agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1303 .



A treia bancă - Cap. 18 – Sirena - Zis și făcut. Zisul
proză [ ]
fals roman polițist

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ghiocel ]

2012-12-13  |     | 



Sirena – zis și… făcut
Zisul...


La comandamentul de a doua zi a plouat mai întâi cu vești bune. Japonezii acceptaseră. Vor construi metroul Victoriei – Băneasa în șase luni. Devizul era și el încurajator: se angajau să-l facă cu numai 300 milioane de euro. Ne încadram în jumătatea de miliard pe care urma s-o furăm. Meticuloși, Shinto și Sento incluseseră până și operele de artă pentru decorarea celor patru stații. Uniunea Artiștilor Plastici avea să se bucure la timpul potrivit: un viitor foarte apropiat. Precis că UAP-ul va face și el lobby pentru eliberarea noastră și pentru darea metroului în funcțiune.

Sento și Shinto înființaseră prompt o societate pe acțiuni și trimiseseră Primăriei Capitalei o scrisoare de intenție: „Compania Sim-Plon-Buc, cu capital privat, este gata să construiască metroul Piața Victoriei – Băneasa, are planurile și așteaptă doar avizele necesare de la autoritățile române. Dispunem de fondurile necesare construcției. Investiția urmează a fi recuperată prin exploatarea de către Sim-Plon-Buc a noii linii de metrou, pe o perioadă de 10 ani, după care aceasta urmează să treacă în proprietatea Metrorex.” Faxul Primăriei nu întârziase: „Vă așteptăm la București. Vă vom da tot concursul.”

Autoritățile române se mișcă repede când e vorba de „dat tot concursul” și nu de scos bani din buzunar.
Prin intermediul a trei companii off-shore, două din Cipru și una din Bahamas, frații Papadopol se asociaseră cu Sim-Plon-Buc astfel încât urmau să devină beneficiarii și proprietarii de fapt al noului metrou. Pentru asta, avansaseră 300 de milioane de euro. Era practic imposibil să dai de frații Papadopol în dosul Sim-Plon-Buc-ului, atât de bine fuseseră plimbați banii de la un off-shore la altul.

Irène se coafase, își cumpărase trei ținute de gheișă și urma să facă tot ce face o secretară de mare companie de construcții care lucrează zi și noapte. Pentru început, urma să-i aștepte pe Sento și pe Shinto la Otopeni, să-i ducă la mitingul programat a doua zi la Primărie și să-i ajute în toate problemele de logistică. Mai precis, să le spună unde, cui și cât comision trebuie dat pentru ca obținerea aprobărilor să nu dureze mai mult decât construcția. Deși aveau să fie mereu în legătură cu japonezii, frații Papadopol nu trebuiau să se arate niciodată prin preajma lor.

Tot mâine, dar zburând de la Ouagadougou, din Burkina Faso, și tot la Otopeni, urma să debarce „geniul plictisit” de la Fujitsu. Hakita – un IT-ist și, totodată, un hacker superdotat, care spărsese codurile serverelor Pentagonului, KGB-ului și ale celor mai mari bănci din lume. Și asta doar din plictiseală, doar ca să nu-și iasă din mână. Un fel de reflexie peste mări și țări a fraților Papadopol – și ei plictisiți, bogați și dornici doar de faimă.
Pus la curent cu planul unei spargeri mărețe, Hakita acceptase imediat provocarea. La Ouagadougou, unde ajunsese schimbând avioanele în Islamabad și Mogadiscio, Hakita își schimbase identitatea în acte și își lăsase barbă, transformându-se într-un comersant pornit să-și extindă afacerile în România. Venea la București cam în același timp cu constructorii, dar urma să „lucreze” departe de ei, departe de șantierul metroului. Va lucra mână în mână cu noi. Acoperirea lui urma să fie o minusculă firmă de import-export, „Co-con”, care să aducă în România mătase japoneză și diverse alte bunuri necesare spargerilor plănuite și să exporte în Burkina Faso calculatoare produse la noi în țară. Cu un astfel de profil de activitate declarat, Hakita nu trebuia să-și bată capul cu activitatea de export: de mult nu mai produceam calculatoare. Iar pe de altă parte, Burkina Faso nu mai avea nevoie de calculatoare: avea, deja, unul.

Așadar, frații Papadopol se mișcaseră. Mai ales Ianis, care făcuse o plimbare pe sub teii care aveau să înflorească peste cinci săptămâni. Se plimbase cu Delia prin Cotroceni. Îmbătați de parfumul teilor, pe care îl simțeau încă de pe acum, vorbiseră despre lună și despre stele, se ținuseră de mână, intraseră în subsolul „umil” al lui Ianis și se pare că se și sărutaseră. Scurt, pentru că Ianis avea de lucru.
Petras se mișcase și el: îi dăduse bună dimineața domnișoarei Voaleta. Iar domnișoara Voaleta, aflată la începutul alergării de dimineață, își oprise pentru un moment zbuciumul sânilor de sub tricoul mulat și îi întorsese un zâmbet promițător. Era un semn că salopeta și casca lui Petras erau bine asortate, iar ceasul de la mână era rotund și analogic, fără prea multe butoane, simplu, așa cum se purta în ultima săptămână. La întoarcere, sub duș, vocea doamnei Voaleta răsunase un pic mai tare decât de obicei, dând un nou impuls muncii avântate de pe șantier. Cu tonusul ridicat, un excavator săpa groapa pentru buncăr.

Faptul că alte două povești de dragoste dădeau să ia prim-planul relatării de față nu mă bucura prea mult. Scriind un roman polițist, trebuia să am grijă ca partea asta amoroasă să apară doar în subsidiar. Să nu ia amploare. A, da, sex trebuia să fie în carte! Nu trebuia să lipsească! Sexul dă bine la public! Dar nu prea multe plimbări, mai puțin clar de lună și zâmbete de încurajare. Sexul e gustat, face cărțile virile, dar luna și mirosul de tei înseamnă dulcegărie. E plină literatura de atingeri de mână între reporterițe de televiziune celebre și ingineri constructori putred de bogați.

Veștile rele veneau doar de la Vigilante. Scovergile nu avuseseră niciun efect. Când l-am invitat să expună planul pentru obiectivul Sirena, Vigilante a dat din colț în colț:
– Cum dăm atacul la Sirena? Așa bine: la fel cum am furat banca din Herăstrău. Asta pe care o avem de 10 ani în curte. Într-o noapte, am luat-o voinicește cu Gogu și am cărat-o frumușel până aici. Apoi l-am cinstit pe Gogu până spre dimineață.

Vigilante spunea adevărul. Îmi aminteam perfect când o adusese. Eram prin a XI-a, la liceu, iar banca asta, aflată chiar în curte, mă scutea pe atunci să-mi duc colegele în parc numai pentru un sărut. Cum zboară timpul! În 10 ani, Gogu băuse 3 cisterne de bere și ajunsese alcoolic: nici vorbă să mai poată ridica și căra o bancă. Abia de mai putea ridica bidonul de doi litri cu „Norocul meu”. Îl părăsise nevasta, își băuse și garsoniera și se adăpostea într-un subsol din blocurile aviatorilor. Când mai venea prin Vestafaliei, ca să caute prin tomberoanele de gunoi sau ca să-l milostivească tanti Mica cu o porție caldă, Gogu ne privea cu ochi rătăciți, speriat, de parcă ar fi fost urmărit de o armată întreagă de teroriști invizibili.

– Nu e bine, nea Vasile. Lumea a evoluat. Nu furi azi o bancă folosind metodele de acum 10 ani. Acum 10 ani erai paznic la Direcția de Lacuri, Parcuri și Agrement. Oricine te-ar fi vazut în uniformă, cărând o bancă din parc, nu și-ar fi închipuit că o furi. Ai raportat dispariția ei, a doua zi? Nu. Banca de la Retina 7 e cu totul altceva. Sigur că am putea face și cum zici matale: ne ducem noaptea, pândim să nu fie nimeni acolo, o luăm, matale de un capăt, eu de celălalt capăt, și dăm fuga cu ea la noi în curte. Ce satisfacție am avea, în cazul acesta? Oricine poate fura ceva când nu-l vede nimeni. Doar când furi sub ochii tuturor – cam așa cum se fură pe la noi la construcția drumurilor sau la cheltuirea fondurilor europene – doar atunci poți să te bucuri din toată inima. Într-un roman polițist, toți spărgătorii se întrec să vină cu ceva nou. Să fure cât mai sofisticat. Va trebui să apelăm la tehnica nouă și la diversiune. Ai studiat locul? De exemplu: când se golește banca?

– În timpul zilei – foarte rar – raportă, cam șifonat, Vigilante. Doar când e vreun eveniment bombă. Atunci fug toți: unii fug la mașini, ca să ajungă cât mai repede la locul respectiv, alții fug în studiouri. Rămân doar câinii comunitari. Trei javre foarte devotate retinatorilor. Hrănite de ei cu pufuleți și resturi de sandvișuri. Prietenii lui Gogu. I-ar mânca și lui din palmă, dar Gogu abia are el ce mânca.

Frații Papadopol se cam plictiseau. Amănuntele astea zonale li se păreau total lipsite de interes. De, așa-s miliardarii când e vorba de o afacere fără multe zerouri!
– Stop! Bun așa! Nea Vasile, nu-ți uita ideea cu Gogu. Gogu va fi parte activă în acțiune. Va mângâia javrele. Nu vreau să ne alegem cu mușcături. Și cam ce evenimente-bombă golesc banca de retinatori?
– Accidente rutiere. Incendii. Ploi torențiale, mai ales cele cu grindină. Și mai ales, orice se întâmplă aici, lângă noi, la aeroport. Ia foc o găleată cu smoală la Băneasa, într-un hangar părăsit – Retina 7 e pe fază. Două care de reportaj; transmisie directă timp de două ore. Aterizează forțat vreo cursă – hop și Retina 7 ca să relateze în direct spaima pasagerilor, bravura echipajului care a pus înapoi pe pistă colosul rămas fără o roată și vinovăția guvernului care a tăiat sporurile personalului navigant.

L-am oprit pe Vigilante. Ne spunea ceea ce cunoșteam cu toții. Cam toate televiziunile făceau la fel. Dar în probleme de aeroport, Retina 7 le tăia pe toate. Poziția! Proximitatea aeroportului o avantaja net.

– De-acolo va veni diversiunea, le-am spus. De la aeroport. Dăm un telefon, ca din partea unui pasager al unui avion care are o avarie la bord și se întoarce la Băneasa. Ba nu! Dăm două telefoane, de pe două mobile, ca de la doi pasageri diferiți. O să folosim dispozitive de codare, astfel ca să nu putem fi depistați. Hakita se va ocupa de amănuntul ăsta. Tehnica nouă – nea Vasile! Secolul XXI, nu? Reține, până să ne mutăm la tehnică: matale te ocupi de capul Sirenei. Dai unul din telefoanele de alarmare; eu îl dau pe al doilea. Și ai grijă ca Gogu să fie prin preajmă, bine amețit, ca să aibă grijă de câini. Gogu va fi martorul ocular. Îi va vedea, în sfârșit, pe cei care sunt tot timpul pe urmele lui: extratereștrii.
Străfulgerat de idee, m-am întors către frații Papadopol.

– Putem încropi niște costume ca de cosmonauți? Niște salopete argintii, cu panouri de beculețe pâlpâinde și cu antene pe căști?
– Bineînțeles, se învioră Petras. Avem niște costume pentru constructorii care lucrează în medii toxice. Le putem adapta.
– Hakita va pune microfoane în căști și difuzoare exterioare. Altfel nu ne putem auzi în timpul operațiunii. Iar Gogu, Gogu va trebui să creadă că după el am venit. Mi-am îngroșat vocea, ca și cum Gogu ar fi fost de față și nu voiam să mă recunoască: „Goguule, ai băut deeestul pe Pămââânt. Am veeenit să te luăăăm cu noiiiii!”
– Da’ pe Gogu nu-l luăm cu noi, nu? Luăm doar banca, gândi Vigilante cu voce tare.

Dorința lui Vigilante de a participa cu trup și suflet era cu mult mai mare decât gradul său de înțelegere. Mi-am spus în gând să mai repet cu el rolul, altfel riscam să aibă trac la intrarea în scenă. Am notat în caiet, silabisind cu voce tare: Nea Vasile – telefon diversiune, Gogu – câini. Eu – al doilea telefon.

– Bun. Acum ne mutăm la coada Sirènei. Cu ce o cărăm. Cred că știți că Mica Sirenă, aia care stă tristă pe țărm, la Copenhaga, a fost furată de nu-știu-câte ori. Nu știu cine a furat-o dar, dat fiind că de fiecare dată au găsit-o, presupun că hoții nu au fost extratereștri. Așadar, nu copiem pe nimeni. Fiind extratereștri, ne vom deplasa cu un vehicul extraterestru, nu? Aveți mai multe camioane din acestea cum e cel de la poartă, multifuncțional? Putem vopsi unul din ele în gri-satelit, Ianis? Îi putem monta niște antene parabolice, astfel ca să arate ca un modul lunar ceva mai mare? Unul în care să încapă comod trei-patru extratereștri și o bancă oarecum terestră.

Pe Vigilante îl pierdusem deja. Mormăia, repetând ca să nu uite: telefon, câini, căști, Gogu. Frații mă priveau ca și cum aș fi căzut direct de pe Lună. Nu eram chiar extraterestru, dar nici cu picioarele pe Pământ nu mai eram. De data asta a fost rândul lui Ianis să se îndure să mă ajute:
– Băgăm un camion în atelier și îi montăm niște laterale din tablă vopsite cum zici. Gri-satelit. Ca niște rulouri sau ca niște obloane. Deasupra cabinei punem vreo trei antene din acelea de „Dolce”. Le punem ventuze la suporți, ca să fie detașabile. Dacă vrei, montăm înăuntru o bandă transportoare cu niște brațe mecanice orientate spre spate. Ca la mașinile de gunoi. Ca brațele acelea care ridică tomberoanele. Tragem mașina lângă bancă, deschidem ușile și apăsăm butonul benzii. Fălcile saltă banca pe banda transportoare, chiar sub ochii lui Gogu care va ameți și mai tare. Cum ajungem la colțul străzii, rulăm obloanele și dăm jos antenele parabolice. Apoi, fuga la buncăr, unde descărcăm prada. Pardon, banca.
– Magnific! Dacă facem așa, numai Gogu va vedea vehiculul extratereștrilor. Nu-l va crede nimeni când va povesti; pentru că nimeni altcineva nu va vedea camionul metalizat înghițind banca. Așa. Ca să-ți completez ideea, frate Ianis, că-mi vine să te pup mai ceva ca Deliei: banca o băgăm în subsolul garajului. Acolo vom parca și Stavridul. Și Portocala Mecanică, dar doar pentru un timp scurt. Înainte de a ne da prinși, trebuie să-i găsim o ascunzătoare mai bună. Când credeți că veți fi gata cu buncărul? Până duminica viitoare?

Petras și-a consultat agenda. Apoi a dat din cap că da. Am notat, el în agendă, eu în caiet: Petras – buncăr. Termen: 20 mai.
– Până atunci e pregătit și camionul? Pot fi gata și costumele de extratereștri?
– Mă ocup eu, s-a oferit Ianis. Mă ajută și Hakita. Dar de ce duminică?
– Duminica sunt mai puțini lucrători în sediu. Nu știu dacă ați observat dar, în weekend, Retina 7 repetă la nesfârșit aceleași știri. Prima lor garnitură de comentatori e la munte sau la mare: rămân în studio doar rezervele. O să vedeți cum se vor strânge toți, în timp record, ca să plângă banca dispărută. Și pe de altă parte, voi nu lucrați aici, duminica. În Vestfaliei nr. 5-7, duminica viitoare va fi o liniște deplină. Camionul „extraterestru” îl aduceți de sâmbătă seara. Cu obloanele rulate sus și fără antene pe el. Îl duceți pe cel de la poartă la atelier; luni dimineața îl readuceți în fața porții. Hakita va dormi la mine, ca să nu orbecăie duminica dimineața prin taxiuri. Oricum, pe el îl lăsăm aici, la bază. Doar noi patru îmbrăcam costumele argintii. Ianis va conduce camionul. Hakita – la punctul de comandă. În buncăr. Să nu văd picior de femeie prin curte. Nu că Delia n-ar avea picioare frumoase, frate Ianis, să nu mă înțelegi greșit. Iar domnișoara Voaleta nu se scoală duminica înainte de 11.

– La ce oră pornim? întrebă Ianis.
– La 8:30 nea Vasile ia micul dejun cu Gogu. Aici, în curte, pe bancă. Are grijă ca Gogu să ia la bord cel puțin o juma’ de litru de coniac. Îi spune că se dau ajutoare la Retina 7. Ora 9: Gogu pleacă spre Retina 7 ducând un pachet de oase pentru cele trei javre. Atunci dăm noi cele două telefoane. Până atunci aflăm ce curse au decolat de pe Băneasa pe la orele 8-8:30 dimineața. Sună mai întâi nea Vasile. La 9:05 sun eu – din „același avion”. Când ajunge Gogu la Retina 7, banca va fi deja goală. Toată lumea de acolo va fi la posturi: fie în mașinile care gonesc spre aeroport, fie în studiouri. Gogu nu va avea pe cine să întrebe de ajutoare. Se va așeza cuminte pe bancă și va hrăni javrele cu oase. Ora 9:10. Am terminat cu telefoanele, Gogu a ajuns la Retina 7, câinii rod la oase. Noi patru pornim camionul. Ajunși la colț, lângă Retină, coborâm rulourile și prindem sus, pe cabină, antenele parabolice. Ne punem costumele. Ianis rămâne la volan. Noi ceilalți – în spate, înăuntru. La 9:15 săltăm banca. Oprim din nou la colț. Dăm jos antenele, ridicăm obloanele și lepădăm combinezoanele argintii. La 9:20 – banca e în buncăr și ne strângem mâinile cu Hakita.

Umplusem primele două pagini din caiet cu Planul de acțiune. Sirena avea acum un plan cât de cât detaliat. Încet-încet, planul se muta și în mințile noastre, începând să le domine. Simona, Delia, domnișoara Voaleta, Hackle și Jackle, rubrica mea de la „Speranța literară”, buticul lui Vigilante sau partidele lui de table cu Tataia, toate treceau, deocamdată, pe planul doi.

Valul începuse să ne rostogolească spre prima țintă și niciunul dintre noi nu dădea semne că vrea să iasă din el.

(va urma)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!