agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 831 .



Ãla micu', aprinde lumina!
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [tunaru ]

2012-12-31  |     | 



Îmi amintesc că din copilărie, întodeauna m-am simțit mai bine sâmbăta față de duminică, în ajun decât în ziua de sărbătoare care urmează.

Poate datorită ideii preconcepute care îmi spunea că am în față o zi și jumătate liberă și mușcam cu mai multă voluptate din prima felie a sfârșitului de săptămână.

Termenul de week-end era considerat împerialist și legat cu fundă roșie la stâlpul infamiei.

Și mă bucuram de acest privilegiu efemer, de a-i tăia imaginara și invizibila lui panglică, cu o poftă nebună.

La liceu de exemplu, știam că mereu după jumătatea de zi liberă, urma una întreagă liberă de care, paradoxal, mă bucuram mai puțin.

Pentru că de luni trebuia să o luăm iar de la cap cu progaramul fix până la obsesie: cursuri, meditații în sala mare, ore de sport și toată alergătura impusă, la care parcă simțeai o irepresibilă dorință de a i te opune, deși n-ai fi putut să explici și de ce.

Poate era numai senzația de relaxare dintr-o nedorită chingă pe subconștient sau insuficient acceptată de eul meu interior.

Eram vreo sută șaptezeci de elevi interni găzduiți în două dormitoare gen stadion, eu mă aflam în ultimul, chiar la capăt de tot unde, alt paradox, se afla comutatorul. Cine știe ce modificări fuseseră aduse încăperilor sau poate că un instalator beat îl montase unde nu trebuie.

Așa că dimineața când venea moș Gheorghe, paznicul de noapte, după ce striga răgușit “Deștepatea!” și bătea cu un retevei într-un cap de pat, urma invariabil apelul: “Untarule, aprinde lumina!”

În timpul facultății am locuit tot la internat dar îi spuneam cămin. Beneficiam de un grad substanțial mai ridicat de confort, câte cinci sau șase într-o cameră dar aveam parte de aceleași triste și aproape searbăde sâmbete și duminici.

Eventul îl constituia câte un film la matineu iar când ne lipseau banii, mergeam la sala de pe strada Amzei unde înghițeam câte o conferință despre te miri ce, după care știam că urma un film, pe care-l vedeam gratuit.

Prin contrast însă, ziua de 1 ianuarie îmi părea mai reconfortantă și oarecum premonitoare pentru anul care începea, decât ajunul.

Avea, are în ea ceva delicat și inefabil pe care nici acum nu mi-l pot explica în termeni rezonabili. Nu mă apucam de nici o treabă, îmi plăcea să meditez nu la anul care trecuse, ci la cel care abia se instalase clamându-și identitatea și încercând să ghicesc sub ce falduri ale soartei se va desfășura, sub ce auguri avea să (mi) se prezinte.

Totdeauna ne place să credem că nouă în mod special ni se cuvine mai mult decât altora, o mai substanțială cotă parte din cornul abundenței cu care fortuna încerca să ne cucerească.

La serviciu, așteptam sâmbetele și duminicile ca pe un respiro revigorant, ca pe o oază binecuvântată de Dumnezeu în care sâmbăta juca rolul de vioara întâi.

Anii au trecut dar reflexul Pavlov odată implantat, a prins rădăcini devenind fără voia mea o componentă a ticurilor mele comportamentale.

Săptămânile treceau atât de repede, că nici nu-ți dădeai seama. Uneori după orele de program mai urmau și ore suplimenatre impuse de cine știe ce urgență neprevăzută sau vreo informare pentru ministru cu care trebuia și el să se prezinte mai sus.

Sau uneori chiar în timpul programului, aveam câte o mobilizare la muncă patriotică sau la vreo ieșire: șeful cel mare primea câte o vizită a unui omolog din străinătate și salariații din intreprinderi erau scoși pe capete de către comitetul de partid, să umplem locurile libere pe traseul de la aeroport până în centru.

Cu această ocazie primeam stegulețe de hârtie colorată pe care să le agităm, bucurându-ne astfel că ni s-a oferit prilejul să participăm la acțiune.

Nu ni se spunea nimic mai mult și nici noi nu simțeam nevoia să punem întrebări.

Veneau și mame cu copii pe care îi luaseră de pe la grădinițe, și dacă se întâmpla ca o fetiță să ceară afară pentru pipi, mama o ducea puțin mai departe în spatele manifestanților, oferindu-i protecția decenței iar dacă tocmai atunci se întâmpla să treacă convoiul oficial, își aducea și ea contribuția la bucuria de a-l saluta pe tovarășu' agitând stegulețul colorat de hârtie primit de la comitetul de partid și-și vedea mai departe de ale ei.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!