poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1232 .



Biciul
proză [ ]
Drăguț car cu patru boi

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [myvioletes ]

2012-12-18  |     | 



Că dacă o cânta oleacă, ce-o fi? Se uită la el cum ține biciul în mâna dreaptă, laolaltă cu dăplăiele de piele groasă, atingând din când în când, ca o mângâiere, crupa lui Murgu și a lui Șoni, care se muncesc să tragă căruța încărcată cu lemne prin ogașul umed al pădurii.
- Dii, Murgule! Și biciul se leagănă, abia atingând calul. Un fior rece îi alunecă pe spinare și mâna i se ridică singură la obrazul stâng. Se scutură ca de un gând rău și începe a cânta: Eu doinesc, pădurea sunăăăă, Eu doinesc, pădurea sună, Badea patruuu boi adună, Badea patru boi adunăăăă... Cu adevărat răsună pădurea odată cu glasul ei. De pe crengile fagilor înalți se risipesc care-ncotro păsări, speriate de sunetele noi, nemaiauzite de ele.
Ochii ei îl cercetează. Tace. Ea zice iar: Eu doinesc, pădurea crapăăă... Euuu doinesc pădurea crapă, Badea patruuu boi adapă, Badea patruuuu boooi adapăăă. N-a știut niciodată, în cei mai bine de patruzeci de ani de când se cununaseră, dacă lui îi este drag sau nu glasul ei... Nu-i adapă că li seteeee, nu-i adapă că li-i sete, Îi adapă că mă vede, îi adapă că mă veeedeee. El îi aruncă o uitătură scurtă. Ea tace..
Ies din pădure, în câmp, de-acolo trec Lunca Streiului, apoi Dealul Bercului și intră în sat. Căldura lui iunie, după răcoarea pădurii îi toropește pe-amândoi. Ea adunase niște ochiul–boului din câmp și flori de sânzâiene.
- De parcă n-ai fi pus destule flori pă lângă casă, îi spune după atâtea ceasuri de tăcere. Nu-i răspunde.

*****

Mă-ntorc acasă pe-același drum, acum asfaltat, prin pădurea de altădată. Văd totul cu ochii sufletului, care n-a uitat nimic. Opresc mașina și cobor. Pădurea veșnicește. Numai oamenii trec. Așa, ca Niculae și Ana, care mă luaseră în ziua aceea cu ei, după lemne. Nimic nu-mi era mai drag decât s-o ascult pe Ana cântând în pădure. Ea m-a învățat atâtea cântece și mi-a dăruit cele mai frumoase oprege și cămăși cusute.

Am iubit-o. La fel de mult ca pe maica Tița, străbunica mea, care m-aștepta să mă-ntorc de pe cărările de școală, să-mi povestească toate ale satului, ale lumii și-ale poveștilor. Dar cel mai mult îmi plăcea s-o ascult vorbindu-mi de Ana...

*****

Ce măi soare era, maică, și câmp în floare, și cântec de greieri, că n-am mai fi mers cătă casă! Ne-ntorcém amândouă de la Bordeie, satul de dincolo de pădure, unde bună-sa avé o soră și, din cân’ în cân’, îi ducéu una-alta, c-o rămas sângură pă lume. O lăsat-o mumă-sa cu mine, c-am avut și eu de mers la o muiere, tăt acolό. Altfel, n-ar fi pășit Ana sângură de-acasă!

În sâmbăta aia era sărbătόrea Sfântului Petru și-n sat nu lucra nime’. Cânta din tătă inima doina de-o’nvățase de la buna ei: Pădurice, mică deasă, În tine ploaie de varsă, Da’ nu îi ploaie curată, Îs lacrimi de la o fată Ce-i cu sâla măritată, La-nsurat, la măritatu’ Omu’ nu trăbă-ndemnatu’.

Sânzâienele erau înflurite, maică, și, chiar dac-o fost trecută sărbătoarea lor, tăt măi erau bune de leac. O cules un braț, ca și ‘nainte cu vro’ câteva zile, cân’ și-o pus câteva sub pernă, să-și viseză mirele. N-o visat numa’ o bulbόnă mare și pe mumă-sa care să perdé în apele tulburi.

Mai mult de-asta o vrut a mere sângură la Bordeie, că acolo, într-o casă măi mult huruită decât în piciόre, știé Ana pă mamă Fiica, și muierea aia îi puté tălmăci visu’. Îi drept: o bănuié pe babă că nu i-o dezvăluit tot ce-o văzut când i-o dat în bobi; prea și-o adunat sprâncenele.

- Ești frumόsă, fata babii, să porți un cățăl de usuroi tăt cu tine, să nu te deόtă όmenii, i-o zâs, Tu ai să te măriți după un om ‘nalt și bogat.Să faci cunună de sânzâiene, s-o dai pe apă, când te-ntorci acasă, ducă-se răul di la casa vόstă! Și babii, adu-i colac cu măr… Cum știe mumă-ta să-l facă, nu-l face nime’... Și măi adu-mi o țâră de lut răzuit din patru colțuri de vatră din casă di la voi și nouă lumini de ceară. Þ-oi descânta de năroc și de deochi, că tare ești frumόsă!

La marjinea Streiului s-o descălțat, înfierbântată, și-o intrat cu picioru’ drept în apă. Și l-o tras iute ‘năpoi, că apa i s-o părut cam răce. Și cum nime’ nu măi era pă malu’ apii, că erau toți la uspăț, că să mărita una din capu’ satului, s-o despuiat și-o tunat în apă. Avé cu ea săpun de casă, că pă vremea nόstă nu erau alte celea de spălat păru’, ca acuma, așé că și-o desfăcut cozile grόsă...Și cred eu că i-o dat baba ceva de împletit în păr , după ce și-l spală, că pré o vrut ié să să baje-n Strei…Când am văzut-o așe’, despletită, cu părul lung-lung tăciune și fața albă ca varul, cu ochii negri-negri, parcă-i ardéu în cap, nu alta, aș fi putut jura că-i știma apelor, ori una din ăli frumoase. Și frumόsă era, vedé și ié bine în oglinda apii și-n ochii ficiorilor, duminica la joc. Da’ mumă-sa era tăt cu ochii după ié și de multe ori o zis că, acu’, dacă are fată de măritat, n-o da-o orișicui! Frumoasă îi, harnică îi, are și ceva zestre...

Și-o pus cununa de sânzâiene pă cap și s-o scufundat o dată. Cununița o pornit la vale, purtată de apa Streiului păn’ la marea aia mare, cum i-o spus mamă Fiica.
Ne-am pornit cătă casă tόmna’ cân’ clopotele bisericii bătéu de sfârșitu’ cununiei. Ne-am întâlnit cu nuntașii la marginea satului, unde-i așteptau căruțăle, care măi de care acoperite cu covόră țăsute, și ele și caii. Mireasa pleca noră. Muzicanții cântau cu foc și s-o-ncins jocu’ tόmna’ acolo, în drum. Otfelii jucau ‘năintea mirilor și ne-or întins și nouă sticlele cu vinars întors, așé cum să dă la tăt drumețu’ și la ăi ieșiți la porți.
Ion a lu’ Misarășu’ era un ficior din sat, tare frumos. Tu nu-l știi, maică, s-o-nsurat departe, un’ l-o dus și pă el nărocu’… O prins-o de mână și–o luat-o la joc. Tare-i plăcé ei să joace; îi ardé pământul sub piciόre când auză láuta. S-or învârtit din ce în ce mai iute ș-o vedém eu că parcă nici nu măi era legată de pământ.

Ion Þâganu’ o retezat deodată cântarea cu arcușu’ și jocul s-o oprit. Ana, roșie, cu inima să-i spargă chieptu’ de ostăneală, nu alta, și-o ridicat deodată ochii cătă unu’ care, călare, am văzut eu, o pironit-o tăt jocu’. Pălăria i-ascundé jumătate de obraz, da’ și-așé, ceva din el o-nfricat-o. O plecat grăbită acasă, c-aproape am fugit, să mă pot țâné de ié.
În duminica aialaltă, el o venit și-o cerut-o de nevastă. Nu îndrăgise pe altu’, da’ ceva o opré să meargă după Niculaie. S-o-mpotrivit întâia oară mamii. O bătut-o.

- Tu, fată, ești tânără și proastă, nu știi ce-i bine pintru tine! Niculaie îi sângur acasă, are pământ și n-ai s-o duci rău! Facem uspăț peste tri săptămâni, să n-ajungem postul Sfintei Mării...

Și tată-său n-avea cuvânt dinaintea nevestii. Eu știu, că întră vecini multe să știu.

În ziua nunțî, n-o vrut să iasă din casă, venisă Niculae cu toate neamurile lui s-o ieie. Mumă-sa o bătut-o iar, așa mireasă cum era și cum o îmbrăcaseră măi cu sâla. Când o ieșit din casă, avea ochii roșii de-atâta plâns, da’ - ziceau muierile- cum să nu plângă de nărocu’ ce-o dat păstă ié, ăl măi bogat din Nădăștii o ie de nevastă; și-apăi tăté miresele plâng... Numa’ muzicanțî or băgat de samă supărarea iei și n-or cântat când or suit-o-n căruță. Tată-so tăcé și să uita la ié cu ochii duși.
- Da’ ce-ați tăcut așé? Zâceți, mă, una, că nu sântem la mort! i-o îndemnat chiar Ana, dacă tăt n-o fugit undeva la capetu’ lumii, ori nu și-o pus capet zâlelor înainte de-a o da mumă-sa de-acas’. Să vede c-așé o vrut Dumnezeu, și-o fi zâs. Și uspățu’ s-o făcut. Când or ieșit de la biserică, Niculaie o prins-o strâns de mână și i-o spus apăsat:
- De-acuma ești a mé, Ană! A mé!

Și-acu’ i-aud glasu’, maică! Era on bărbat frumos, da’ nu-ș’ce te înfrica, numa de-l vedéi!
Așa o fi vrut Dumnezău! Da’ eu cred că tătă noaptea aia, în cap i-o sunat govitu’ miresii, că i-or cântat fetele la fereastră, cân’ o-mbrăcau de mers la cununie: Rujulină din grădină, Rujulină din grădină , Ce-ai făcut de-ai înpupit, Că vremea nu ți-o venit...
Ãl măi cu ciudă i l-o cântat una, Ileana, am văzut eu, maică, ar fi mâncat-o de vie, că i l-o lόt pă Niculaie. Că de multe ori m-am gândit eu dacă nu le-o fi pus ceva în turtă , când le-o dat la amândoi să mânce din ié, după ce-or învârtit-o pă mireasă pă masă, la pόrtă…

*****

De-abia ieșită din pădure, am oprit din nou. Câmpul se-ntindea galben ca mierea soarelui, de-atâtea sânzâiene înflorite. Ce dor mi-a fost de de mirosul lor, de sat, de câmp, de Strei, de Ana! …M-a podidit plânsul.

-Maică, nu plânge, am auzit iar, nu știu de unde, glasul celei care mi-a legănat visele anilor de demult și mi-a oblojit toate durerile copilăriei. Și până acasă, mi-a povestit iar, ca-n serile noastre de taină, în patul cu strujacul umplut cu fân și toate aromele florilor de câmp…De Ana.

*****

Pământ, da, avé Ana acu’ și mai mult decât acasă, iute l-o aflat, că era vremea fânului și după aia a treieratului, o venit și culesu’, o venit și fata, Aglaia... Avea soacră cumsăcade, da’ pă bărbat nu l-o îndrăgit măi mult.

Nici la mamă Fiica n-o măi ajuns vrodată.
Într-una din zile, să-ntorcé din luncă. S-or făcut anu-ăla de tăte și-o cules o corfă mare de căstrăveți, să-i pună în butoi, la murat. La vro două case măi încolό, îi măi știi tu p-a lu’ Bălu? or făcut clacă la săcerat și-acu’, cătă sară, or încins jocu-n ocol.
Era acolό și Ion a lu’ Misarășu, fetele or strâgat-o să ieie o bucată de plăcintă. Ion a luat-o la joc... Doamne, dor i s-a mai făcut deodată de anii de la mumă-sa!...
Vorba o ajuns ‘năintea ei acasă. La pόrtă, Ana s-o oprit întâi să vadă domnișorii înfluriți lângă gard. Niculaie se-ntorsesă și el de la moară și- acu’ ședé lângă fântână și scufunda biciu’ și nește hamuri în vălău’ cu apă.
- Te-ai întors, Niculaie? Mai mult n-o apucat a zâce. O tăietură grozavă i-o ars spinarea și i-o plesnit pielea obrazului stâng. O scăpat corfa din mână și-o măi apucat să vadă căstrăveții împrăștiindu-să. Câte-o măi căpătat, n-o măi numărat. O căzut în țărâna din ocol. Când s-o trezit, și-o văzut cămeșa ruptă de biciu’ din piele împletită și cu vârf de sârmă. Și sângele înflurit pă cămeșe, așe, ca domnișorii roșii din uliță. Și pă cumnată-sa, Sâlviuca, șezân’ lângă ié cu mânile-n poală și plângân’ . O podidit-o și pă ié plânsu’, maică!. Mult o măi cusut la cămeșa aia în vara dinainte de-a o mărita mumă-sa!
- Plângi și rabdă, maică, rabdă, ăsta-i datul muierii pe pământ, i-o zâs soacră-sa. Și tată-so, Dumnezeu să-l ierte, m-o bătut. Asta-i soarta nόstă, a muierilor, nu știu de ce ne-o fi lăsat Dumnezău așé… i-o mai spus, și-o stropit, c-avé de la Sântion, apă sfințită cu busuiocu’ pin odaie.
Niculae o plecat de-acasă vo două zile, avea treierătoare și secera într-altă parte. Până s-o întors, de-o mie de ori o vrut Ana să plece de la el. Tot de o mie s-o și răzgândit. Fata avea doi ani, acasă să-nsurasă frati-so, un’ să să-ntόrcă? Și-apăi, satu’! Ce-o să zâcă lumea?! Iote, avere și bărbat bogat i-o trăbuit, acu nu-i stăpână! Și nu-ndrăznea nici lu’ mumă-sa să-i spună ceva.

Și-o rămas. Mai mergea duminica la biserică, să așeza în jenunțî la icoana Mântuitorului pă cruce și plângé înfundat , că acuma știé și ié ce-o pătimit Isus. Măi îmi spuné mie năcazu’ei, că n-avé cu cine altu’ vorbi.

El s-o-ntors după două zile, n-o zâs nimic, nu s-o rugat de iertare, doar s-o întunecat și mai mult. De bătut, o mai bătut-o și-altădată, da’ de Aglaie i-o fost drag ca de ochii din cap și n-o lovit-o nicicând. O țâne’ pă jenunțî și să uita la ié ca la sόre și de-asta l-o iertat. Acu-i învățătoare în sat Aglaie, c-o vrut Niculaie ceva bun pintru fata lui.
O-nvățat și Ana să nu-i măi fie frică de el. Când o mai băté, atât îl suduie:
- Pirilizeză-te Dumnezău, Niculaie!
De paralizat, nu l-o paralizat când o bătut-o. Ci tόmna’ când s-o copt grâu’ și era vremea săcerii. De combină vedé de-o vreme gineri-so, bărbatul Aglaiei, care-o făcut școală de maistori, da’ de dragul fetii lu’ Niculaie și-a Anii, n-o plecat la oraș, la uzină.
Niculaie s-o trezât cu nόptea-n cap în zâua aia, maică, să crepe nește lemne. O pus lemnu’ pă cătur și-o ridicat săcurea deasupra capului, să-l despice. Ca fuljerat, o scăpat săcurea din mâni și s-o prăvălit și el.
- Ana! Ana mé... o măi apucat să spună, când l-o găsit ié căzut la pământ.
S-o apropiat și s-o uitat cu frică la el,. Niciodată n-o fost beteag. Nici de beut , n-o beut cât să nu știe de el. Tătdeuna o fost stăpânul ei și-al curțâlor! Și-acuma, că-l vedé întins pă jos, tăt nu s-o putut gândi că-i mort.
- Tolvaaaaai! am auzit înainte de răsăritu’ soarelui. Niculaieeeeeeee! Niculaie-al meeeu!
Cumnată-sa, di păstă drum, o venit ca arsă; plânsu’ lor o trezit tăt satul. Eu eram în grajd să mulg vaca și-am auzât-o întâi. L-am ridicat tăté tri și l-am dus în casă. Pân’ la amiaz’, ședé Niculaie așezat într-un copârșeu frumos, cumpărat de Aglaie și de bărbatul ei, di la oraș. Or chemat doi preoți, or tocmit gropașii, s-or apucat de pregătit pomana di după înmormântare. Zece găini și un porc o tăiat Ana, maică.
- Niculaieeee, cui mă lăsași tuuuu?? Niculaieee, de ce muriși acumaaa? am auzât-o pă Ana întruna pin ocol. O tăcut numa’ când s-o dus în grajd. O mângâiat pe grumaz caii, dup-aia s-o uitat în sus, la grindă. Biciul vechi demult ședea împlântat sub una din grinzi, lângă legătura de sânzâiene uscate. Demult i-o luat locu’, la căruță, biciu-ăl nou, cumpărat din târg, de la Sângiorz…

Cătă sară, eu făcém plăcinte pă tigaie, să dăm oamenilor care venéu la priveghi, cu câte-on păhăruț de vinars, de sufletu’ mortului. Ana să cânta întruna.

- Ană, tătă viața te-o bătut! Ce-ai de plângi așé? și-o făcut cruce cumnată-sa.

Ana o deschis larg ușa la casă, o-mpins-o ușor cu mâna pe Sâlviuca și cu glas limpede i-o zâs:

- Dă-te la o parte, că vine lumea!...

- Niculaieeeeee, dragu’ meuuuu!...o strâgat iar cât o putut, cân’ o văzut-o tunând în ocol pă ver’șoară-sa, Măriuca, de păstă deal. Și-așé o făcut cu tăté neamurile.

L-or îngropat creștinește, Ana l-o plâns ca o bună nevastă și i-o făcut o pomană ca on uspăț.

N-o știut nime’ că-n dimineața îngropăciunii, devreme de tăt, pă când începéu a cânta cocoșii, Ana o scos din lada de zestre cămeșa ruptă de bici- și-ave’ și-acu’ sângele ei uscat pă mânecă- și-o așezat-o adânc în sicriu, lângă Niculae...Lângă cămeșe, biciul…

De-atunci, tăt măi rar am mai auzit-o cântând , maică, și numa’ pin grădina lor.

Drăguț caaar cu paaatru boi, Drag mi-ooo fost mie de vooooi,măăăi, Dar măi draaag de cini’ vă mânăăă, Că țâââne biciuuu-ntr-o mââână, măăăi...

***

Înainte de-a ajunge acasă, am suit dealul până la cimitir. Maica Tița m-așteaptă acolo acum, știu asta, numai că nu-mi mai povestește toate cele. Îi aprind o lumânare lângă cruce. Mai știu și că hodinește împăcată. Nu și-a dat fata de lângă ea, dar eu am plecat din sat, c-așa te duce viața și cântecul.
În poartă, mama iese și cu lacrimi în glas mă ia în brațe:

- S-o dus și nană Ana, fata mamii…

Pornesc spre casa Anei. Poarta-i larg deschisă, ca la sat, când moare cineva. Ana parcă doarme. Tot frumoasă este Și nici n-a-ncărunțit de tot. Poate c-așa a vrut, să plece când toate grădinile râd. Îi așez în sicriu un braț de sânzâiene. Mi se pare, sau dâra unei lacrimi îi străbate cicatricea fină de pe obraz?

*****

Sunt la mama nuuumai uuuna, Cuuuum îi soarele șiiii luna, Num-o dată ț-am călcat, măăăi, și , vai, rău m-ai măritaaat, măăăi…

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!