poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1599 .



Amintirea
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [magique ]

2012-12-17  |     | 




Chiar este o zi obișnuită. Nu are nimic special. Singurul lucru special este că mi-am adus aminte de ea. Brusc, fără să aibă legătură cu nimic. Mi-a apărut în minte imaginea ei de parcă aș fi văzut-o cu câteva clipe înainte. Cred că am îmbătrânit. Mai rău. Sunt aproape de moarte, mi-am zis. Se închide cercul, bătrâne, mi-am șoptit. Era un ciclu care se închidea. Să bem, bătrâne, mi-am zis, măcar să nu ne găsească așa de dărâmați cum suntem acum. Nu prea am obiceiul să mă gândesc la moarte. Nici nu am de ce. Nici la viață nu prea mă gândesc, dar asta nu mă ajută la nimic. Astăzi însă, mă gândeam că e gata. Că e ultima. Că se închide cercul. Am căutat prin casă ceva de băut. Frig. Afară plouă, sau e un început de ninsoare. Oamenii se pregăteau de Crăciun, sau pentru altceva. Eu nu mă pregăteam pentru nimic. Am găsit o sticlă. Nu avea nici o etichetă. Habar nu aveam ce e înăuntru. Lichidul din ea mirosea a alcool, dar poți să ai și surprize. Cred că ar fi prea stupid să mor bând șoricioaică. Asta gândeam când am dus sticla la gură. Nu, era vodcă. Cam trezită, dar vodcă. Imaginea mea se reflecta în sticla geamului. Afară plouă mărunt. Umezeala de afară îmi provoacă o convulsie. Beau direct din sticlă. Privesc ploaia. Dincolo de geam, văd din nou chipul ei. Cât a trecut? Nu știu, anii trec prea repede. Beau. Lichidul mă încălzește, mă relaxez. E ceva mai bine. Ploaia asta. Știu pe cineva care, una două îți zice de potop. Sfârșitul lumii și chestii de genul ăsta. Prostii. Ce rost ar mai avea. N-a ieșit de prima dată, ce rost are să mai încerci? Va ieși același rahat, nu? Pe mine ploaia mă face melancolic. Stupid, nu? D-aia nici nu prea ies din casă când plouă. Să nu mă vadă cineva așa, în halul ăsta. Astăzi, cu atât mai mult. M-am gândit că măcar ultima zi să mi-o petrec cu mine însumi. Așa mi-am zis, dar apoi nu mai eram așa de sigur. Nu sunt o companie prea de soi. Cred că o să ne plictisim împreună. Noroc că s-ar putea să fie ultima zi. Așa m-am gândit de când m-am trezit. Nu știu de ce. E o zi obișnuită. Doar ploaia asta și faptul că mi-am amintit de ea. În rest nimic. Dar eu m-am gândit că e ultima zi. Nu, nu sunt trist. De ce aș fi? În plus, asta e ultima zi doar pentru mine. Pentru ceilalți, cine știe când va fi această ultimă zi a mea. Probabil atunci când mă vor găsi. Vor sparge ușa sau vor coborî de pe bloc până la geamul meu. Nu se mai poate, s-au plâns vecinii, e un miros imposibil care vine din apartamentul 17. Și nici nu l-am mai văzut ieșind din casă. Da, era un tip ursuz, nu saluta niciodată pe nimeni. Nu, nu știm să aibă rude sau prieteni. Nu-l vizita niciodată nimeni. În fine, cam așa vor decurge lucrurile. Poliția întreabă, vecinii răspund. Până atunci însă, amintirea ei. Faptul că brusc, fără nici un motiv, mi-a apărut în minte. Ieri, dacă m-aș fi gândit, nici n-aș fi știut despre ce e vorba. Uneori amintirile ne joacă feste. Stau ascunse și, când te aștepți mai puțin, îți sar în spate și-ți rup beregata. Sau doar te strâng de gât și-ți iau tot aerul. Tușesc, respir. Respir, tușesc. Nu-mi aduc aminte numele ei, nu mai știu cum am cunoscu-o, nici de ce ne-am despărțit. În schimb o văd, în spatele pleoapelor închise, îi văd ochii, părul, forma buzelor. Nu știu de unde mi-a venit ideea asta că azi o să mor, dar știu că acum cred foarte tare în ea. Sunt convins de asta și cred că m-am molipsit de la cretinii ce nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să-ți împuie capul cu obsesiile lor despre apocalipsă, calendarul maya și altele asemenea. De unde se vede că prostia e contagioasă. Doar că la mine e vorba de altceva, adică o să fie chiar ultima, se închide cercul, bătrâne. Ar fi și cazul, îmi zic, ar fi și cazul. Nimeni nu are nimic de pierdut. Doar amintirea ei, chipul ei fără nume. Stau în fotoliul meu și beau votcă direct din sticlă, sunt singur, sunt la sfârșit. Mă gândesc care ar trebui să fie lucrurile pe care s-ar cuveni să le fac. Sunt unele anume, cred, care se fac în astfel de ocazii. Adică atunci când îți dai seama că se termină, că s-a deșirat toată ața. Cred că oamenii își fac bilanțuri, își rememorează viața, sau doar evenimentele importante, se gândesc la cei dragi, își fac testamentul, fac… Stop, stop. N-am nici un chef să-mi rememorez viața. Asta-i chiar culmea. Nu-i de ajuns că am trăit-o. S-o mai și revăd… A fost și prea frumoasă, să merite revăzută. La dracu, ce bilanț să fac, ce linie să mai trag. Mai bine, încă un gât de votcă, un pic de amețeală cred că ajută. Cu cei dragi și cu testamentul termin repede. Nici, nici. Adică n-am. Nici, nici. Ce mai rămâne? Doar amintirea ei care mi-a răsărit în minte încă de când m-am trezit. Încerc să-mi aduc aminte dac-am iubit-o. Greu de spus. Faptul că acum, la final, mi-am amintit de ea, înseamnă că da? Nu știu, e prea târziu, nici măcar numele nu i-l mai știu. Mă gândesc totuși la ea, numai la ea, încerc să-mi închipui, s-o văd acum, să mi-o imaginez astăzi. Măritată? Copii? Sau nu, fată bătrână, urmărind pe vizor mișcările vecinilor. Nu, n-o pot vedea în niciuna din ipostaze, Ea a încremenit așa cum mi-o aduc eu aminte. A rămas doar o imagine, ea nu a putut îmbătrâni. E la fel ca atunci când am fost împreună. Demult. Ea e aceeași de atunci. Doar eu… Beau, mă înec, tușesc, scuip și înjur. La dracu, doar n-o să mor înecat cu votcă. Stupid. Mai stupid decât ăia care se îneacă în cadă. Fața ei. Parcă zâmbește puțin. Așa o văd, parcă are un zâmbet ușor în colțul gurii. Un pic ironic. Oare își râde de mine? Asta ar mai lipsi, în ultima mea zi, o imagine, o poză care râde de mine. Ia stai, o poză? Poate am pe undeva o poză cu ea? Nu-mi aduc aminte să fi făcut așa ceva, dar câte lucruri îți mai aduci aminte dintr-o viață de om? Poate am făcut una. Am o cutie de pantofi plină de poze. Poze și vederi. Pozele, în general, nu sunt ale mele. Apar și eu, uneori, dar rar. În general, eu sunt cel care le-a făcut. Cel ce a stat în spatele aparatului. Pozarul. Femei, locuri, amintiri. Uneori și eu, dar rar, stângaci, aterizat cine știe cum în poză. Parcă mereu mă întreb ce caut eu acolo. Mai durează mult? zice fața mea din poză. Mai durează, durează și acum, mai durează. Printre poze, câteva felicitări. Pe-o parte o imagine frumoasă, pe cealaltă, câteva rânduri și un nume. Par și mai îndepărtate decât pozele. Nu-mi aduc aminte de nimic. Iar numele… Ce ar putea să-ți aducă aminte niște nume de genul: Ana, Alina, Karina. De parcă ar fi o singură Ana și o singură Alina pe lume. Nici în viața unui om nu e o singură Ana și o singură Alina. Cât despre Karina… nu știu nici o Karina. Le-am văzut pe toate, am luat de două ori la mână toate pozele și nimic. Niciuna cu ea. Era de așteptat. Bine măcar că o pot vedea în minte. Chipul ei, ochii. Dacă măcar mi-aș aduce aminte și numele, poate că aș găsi o felicitare de la ea. Iau din nou la mână felicitările, poate un nume scris pe cartonul lucios va deștepta ceva în mintea mea. Nimic. Mă opresc însă la una. O plajă, marea, valuri. Nisipul auriu, un pic decolorat, dar îi simți căldura. Câteva persoane, întinse la soare. Soarele nu se vede, doar plaja și marea. Valuri cu spumă albă ce se scurge pe mal. Asta în timp ce eu tremur în casă, în această ultimă zi din ultima mea iarnă. Afară plouă sau e un început de ninsoare, e frig și umezeala mi-a intrat în oase. Nici vodca nu m-a încălzit. Trântesc sticla pe podea. Cred că era trezită. Nu m-a amețit deloc. Votcă de căcat la sfârșitul unei vieți de căcat. Asta e, sunt ale mele amândouă. Parcă e din ce în ce mai frig, tremur. Închid ochii și mă strâng într-o margine a fotoliului. Aștept. Cu ochii închiși. Nu știu ce aștept. Imaginea ei pe retină. Părul și zâmbetul ce-i flutură la colțul gurii. O zi obișnuită. Ultima. Nu mai vreau nimic, nu mai simt nimic, nu mai știu nimic. Singur, în singura mea zi, ultima. Încerc să zâmbesc și eu, privind cu ochii închiși buzele ei întredeschise, dinții. În rest, o zi obișnuită. Dacă așa o să fie și apocalipsa… Nu simți nimic special. Dacă aș avea cui s-o spun aș spune-o, dar nu am pe nimeni și nici pe ei nu cred că-i interesează cu adevărat. Oricum, mare lucru nu ar mai fi de spus. Apoi, nu știu cum, am observat. Mă uitasem de mai multe ori, o văzusem, dar fără să văd. Era acolo, lângă fotoliu și ochii mei trecuseră de multe ori peste ea. Eram însă prea obosit, prea bătrân s-o mai văd. Dar ea era acolo. Am ridicat-o și am apropiat-o de ochi. Aproape puteam să miros marea și nisipul fierbinte. În mijlocul imaginii, un cuplu care înainte nu era în imagine. Era aceeași vedere, eram sigur de asta, doar că acum, în centru, un bărbat și o femeie ocupaseră centrul imaginii. Nu, nu era nici o îndoială, era aceeași vedere, pe partea cealaltă nu era nimic scris, doar albul-gălbui al cartonului afectat de trecerea timpului. Îmi aduceam foarte bine aminte, cei doi nu fuseseră înainte. La dracu, pozele începeau să-mi joace feste. Înțeleg, era sfârșitul, dar chiar așa? Adică, dintr-o dată, am văzut că femeia avea capul întors spre mine. Mă privea. Zâmbea. Era exact zâmbetul acela, jumătate inocent, jumătate ironic. Era zâmbetul ei, era ea. Exact așa cum o vedeam când închideam ochii. Era un cadou acesta, s-o văd așa, în felicitare, așa cum fusese ea atunci, cum rămăsese ea în memoria mea. Apoi lucrurile au luat-o un pic razna, pentru că, fără să vreau, am privit mai atent la bărbatul ce stătea pe cearșaf lângă ea. Nu asta chiar că era prea mult. Nu puteam să fiu chiar eu. Deși… atitudinea aia stângace, aerul acela că adică eu ce caut aici, în poza asta, toate astea prea aduceau cu persoana mea, asta ca să nu mai vorbesc de asemănarea fizică. Cu diferența că, așa cum apăream în poză, arătasem cu mult, foarte mult timp în urmă. Tânăr, fericit, aproape că nu mă recunoșteam. La dracu, cred că am îmbătrânit. Mai rău. Sunt aproape de moarte, mi-am zis. Se închide cercul, bătrâne, mi-am șoptit. Era un ciclu care se închidea. Apoi vecinii, nu l-am mai văzut demult, dar chiar să dispară, fără să spună nimănui nimic, nu, nu avea rude sau prieteni, era un tip ursuz, nu saluta niciodată pe nimeni. Noi ne oprim, privim în jur, cred că e un loc bun. Tu întinzi cearșaful. Eu doar te privesc. Tac. Apoi te dezbraci. Puțin rușinat, fac și eu același lucru. Rămîn doar în slip. Sub soarele fierbinte. Mă întind pe cearșaf, tu te așezi lângă mine. Îți scoți sutienul, iar eu sunt un pic jenat, deși pe plajă mai sunt și alte femei care fac topless. Valurile se sparg la picioarele noastre. Închid ochii. Zâmbesc. Și știu că zâmbetul tău e lângă mine.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!