agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 666 .



Clișeu 62: Sfințenia se învață la țară
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tyly ]

2012-10-20  |     | 



Pe când era bunica așa de blândă și toate poftele mele ale ei erau, lumea îmi părea descântată de cea mai pricepută vrăjitoare. Numai ce-o vedeam îngenunchind în fața unei icoane din care ne privea cu atâta înțelegere și iertăciune Femeia-mamă, de o venerație care se așternea atât de firesc în inimile noastre încât cuvintele rămâneau nerostite, undeva în canale de comunicație superioare. Eu mă pierdeam în acei ochi milostivi, în timp ce bunica vorbea despre ceva ce nu puteam pricepe decât sub forma unor dureri și că mâna de ajutor venea tocmai din bucata aceea de lemn vechi pictat, cât o oglinduță care întorcea întotdeauna un chip mai îngăduitor, mai generos și mai spășit în cel ce o privea într-un anume fel, ci nu oricum. Bunica avea multe lacrimi de împărțit. Pentru toți cei care nu ne mai erau alături. Îi striga pe nume și le spunea ce mai e pe la noi. Că multă viață avem de îndurat și ursita a fost aprigă. Uite, gardul s-a rupt și nu mai are cine să-l repare. Animalele trebuie duse la păscut și nu prea mai are cine. Porumbul nu s-a făcut anul trecut și nici anul ăsta nu pare unul mai bun. Că s-a certat cu alde Ghiță fiindcă i-au intrat păsările prin grădină și s-au dus încolo toate zarzavaturile. Că i-a mâncat șobolanu’ jumate din păsări. Și puii de curcă mor pe capete, degeaba îi doftoricește ea. Și că oile duse la cioban nu dau brânză mai deloc. Pe fina Vastica a mușcat-o cățaua noastră de picior, într-o zi când scăpase din lanț, și sărmana femeie nu mai poate munci de mai bine de-o lună. Cine să mai sape, cine să mai ude, că toată nădejdea casei era ea, văduvă cam de multișor. Stă pe prispă și se vaietă. Și înjură.
Copiii sunt pe la școli, pe la oraș. Moșu’ ei a îmbătrânit și-l paște o boală grea. Îl mai strigă încă pe unu’ și-l mai jelește pe altu’. Și le vorbește, cum ar sta colo, lângă fântână, cu furca în brâu și ar depăna caierul vieții, de față cu însăși viața. Eu tac, lângă ea, tăcerea devine un ritual. Mă prefac jucându-mă cu o păpușă dintr-un cocean de porumb cu mătasea încă lucioasă și umedă. Îi împletesc cozi în timp ce sufletul meu, ca o ladă în care intră potop de zestre, - biata de ea nici nu știe câte am chitit eu acolo -, îi primește încă patimile nestăpânite, ca pe un dat... dacă ar ști ea că port, acum, sufletul ei! Așa cum purtam iile pe care mi le cusea cu fir de borangic...
Pe urmă se închină. De multe ori. Se apleacă și sărută locul unde, spune ea, fără să vedem, calcă picioare sfinte. Îmi dezvăluie că acolo se așază divinitatea ca să ne asculte și să ne împace. Cu viața, cu noi înșine. Pentru că așa se face, și când n-o mai fi ea, să-i urmez calea. Eu o mângâi pe obraz și ea oftează. Asta, credeam eu, este ca un fel de bucurie!
Apoi, ne vedeam de ale noastre. Nu pot să uit câte m-a învățat bunica. Cum se cultivă ceapa, cum se face pâinea în țest, cum se țese în război, cum se prepară urzicile pentru rățuște, care sunt zilele de sărbătoare și ce semnificație au. Și, unde locuiesc – ca să zic așa - acei care au plecat dintre noi, pentru eternitate, dar și tămâierea, ca rit pentru reînvierea spiritului acestora. Când gerul înflorea precum o garoafă imaculată, în fiecare sâmbătă, îmi pregătea câteva lumânări și un miez de tămâie într-un ibric și, îndurerată, mă trimitea la cimitir, să trezesc morții, să le dau binețe, de dincoace.
Să nu te întorci, auzi, până nu-i pupi. Și spune-le că și eu mă usuc de lipsa lor. Să simtă că îi iubim... Și ofta, de se întrista toată ulița. Mergeam dând la o parte întunericul până vedeam crăpătura din zidul nopții. Pe acolo ieșea un fir de lumină, ca flăcăruia unei lumânări. Agale, pe firul acela de pe care niciodată nu cădeam în gol, ba dimpotrivă, ajungeam taman în curtea celor împăcați cu nemurirea, treceam pe la fiecare, întru pomenire. Ștergeam cu palmele lespezile și lăsam acolo câte un pic din fruntea de gânduri care-mi treceau printre morminte, prea grele, că n-ai fi zis că sunt de copil. Apoi, la întoarcerea pe același drum, mă însinguram și mai mult părăsind lumea în care pricepusem că vom ajunge, odată și odată, spre liniștirea supremă.
Dar, dacă voia să afle cu tot dinadinsul ce mai fac ei pe acolo, cum o mai duc, cum s-au așezat în lumea aceea, dacă le lipsește ceva ori dacă au pace și bucurii, atunci, se ducea duminica, peste deal, la o femeie săracă având puteri miraculoase care, zice-se, căzând în transă, se preumbla printre morți, așa cum se plimbă lumea pe la spitale și, stătea de vorbă cu ei, cum stăm noi acum. Nu aș fi crezut dacă nu m-ar fi luat și pe mine, în câteva rânduri, ca să ascult și eu vești de pe la frații mei plecați înainte de vreme. Pe unul nici măcar nu l-am cunoscut. Iar ei, ce să auzi, spuneau numai de bine! Și bunica pleca mult mai împăcată. Că măcar îi știe sănătoși... mulțumiți de traiul pe care îl duc... că e pace și înțelegere pe acolo. Așa îi mai trecea un pic dorul. Și oful.
Când se împlineau niște termene, ea se pregătea. Făcea colaci pe care îi însemna cu pristolnicul. Ãsta era al cuiva, celălalt al nu știu cui și tot așa până ce fiecare își primea porția. Egală. Niciodată nu crea diferențe. Făcea câțiva, în plus, și pentru cei vii. Că le-o fi și lor foame. Prăjea cârnați din aceia, uscați la grindă. Mâncăruri de mirosea până-n ultima covercă de la marginea satului. Mere din cele care aplecau crengile până la pământ. Johnatan, cu miros ademenitor și forme pline. Panerele. Prosoape cu râuri. Spălate la heleșteu în nouă ape. Colivele. Mai multe, că erau destui de pomenit. Și destui de hrănit pe aici prin sat. Pleca la biserică. Întindea fețele de masă în poienița din curtea bisericii, așeza toate bunătățile deasupra. Mâncarea aburea. Soarele, în genunchi, rămânea cu privirea în pământ până termina preotul de citit, apoi se ridica, închinându-se zilei și pomeniților ei. Se auzeau doar lingurile care împărțeau tăcerea profundă la cei flămânzi. Bunica împărțea tot. Și sufletul ei...
Nu se trezi ea bine din cele trebuincioase, că, într-o zi oarecare, pieri cum se piere și ăl bătrân.
În timp, la icoană, doar eternitatea mai îngenunche. Femeia-bunică mă tot așteaptă, de amar de mileniu, cu un buchet de imortele. Pe firul de lumină al unui muc de lumânare...

(2 oct. 2012)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!