatorii de pe alte planete iau cu ei un obiect. Cazul nostru, cu banca. Dacă îl luau pe domnul Gogu, în felul lui ființă umană, ar fi fost 7.a. Dacă luau un animal – ar fi fost 7.b. Dacă plecau cu mâna goală – era 7.d.
– Totuși, de ce cazul de la Sohodol e un 7.a-b? insistă Delia.
– Evident că este un 7.a-b clasic. Au luat cu ei și o ființă și un dobitoc. Al treilea caz de acest fel înregistrat la noi. În celelalte două au dispărut câte un om și câte un porc. Niciun om nu s-a mai întors. Și niciun porc. Cazul de la Sohodol a rămas catalogat așa vreo 9 ani: 7.a-b. Asta până când liceanul de atunci, devenit cap de familie și profesor de matematici la Focșani, l-a întâlnit pe omul cu calul, dar fără cal, la Ziua Unirii. Calul a rămas „acolo” – i-a spus omul. Pe el îl trimisesră înapoi, acum doi ani, după ce îl studiaseră bine. Acum, din 7.a-b, cazul a devenit 7.a-b-r. „R” de la revenirea pe Pământ.
– Dar o întâlnire de gradul 1? întrebă Delia.
– Doamne ferește de una de gradul 1! Catastrofă! OZN-istul își duse mâinile la cap. E invazie! Tot globul! Extratereștri peste tot! Posibil să ia globul la remorcă și să-l ducă în altă galaxie! Un 5, un 4 – astea le mai putem duce: are de-a face cu ei un oraș, sau un cartier, sau un grup de oameni mai mare de doi. La doi oameni e întâlnire de gradul 6. Am avut astfel de dispariții. Pierduți în spațiu! Neant! Nu s-au mai întors niciodată. Și nici măcar nu erau soț și soție!

Podgoreanul, plictisit și, totodată, nerăbdător să-și facă reclamă cramei și vinului de la Maglavit, întrerupse disertația academică și ozenistă. Delia răsuflă ușurată: începea distracția, că doar de aceea îl invitase.
– Dom’le, dar ce-o mai frecăm! Pe Petrache Lupu, când s-a întâlnit cu Dumnezeu, cum l-ați clasificat? Că doar Dumnezeu n-o fi fost de pe Pământ! Poate vreți să faceți aici, la Retina 7, loc de pelerinaj! Băi, eu zic că în țara asta numai de prostii ne arde: de la vlădică, până la opincă.

Când zise opincă, se uită plin de milă la Gogu. Gogu îl sorbea din ochi, aprobator. Asta parcă îi dădu avânt podgoreanului:
– Sunt sute de mii de hectare nelucrate și toți cerem ajutoare de la stat, înjurăm guvernul și bem toată ziua la MAT. Ce-a făcut Petrache de la Maglavitul nostru? A fost el mai bun după ce l-a văzut pe Doamne-Doamne? Da de unde: a stat și a povestit toată viața. Lumina aia n-a avut niciun efect în Maglavit, că doar îi cunosc de o vreme: au rămas tot leneși și săraci. Băi, să ia toți, ca mine, un deal nelucrat, să-și bage pielea la datorii la bancă, să le țâțâie curul că dă mana și n-o să facă vin nici cât să-și umezească gâtlejul – d-apoi să vândă ca să dea rata la bancă – și atunci mai vorbim. La muncă – nu la bătut țăruși cu curul! Gogule tată, decât să povestești, ani de-a rândul, ca Petrache Lupu, mai bine vii la mine la vie, neică. Mai pui o mână la legat, mai dai cu sapa. Îți dau vin a-ntâia, marca mea: numai omologarea m-a costat 10 mii noi. Iar voi – se întoarse el spre Delia – dați și voi 500 lei sau cât o fi, că aveți de unde, și cumpărați dracu’ o bancă nouă. Și terminăm povestea...

Gogu îl privea aiurit. Podgoreanul îl acuza pe degeaba. El n-apucase să povestească nimic. Nici nu deschisese gura. Iar de Petrache Lupu se vedea clar pe fața lui că nu auzise. Doar invitația la cramă îl mai lumină la față.
După digresiunea ozenistului, revenirea la subiect, adică la bancă, avu darul să o bucure pe Delia. Dar s-a bucurat prea devreme. Se pare că toți invitații ei erau tentați să discute despre extratereștri și nu despre dispariția băncii. Ascultând tratarea oarecum laică a celor sfinte, preotul se simți obligat să intervină:

– Să nu hulim luând în van numele Domnului! După ce i s-a arătat Sfântul Duh, Petrache Lupu a trăit în pace și în rugăciuni. De aceea a trăit atât de mult. Domnul a ales să se arate unui suflet simplu și cinstit – se uită el la Gogu.

Gogu pricepu și își bombă pieptul în geaca nouă de blugi.
– Că bine zici, părinte – făcu podgoreanul – cum dracu’ se face că numai la ăia săraci cu duhul li se arată chestii de-astea? Gogule, să nu te superi că te dau exemplu. Să mi se fi arătat mie extratereștrii ăștia, știți ce făceam? Le pipăiam costumul, îi trăgeam de antene, le strângeam mâna, îi invitam la o bere. Sau dacă se arătau la cramă, îi pofteam la hrubă. Chemam lăutarii, câteva pipițe, frigeam un berbecuț. I-aș fi cercetat pe toate părțile, ca să știm și noi cu ce grad de civilizație avem de-a face. Nu plecau ei fără să știe ce vin bun fac eu la Maglavit! Dacă voiau să plece cu bancă cu tot, le dădeam oricâte ar fi vrut.
Iar extratereștri! Delia luă pauză publicitară.

Simona îmi întinse sonda cu cocteilul și începu să se prostească, defilând prin fața mea ca și cum s-ar fi plimbat pe stradă și ar fi vrut să fie agățată. Am placat-o pe canapea, înfundându-mi fața în sânii ei. Mi-am întors ochii înapoi la ecran abia spre sfârșitul emisiunii, atunci când comisarul Vintilă prezenta în fața camerei de filmare portretul robot al făptașilor.

În ceea ce ne privește, Gogu dăduse detalii destul de bune. Arătam ca niște cosmonauți care pășesc pe Lună. Exagerase doar puțin, la antenele de pe căști. Camionul însă arăta ca o rablă de pe vremuri, care, deși trebuia casată demult, mai circula pe drumurile județene secundare.

Delia anunță 1000 de euro recompensă pentru orice indiciu care ar duce la prinderea făptașilor și la recuperarea băncii.
– Credeți că mai sunt în pericol și alte bănci? Aveți idee care poate fi a doua bancă, aceea despre care se pomenește în amenințare? îl chestionă ea pe comisar.
– Din păcate, experții noștri nu au putut ajunge la un acord. Unii cred că sunt vizate numai băncile de la intrarea posturilor TV. Alții arată spre băncile de la intrările oricărei firme sau instituții. Cei mai mulți ne sfătuiesc să fim cu ochii pe orice bancă: din parcuri, din sălile de așteptare, din restaurante, de peste tot. Toate trebuie păzite. Oricare din ele poate deveni, mâine sau peste o lună sau peste un an, „a doua bancă”. Ce e mai grav este că acest risc le paște și pe băncile-bănci – locurile unde ne ținem banii. De aceea fac aici un apel către firmele de securitate care păzesc băncile: păziți-le ziua și noaptea! Același lucru îl vom face și noi: Poliția Română nu va rămâne nepăsătoare. Cetățenii României trebuie să știe că bunurile lor sunt bine apărate.

Tonul comisarului Vintilă era optimist, chiar dacă prezicea pericole. Era numai bun pentru un final de emisiune. Delia le mulțumi invitaților și ne promise nouă, telespectatorilor, că ne va ține la curent cu evoluția evenimentelor.

Din greșeală, regia de emisie nu tăie la timp microfoanele invitaților; am putut auzi cum Gogu îl întreba pe podgorean:
– Faceți și coniac, domnu’?

N-am auzit ce i-a răspuns podgoreanul. Regia băgă același clip cu Alifantis, în care florarul se deda risipei, evocând nostalgic „această bancă unde stam, tâmplă fierbinte lângă tâmplă”.

Am adormit cu Simona în brațe.


(va urma)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!