Cap. 17 – Scovergi, Ginko Biloba și Charles Darwin

În vreme ce Petras îmi povestise despre Burj Dubai, viața mersese înainte. Delia terminase filmarea și plecase în studio ca să editeze materialul. Diseară, la Omul de lângă tine, Ianis și bloculețul nostru urmau să facă primul mare pas mediatic.

Tataia îi mai luase patru partide lui Vigilante, astfel că scorul meciului lor de table era acum 1238 la 1150. Perspectiva egalării se îndepărta de Vigilante ca o fată morgană căreia nu-i păsa de călătorul însetat. Viorel, rupt de antrenamentul de dimineață, se giugiulea cu Felisia. Romulus și Remus erau plecați pe coclauri. Coțofenele Hakle și Jakle ademeneau pisica domnișoarei Voaleta spre crengile de sus ale arțarilor, doar doar n-o mai putea să coboare singură. Domnișoara Voaleta se întorsese de la jogging și, prin fereastra ei de la baie, se auzea dușul șiroind. Tanti Mica făcea scovergi, acțiune pe care n-o putea ține niciodată secretă: mirosea a prăjeală până la Retina 7.

Semnele muncii avântate, dar și bine organizate, se vedeau la tot pasul. Aleile din fața intrărilor de la A și B, cu pavajul nou, așteptau poștașul sau cititorii de contoare. Pereții, proaspăt placați cu polistiren de 10 și tencuiți, așteptau amorsa și zugrăveala decorativă. Tabla Lindup, stivuită, aștepta să înlocuiască țigla de pe acoperiș. Căpriorii tineri abia așteptau să-i înlocuiască pe cei îmbătrâniți de vreme. Vigilante aștepta cu nerăbdare să se vadă la televizor. Părea că începe să regrete deja că va fura banca celor de la Retina 7.

Dar, planul e plan! Îl aprobaseră – nu mai era loc de întors! La treabă! Am stabilit ora comandamentului de a doua zi și m-am retras în apartamentul meu, la punctul de comandă. Am sunat-o pe Simona. Era prinsă cu o conferință de prezentare a unor pachete de asigurări pentru soldații români trimiși în Afganistan, Irak și Kosovo. Ea răspundea de asigurarea scrisorilor. Draga de ea: tot cu manuscrisele, tot cu manuscrisele! A rămas să ne vedem, după ce se termina conferința de la Cercul Militar, pentru un drink la Universitate, la „Coada calului”.

Am pus pe birou calendarul de perete. Am luat un caiet nou, din acelea pregătite pentru viitorul volum de poezii, și am scris pe copertă, cu litere mari, de tipar: A treia bancă. Dedesubt, acolo unde-mi scriam de obicei numele, am scris cu litere mici: „Strict secret”. Parcă nu era de-ajuns. Am adăugat dedesubt, cu litere și mai mici: „Dacă găsiți acest document, înapoiați-l căscatului care l-a pierdut”. Și am pus telefonul meu.

Pe prima pagină am scris mare, cu litere de tipar: „Plan de acțiune”. M-am gândit la modul organizat în care acționează frații Papadopol pe șantierul din curte. Așa trebuia să procedez și eu. Așadar, construirea metroului avea să dureze șase luni. Eram în 10 mai. Acordându-ne o marjă de siguranță, puteam să contăm pe metrou la sfârșitul lui noiembrie. 1 Decembrie, asta era data ideală pentru a treia bancă! Banca Națională nu putea să cadă decât de Ziua Națională, profitând de hărmălaia obișnuită, de defilarea avioanelor și a tancurilor. Tancurile se retrăgeau de la Arcul de Triumf chiar prin zona Rezervelor Statului. Prilej numai bun de spart ultimul zid și de înșfăcat lingourile. Bun. Am scris: „Punctul 3. A treia bancă, Banca de rezerve a Statului – 1 Decembrie. Responsabili – Frații Papadopol. Nume de cod – Portocala mecanică”.

Rămâneau de planificat primele două lovituri. Pe astea trebuia să le dăm rapid. A doua, la banca de rezerve a Rapidului, trebuia dată până la încheierea campionatului Ligii I. Am consultat calendarul competițional. Rapidul juca în Giulești cu Steaua în etapa a 32-a. Pe 28 mai. Știam că un meci Rapid – Steaua se lasă întotdeauna cu strigături, pocnete de petarde, scaune rupte și aruncate în teren împreună cu un număr corespunzător de brichete. Atunci trebuia furată banca de rezerve a Rapidului. Prin fum și ceață, prin lănci și mii de baionete... Mă rog, bâte, că asta aveau stewarzii în dotare. Am pus pe hârtie, deasupra punctului 3, „Punctul 2. A doua bancă – Banca de rezerve a Rapidului – 28 Mai. Responsabil – Eu. Nume de cod – Stavridul”.

Până pe 28 mai rămâneau cam trei săptămâni. Trei săptămâni pentru a da prima lovitură: banca de la intrarea Retinei 7. Fiind oarecum la îndemână, lângă noi, puteam s-o luăm mai ușor. Am notat în caiet: „Punctul 1. Prima bancă – Banca de la Retina 7 – termen provizoriu – 20-21 mai. Responsabil – Nea Vasile. Nume de cod – Sirena. Și am adăugat, cu creionul, ca să pot șterge ulterior: „De stabilit cu domnul Vasile, responsabilul acțiunii, data exactă pentru executarea acțiunii și detaliile”.
Acesta era planul în ... trei puncte.

Ați putea obiecta: de ce Sirena, Stavridul, Portocala mecanică? De ce tocmai numele acestea de cod? Ei bine, pe moment n-am găsit altele mai bune, O.K.? Puteți să alegeți dumneavoastră altele, după bunul plac; dar vedeți să nu vă încurcați în ele! Sirena va suna amarnic, mai ceva ca la Grivița în 1933. Se va auzi în toată țara că niște nemernici au furat banca de la intrarea Retinei 7. Stavridul? Păi peștele din reclama „Nicio masă fără pește oceanic”, reclama de la stadionul „Giulești”, nu aduce a stavrid? Iar lingourile de la Banca de Rezerve a Statului, chiar dacă doar seamănă la culoare cu o portocală, nu le vom fura mecanizat?

Conform planului, Vigilante comanda prima șarjă, intra primul în foc. Am deschis ușa de la balcon, din dormitor și i-am strigat de sus:
– Don Vasile, s-a terminat cu distracția. Mă gândeam la partidele de table. Mâine vii cu planul de bătaie. Sirena abia așteaptă s-o tragi.
Vigilante s-a ridicat de pe bancă și, înfulecând o scoveargă, a luat poziția de drepți în câmpul meu vizual:
– S-a înțeles, domnul Laur, mâine vin cu el. Numai la el mă gândesc. O să vedeți că mie nu-mi rezistă nicio... Se opri, bătându-se peste gură. Uite, iau și suplimente întăritoare. Nu vrei și mata? mă întrebă, arătând spre scoveargă.

Pentru creșterea capacității intelectuale unii iau Ginko Biloba; alții iau lecitină, alții numai vitamina C. Naturiștii se tratează cu nuci, pește și condimente. Vigilante, inovativ ca întotdeauna, îi dădea cu scovergi.
Până să apară pe ecran Omul de lângă tine, la ora 19:30, am făcut diverse note pe filele următoare. La capitolul „Mijloace și aparatură necesară” am trecut, generic: peruci, mustăți, farduri, creme de machiaj, măști din plastic, măști de gaze, sprayuri paralizante, pistoale cu bile, bile, plăcuțe cu numere de mașini, mașini, scuturi de săpat tunele de metrou, vagoane de metrou, vagonete pentru cărat lingouri, motostivuitoare, excavatoare, leucoplast, sfoară, clorofolm, cagule, frânghii de rufe, gumă de mestecat. Mă rog, accesoriile absolut necesare unor spargeri: pentru deghizarea spărgătorilor, pentru anihilarea pazei, pentru fuga de la locul faptei în mașini care să nu poată fi identificate.

Poate că vă întrebați de ce-am pus pe listă guma de mestecat? Eu cred că știți că un spărgător neexperimentat, aflat la prima lovitură, are emoții. Așa cum un tânăr are emoții la prima întâlnire. Așa cum au avut și Iliescu și Petre Roman și Cazimir Ionescu și Dan Iosif: și ei erau la prima revoluție, corect? Dar, fiind prea mic pe atunci, nu-mi amintesc prea bine dacă mestecau gumă sau nu. Guma ne va prinde bine. Vorba aceea: „nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase”. Asta în cazul că vom fi prinși și puși să suflăm.

Capitolul „Colaboratori auxiliari” a rămas cam goluț. Eram convins că vom implica și alte persoane, având totuși grijă să nu ruinăm secretul acțiunii. Nu știam, în acel moment, pe cine și în ce fel. Am trecut totuși o persoană pe care o consideram esențială: un IT-ist. Codare numere de telefon, spargeri de parole pentru a obține informații confidențiale, descifrare coduri secrete la ușile de acces și la seiful cel mare – aveam nevoie de toate astea pentru a sparge Portocala mecanică. Contam pe japonezi ca să aducă specialistul expert în astfel de trebușoare. Doar scriam un roman polițist modern, nu? Tare aș fi vrut să mai trăiască Sherlock Holmes și să-l văd rozându-și pipa de ciudă că nu poate depista numerele de telefon de la care vor veni apelurile de diversiune!

Ca să fiu sincer, cel mai mult mă atrăgea ideea cu deghizatul. Mă mai deghizasem doar o dată, anul trecut. Secretariatul Uniunii îi invitase atunci pe toți scriitorii la un bal mascat. Primul și totodată ultimul în Casa Monteoru. Ultimul – pentru că sediul scriitorilor urma să fie retrocedat.

Ca de obicei, totul era la libera alegere, democratic, dar indicațiile din invitație stipulau clar: scriitorii de literatură pentru copii vor veni costumați în batracieni (în paranteză – broscuțe). Jurnaliștii – și ei un fel de scriitori – se vor îmbrăca în reptile. Poeții, că tot înoată ei în datorii, vor veni ca peștii: mulți și veșnic flămânzi. Pentru critici se recomanda penaj păsăresc, iar prozatorii aveau rezervată partea leului: clasa mamiferelor. Dramaturgii n-aveau rezervată nicio clasă: erau liberi să joace orice rol, după bunul lor plac.
În josul invitației fiind specificat „Bufet. Vinuri alese”, nu e de mirare că ne-am bulucit cu toții. Care de care mai costumat.

Sunt sigur că ați reținut că, până acum, nu am scris decât poezie. Poezie lirică. Lună, stele, iubito, dor și rimă. Și ritm. Un liric tradiționalist pierdut în marea nețărmurită a poeților moderniști și post-moderniști. Conform „fișei postului” ar fi trebuit să mă costumez într-un peștișor care dă zglobiu din coadă în apa cristalină a unui pârâu de munte. Dar în acest caz, riscam să mă trezesc înconjurat de tot felul de pești mari, virili, gata să se înghită unul pe altul și gata să înghită orice pește mic. De la optzeciști la douămiiști și fracturiști, toți aveau să îmbrace costume fioroase de pești răpitori. Așa că m-am gândit să-i fentez pe toți și mi-am compus un costum „între genuri și secțiuni literare”. M-am costumat în Arheopterix. Aproape pasăre. Aproape, critic. În fond, mai fioros decât un pește fioros nu poate fi decât un critic fioros.

Riguros din punct de vedere biologic și evoluționist, am încălțat niște „ciocate” din imitație de piele de crocodil. Am împrumutat de la „Þăndărică” o mască de dodo din recuzita de la Alice în Þara Minunilor. Am lipit cu aracet pene de gâscă pe un hanorac flaușat. Aveam aripi, dar n-am zburat cu ele din Băneasa până în Calea Victoriei: am luat un taxi. Mi-a fost frică să nu mă oprească Poliția și să ajung la alt bal.

Mi-am plimbat ciocatele reptiliene și penajul păsăresc pe holurile Casei Monteoru. M-am privit în oglinzile venețiene din Sala Mare: eram un Arheopterix destul de reușit. Și încă unul în viață, nu o fosilă. Am apucat ultimul fursec și ultimul pahar de vin de Dealurile Bujorului. Deși nu trecuse decât o jumătate de oră, nu mai rămăsese nimic de mâncat sau de băut. Confrații începuseră să se mănânce între ei.

Mamiferele prozatoare se strânseseră lângă singura balenă și, sub acoperirea măștilor, încercau să înfigă în costumul ei harpoane bine meșteșugite. Rechinii optzeciști ademeneau la cârlig o roșioară unduioasă dintr-o generație încă necatalogată și, implicit, tânără. Brontozaurii luau notițe pentru articolele din ziarele de a doua zi. Broscuțele – cele cu literatura pentru tineret – cam nebăgate în seamă, jucau leapșa pe ouate. Două dintre ele, probabil epigramiști, râdeau singure la catrenele pe care le dedicau în stânga și în dreapta.

Dar păsările? Criticii? I-am căutat peste tot. Chiar și pe sub mese. N-am dat de nicio pasăre. Niciun uliu, vultur, coțofană sau rândunică. Și doar critici aveam, slavă Domnului, în Uniune! Am tras concluzia că nu eram singurul care fentase indicațiile privind deghizarea. De frică să nu fie atacați de confrați, sub acoperirea măștilor, criticii aleseseră costume din alte clase biologico-literare. Dacă ar fi fost acolo, Darwin ar fi dat de pământ și cu mine și cu ei.

Eram singura pasăre. Singurul critic prezumtiv. Și lucrul acesta nu a trecut neobservat. Nu a trecut neobservat nici stadiul meu incipient din punct de vedere evolutiv. Eram critic, dar ciocatele cu solzi mă recomandau ca pe un critic aflat la începutul evoluției în acel ordin. Rând pe rând au început să mă abordeze mamifere, pești, batracieni și reptile. Roșioara, scăpând pentru un moment din plasa unui pește cu spadă, m-a mângâiat sugestiv pe fulgi și mi-a urat o evoluție bună. Era gata să mă ajute să-mi lepăd ciocatele și să mă ridice în zbor deasupra ei. În care scop mi-a strecurat discret, sub aripa stângă, un card cu numărul ei de telefon și cu adresa din Balta Albă. Numai să scriu o cronică la volumul ei de versuri Printre, dacă se poate favorabil. Roșioara avea o gură atrăgătoare și părea gata să-mi îndeplinească nu numai trei dorințe, ci oricât de multe aș fi avut. Am regretat că nu m-am deghizat în bâtlan, dar mi-am revenit când m-a abordat o vulpe.

Vulpea era de fapt un vulpoi. Acolo, în vizuina ei de la Neptun, scrisese un roman fluviu. „De ce nu un roman mare?” am încercat să glumesc. „Dacă vrei să scrii un roman fluviu, mergi la Dunăre, nu?” Vulpoiul m-ar fi jumulit, dar era în impas: nimeni, niciun critic nu reușise să termine cele trei volume care totalizau 2030 pagini. Statistic vorbind, toți adormiseră pe la pagina 47. Mă vedea tânăr, zicea vulpoiul, merita să beau 3 kg de cafea – mi le aduce chiar el, dacă vreau – și să citesc ceea ce nimeni nu citise: întreg romanul său Inorogul cu două cornuri. După ce mi-a strâns, condescendent, aripa, vulpoiul s-a alăturat grupului în care roșioara dădea din coadă, făcând valuri.

Apoi m-a abordat un clean. După portul de pește – era poet. După vorbă – era preot. Mi-a spus că el, ca preot, nu crede în evoluționism. „Bine, dar eu sunt cea mai bună dovadă a evoluției. Darwin a sărit într-un picior când mi-au găsit prima fosilă. Poza aia e în toate manualele darwiniste.” „Așa cum tu ești o dovadă de evoluționism, eu sunt cea mai bună dovadă că nimic nu evoluează. Totul e așa cum l-a lăsat Dumnezeu” s-a încruntat părintele clean. „Te las în plata Domnului”, i-am replicat. „N-o să scriu niciodată despre cărțile sfinției-tale”. „Mare pagubă! Chiar o să-mi pun cârligul în gât!”mi-a aruncat disprețuitor, cleanul, șuierând prin branhii. „Am zeci de critici, păsări-păsări, care scriu despre mine. N-o să mă rog eu de un biet Arheopterix”.

Bietul de mine! Toate vertebratele mă vânau pe holuri și pe scări. Începuse să-mi placă. Teancul de cărți pe care le primeam spre recenzare creștea vizibil pe colțul mesei din Sala Oglinzilor. Trei sferturi dintre invitați mă invitaseră deja la o bere sau la o cafea – înainte sau după. Invitațiile la cafea aduseseră și arome ispititoare de Chanel 5, Poisson sau Semiramide. Vreo șase luni după balul acela mascat am tot mers pe urmele acelea parfumate pentru a cunoaște nu numai opera, dar și personalitatea autoarelor respective. Căci pe moment, în afară de parfum și de unele aspecte de formă – și ele plăcute –, nu puteam să le cunosc în fond, în dosul măștilor.

Erau toate bune și păreau și frumoase, până când, spre sfârșitul balului mascat, s-au anunțat rezultatele concursului de costume. Fusesem votat pe locul întâi. Așa a anunțat președintele: „Locul întâi – domnul Arheopterix. Și mai ziceți că nu-i iubiți pe critici! Ia să-l vedem la față: jos masca, domnule critic! Altfel nu pupi sticla de șampanie!”

Deși aveam aripi, n-aveam cum să zbor de-acolo. Și pe de altă parte, șampania îmi făcea cu ochiul. Totdeauna am iubit premiile: și la școală și la Loto. La Loto n-am câștigat niciodată. Nici la Uniune nu câștigasem nimic. Așa că am început cu ciocatele. Le-am descălțat tacticos, una după alta. Roșioara făcuse ochii mari. Ciorapii albi, de bumbac, nu mă dăduseră, încă, de gol. Păreau ciorapi de critic literar. Confrații au început să aplaude ritmic, rar, ca la striptease. Unul strigă chiar: You can leave the slip on ! M-am conformat și am scos încet, în ritmul bătăilor din palme, hanoracul cu pene. Tricoul de dedesubt părea tot de critic. Bicepșii, lucrați de mine atent, la sală, nu trădau vreun poet slăbănog. Roșioara își lipise ochii de ei. Ea văzuse deja tot ce-i trebuia. Părea singura neinteresată de ceea ce va apărea de sub mască.

Creasem destul suspans, astfel că masca de dodo am scos-o dintr-o mișcare. În timp ce o fluturam pe deasupra capului, ca pe un sutien, s-a așternut liniștea. Apoi s-au stârnit strigăte furioase: „Trădare!” „A trișat!” „Un poet care se crede critic!” „Rușine!” „Să dea șampania înapoi!”

Președintele și-a revenit primul. A restabilit liniștea printr-un singur gest. Ce înseamnă să ai un președinte care e ascultat de toți!

– Uite cum facem! Laur a trișat, dar aici suntem la distracție, nu? Ce, nu mai știm de glumă? În fond avem o droaie de poeți și de prozatori care se pretind critici literari, nu? O să procedăm ca pe vremuri: cine propunea ceva într-o ședință era obligat să și facă. Laure, îți dăm ca pedeapsă Poșta redacției de la „Speranța literară”. Și în plus, că nu scapi tu așa ușor, cinci ani ai interdicție la Premiile Uniunii. Șampania rămâne aici, la Protocol.
Ca și cum până atunci mă scăldasem în premii! Dar poate, cine știe, aș fi luat unul dacă nu m-ar fi pus sub embargou. Cum însă trișasem, nu aveam cum să mă plâng. Iar Poșta redacției la „Speranța literară” era plătită. Pedeapsa era, de fapt, o recompensă. M-am bucurat că am scăpat numai cu atât. După cum am scris mai sus, în lunile care au urmat am savurat urmările balului mascat luând cafeaua pe la roșioară și pe la alte Semiramide și Chanel 5. Înainte sau după...

La ora 19 fix, Delia a apărut pe ecran cu Omul de lângă ea. Cu Ianis. Îl filmase de aproape, ca și cum ar fi vrut să-i descopere eventualele defecte. Ianis cățărat pe schele, Ianis aplecat gânditor asupra unor planuri în calc. Mâinile lui Ianis, gâtul bronzat al lui Ianis, bocancii cu talpă groasă ai lui Ianis, casca de protecție a lui Ianis. „Un constructor riguros și modest. De-am avea mulți ca el!” sporovăia, fericită, Delia. „Într-un subsol modest din Cotroceni, Ianis împreună cu fratele său visează ca, într-o bună zi, să ridice în România un turn mai înalt decât Burj Dubai. „Nimic și nimeni nu te poate opri, nici măcar birocrația aprobărilor, atunci când vrei și poți. Iată, acest expert constructor de la care până și japonezii au avut de învățat, n-a pregetat să se pună în slujba comunității dintr-un bloculeț din Băneasa, pentru a reabilita o construcție grav afectată de cutremur. Iubit de muncitorii săi – pentru masa caldă și muzica bine aleasă –, de toți cei cu care vine în contact – pentru aspectul plăcut și stăpânirea de sine –, inginerul Ianis este omul pe care ai vrea să-l ai mereu lângă tine.”

Pentru mine, care asistasem la o parte din filmări, era clar ca „Izvorul minunilor” că ascultam vorbind subconștientul Deliei. Era o adevărată declarație de dragoste. Și încă una televizată.
Sigur, emisiunea nu-i mulțumea pe toți cei aflați în sufrageria lui Vigilante. Dacă Petras, prezentat doar fugitiv, nu manifesta nicio urmă de invidie, Vigilante făcea spume la gură:
– Domne, e strigător la cer! I-am povestit despre inițiativa noastră, despre grija cu care punem flori și le udăm, despre unii locatari care se sustrag de la acțiunile obștești. Și ea m-a tăiat de tot. Stai! Corectez! M-a dat într-un singur cadru, cum jucam table cu Tataia. Ce vrea ea să spună? Că noi, beneficiarii, nu dăm nici măcar o mână de ajutor? Scandalos!

S-ar fi ambalat și mai tare dacă n-ar fi observat privirea încruntată a lui Ianis. Am încercat să-l consolez:
– Lasă, nea Vasile, va veni și ziua în care vei fi pe toate posturile de televiziune.
Și i-am făcut cu ochiul. Vezi, doamne, e suficient să ne iasă planul. Cu doar un pic de efort de imaginație și de păstrare a secretului.

Pentru tanti Mica și pentru Tataia era neclar felul în care nea Vasile va capta atenția mass-mediei autohtone. Dar n-au pus întrebări. Delia a încheiat cu: „Sperăm să fim, cât de curând, din nou alături de acest minunat constructor, cu care să împărtășim satisfacții de totul felul. Omul aflat astăzi lângă mine va fi și în alte emisiuni omul de lângă mine.”
Mai clar de atâta nici că se putea. Ianis se înroșise la față. Petras îl declară pierdut, adjudecat, condamnat la însurătoare. Eu l-am rugat, tot în glumă, să amâne nunta „după”.

Frații au plecat în „modestul” lor subsol din Cotroceni. Tataia, cu trei scovergi la pachet, s-a îndreptat spre Căderea Sevastopolului. Tanti Mica a intrat în „laborator” ca să frece tigăia și să spele vasele. Eu m-am dus la „Trocadero”, cu Simona, la un Sex on the Beach pe care l-am continuat la ea acasă. Adormind, m-am visat apărând o plantație de portocali de o ceată de soldați japonezi flămânzi. Probabil că rămăseseră ascunși, în jungla din apropiere, de la Al Doilea Război Mondial.

(va urma)