agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4710 .



Insula din ziua de ieri
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Umberto_Eco ]

2012-10-02  |     |  Înscris în bibliotecă de Valeriu D.G. Barbu





1.
Daphne

"Și totuși sînt mîndru de umilirea mea, iar fiindcă sînt condamnat la un privilegiu ca acesta, aproape că mă bucur de o cale de salvare pe care o urăsc: sînt, cred, pe cit îmi pot aminti ca om, unica ființă din speța noastră care a mai naufragiat vreodată pe o corabie pustie."

Cam așa scria, într-un stil prețios și nepocăit, Roberto de la Grive, prin iulie sau august 1643, pe cît se pare.
De cîte zile rătăcea oare pe valuri, legat de o scîndură, cu fața în jos ziua, ca să nu fie orbit de soare și cu gîtul întins într-o poziție nefirească, ca să nu fie nevoit să înghită apă, ars de sărătura mării și, cu siguranță, cuprins de febră? Scrisorile nu spun și lasă să se creadă că de o veșnicie, însă poate că era vorba doar de vreo două zile cel mult, altfel n-ar fi supraviețuit arșiței lui Phoebus (cum se vaietă cu multă fantezie) el, atît de bolnăvicios, cum se descrie, animal noctambul dintr-un beteșug al naturii.
Nu era în stare să țină socoteala timpului, dar cred că marea se liniștise îndată după furtuna aceea trecătoare ce-l azvîrlise de la bordul lui Amarilli, iar pluta neobișnuită, pe care marinarul i-o indicase ca fiindu-i pe potrivă, îl dusese împinsă de alizee, prin largul unei mări senine, într-un anotimp cînd la sud de ecuator e o iarnă foarte moderată, la nu prea multe mile depărtare, pînă ce curenții îl făcuseră să se oprească în golf.
Era noapte, ațipise și nu-și dăduse seama că tocmai atunci se apropia de o corabie, pînă ce, cu o zguduitură, scîndura nu se izbise de prora lui Daphne.
Și pe cînd ― la lumina lunii pline ― observase că plutea pe sub un bompres, drept pe sub un turn de proră de care atîrna o scăriță de frînghie nu departe de lanțul ancorei (scara lui Iacob, avea s-o numească părintele Caspar!), îi reveniseră într-o clipă toate puterile. Trebuie să fi fost tăria disperării: a cumpănit în sine dacă mai avea forță să strige (dar gîtlejul îi era ca pîrjolit de foc) sau să se elibereze din funiile ce-i brăzdaseră trupul cu dungi vinete și să încerce să urce. Cred că în clipe ca astea un muribund devine un Hercule ce sugrumă șerpii în leagăn. Roberto e confuz cînd notează această întîmplare, însă trebuie să acceptăm ideea că, dacă pînă la urmă se afla la turnul de proră, se agățase el în vreun fel de scara aceea. Poate că a urcat cîte puțin odată, istovit la fiece oprire, s-a rostogolit dincolo de balustradă, s-a tîrît peste parîme, a găsit ușa de la turn deschisă... Iar instinctul trebuie să-l fi ajutat să dea prin întuneric de butoiul acela, pînă la gura căruia s-a ridicat ca să găsească acolo o cană legată de un lănțug. Și a băut cît a putut ridicîndu-se apoi sătul, poate în înțelesul deplin al cuvîntului, fiindcă apa aceea conținea pesemne nenumărate gîngănii înecate, încît să-i țină și de foame și de sete.
Trebuie că dormise douăzeci și patru de ore, e o socoteală potrivită, dacă s-a deșteptat el în toiul nopții, aproape renăscut. Deci era iarăși noapte, dar nu de tot.
El a crezut că era tot noaptea aceea, altfel după o zi întreagă cineva tot ar fi trebuit să-l găsească. Luna, pătrunzînd de pe punte, lumina locul acela, care se arăta a fi bucătărioara de bord, cu ceaunul ei atîrnat deasupra cuptorului.
Încăperea avea două uși, una către bompres, alta către punte. Iar de cea de a doua se apropiase, zărind ca pe lumina zilei șarturile bine strînse, vinciul de ancoră, arborii cu pînzele lăsate, cîteva tunuri la borduri, și silueta turnului de la pupă. Făcuse zgomot, dar nu-i răspundea nici un suflet de om. Se apropiase de pereții vasului, și drept în față zărise, cam la vreo milă depărtare, profilul Insulei, cu palmierii de pe țărm foșnind în bătaia brizei.
Uscatul forma un fel de golf mic, mărginit de nisipul ce albea în întunericul vag, dar, așa cum se întîmplă cu orice naufragiat, Roberto nu putea spune dacă era insulă sau continent.
Se dusese împleticindu-se pînă la celălalt bord și întrevăzuse ― dar de data aceasta departe, aproape de linia orizontului ― vîrfurile unui alt profil, mărginit și acela de două promontorii. În rest numai mare, așa încît dădea impresia că vasul era acostat într-o radă în care intrase trecînd printr-un canal larg ce despărțea cele două porțiuni de uscat. Roberto hotărîse că, dacă nu era vorba de două insule, cu siguranță că era o insulă din apropierea unui uscat mult mai vast. Nu cred că mai făcuse și alte ipoteze, dat fiind că nu auzise niciodată de golfuri atît de largi încît să dea impresia cui s-ar fi aflat în mijlocul lor că se află în fața a două uscaturi gemene. Așa că, neștiind pe acolo vreun continent mai mare, ghicise bine.
Frumoasă treabă pentru un naufragiat: să stai cu picioarele pe ceva solid și cu uscatul aproape, doar să-ntinzi mîna. Însă Roberto nu știa să înoate, peste puțin avea să descopere că la bord nu era nici o șalupă, iar curentul între timp dusese departe scîndura cu care sosise el. De aceea la ușurarea simțită pentru că scăpase de moarte, se adăugase acum spaima singurătății aceleia întreite: a mării, a Insulei apropiate și a vasului. Heeei, voi de la bord, probabil că a încercat el să strige, în toate limbile pe care le cunoștea, descoperind că-i foarte slăbit. Tăcere. De parcă cei de la bord erau morți cu toții. Și niciodată nu se exprimase ― el care era așa de generos în asemănări ― atît de literal. Sau pe-aproape și chiar despre asta aș vrea să vorbesc, dar nu știu de unde să-ncep.
De fapt, am și început. Un om plutește istovit pe ocean și apele miloase îl aruncă pe o corabie ce pare pustie. Pustie de parcă echipajul abia a părăsit-o, fiindcă Roberto se întoarce cu
greu în bucătărie și găsește acolo o lampă și un amnar, de parcă le:ar fi lăsat bucătarul înainte să meargă la culcare. Iar lîngă coș sînt două culcușuri suprapuse, goale. Roberto aprinde lampa, privește în juru-i și găsește multă mîncare: pește uscat și pesmeți, doar puțin mucegăiți de umezeală, pe care-i de ajuns să-i razi ușor cu cuțitul. Peștele-i din cale afară de sărat, dar apă e din belșug.
Pesemne că-și recîștigase repede puterile, sau că era în puteri pe cînd scria despre asta, pentru că se lungește la scris ― doct, nevoie mare ― asupra deliciilor festinului lui: nicicînd n-avu Olimpu-n banchetele-i la fel, ambrozie suavă mie sosit din hău-adînc, monstru a cărui moarte-acum mi-e viață... Iar cele de mai jos sînt lucrurile pe care Roberto le scrie Doamnei inimii lui:

Soare al umbrei mele, lumina nopții mele, de ce nu m-a afundat cerul în furtuna aceea pe care a dezlănțuit-o cu atîta furie? De ce i-a răpit mării nesătule trupul ăsta al meu, dacă după aceea sufletu-mi trebuia să naufragieze cumplit în această avară singurătate cu mult mai fără de noroc?
Poate că, dacă cerul milos nu-mi va trimite ajutor, Domnia ta nu vei citi niciodată epistola pe care ți-o scriu, și ars ca o făclie de lumina ăstor mări, mă voi întuneca în ochii-ți, aidoma Selenei, cea care, vai, prea tare bucurîndu-se de lumina Soarelui ei, pe măsură ce-și împlinește calea încet dincolo de marginea curbă a planetei noastre, lipsită de ajutorul razelor astrului ei suveran, mai întîi se subțiază în chipul secerei ce-i curmă viața, apoi, ca un opaiț tot mai lînced, se topește cu totul pe acel imens scut azuriu pe care neîntrecuta natură plăsmuiește forme eroice și embleme misterioase ale tainelor ei. Orbit de privirea-ți, sînt orb pentru că nu mă vezi, mut pentru că nu-mi vorbești, și fără memorie pentru că nu mă ai în minte.
Și doar trăiesc, opacitate arzîndă și flacără de beznă; palidă fantasmă pe care mintea mea plămădind-o mereu așijderea în această trîntă potrivnică de contrarii ar voi s-o slujească pe a Domniei tale. Salvîndu-mi viața în astă fortăreață de lemn, pe ăst bastion plutitor, prizonier al mării ce mă apără de mare, pedepsit de clemența cerului, ascuns în ăst nedemn sarcofag la voia tuturor sorilor, în această subterană aeriană, în astă carceră inexpugnabilă care-mi îngăduie fuga prin orice parte, rîvnesc cu disperare să te văd într-o zi.
Doamnă, eu scriu ca și cum ți-aș oferi, ca pe-un nedemn omagiu, roza veștedă a nefericirii-mi. Și totuși sînt mîndru de umilința-mi și, dat fiind că-s condamnat la ăst privilegiu, aproape mă bucur că-i o salvare atît de crudă: sînt, cred, pe cit omenește-mi dau seama, singura făptură din speța noastră ce a mai naufragiat pe o corabie pustie.

Dar oare-i posibil? Judecind după data de pe această-primă scrisoare, Roberto se apucă de scris imediat după sosirea lui, de îndată ce găsește hîrtie și pană în odaia căpitanului, înainte să exploreze restul vasului. Și totuși trebuie să fi pierdut ceva timp ca să-și recapete puterile căci era într-o stare de animal rănit. Sau poate că-i un mic truc de îndrăgostit: mai întîi încearcă sâ-și dea seama unde a nimerit, și scrie pe urmă, însă se preface că a făcut-o înainte. De ce oare, din moment ce știe, bănuiește și se teme că aceste scrisori nu vor ajunge niciodată și că le scrie doar pentru chinul său (chinuitoare mîngîiere, ar zice el, dar să încercăm să nu-i împrumutăm stilul)? E și așa greu să reconstitui gesturi și sentimente ale unui personaj care cu siguranță arde de iubire adevărată, dar nu știm niciodată dacă exprimă ce simte sau ceea ce regulile discursului amoros îi prescriu ― iar pe de altă parte, ce știm noi despre diferența dintre pasiunea simțită și pasiunea exprimată, și care din ele se manifestă mai întîi? Atunci sta și scria pentru sine, și asta nu era literatură, sta într-adevăr acolo scriind ca un adolescent ce urmărește un vis imposibil, brăzdînd foaia cu lacrimi, nu din absența celeilalte ființe, care tot pură imagine fusese chiar și pe cînd era prezentă, ci din înduioșare de sine, îndrăgostit de iubire...
Am avea din ce scoate un roman aici, dar, iarăși, de unde să începem?
Eu cred că scrisoarea asta, prima a scris-o mai pe urmă, și că mai întîi s-a uitat prin jur ― iar ce anume a văzut va spune abia în scrisorile următoare. Dar și așa, cum să tălmăcim jurnalul cuiva care vrea să redea vizual, prin metafore pline de perspicacitate, ceea ce vede cu greu umblînd pe acolo noaptea și cu ochii bolnavi?
Roberto spune mai încolo că-l dureau ochii din timpul cînd glonțul acela îi ștersese tîmpla la asediul de la Casale. Și e posibil, dar în alt loc sugerează că îi slăbiseră mult mai mult din cauza ciumei. Roberto era de bună seamă cam firav și, din cîte intuiesc eu, mai era și ipohondru ― deși doar într-o măsură; jumătate din fotofobia lui probabil că se datora secrețiilor bilei negre, iar jumătate vreunei forme de iritare, probabil întețită de preparatele domnului d'Igby.
Călătoria pe Amarilli pare sigur că a făcut-o stînd tot timpul sub covertă, pentru că, fotofobia aceea, dacă n-o avea din naștere, intra cel puțin în rolul pe care-l avea, de a supraveghea manevrele din cală. Cîteva luni petrecute toate pe întuneric sau la lumina feștilei și apoi timpul scurs pe epavă, orbit de soarele ecuatorial sau tropical, cum o fi fost. Cînd urcă la bordul lui Daphne, așadar, bolnav sau nu, nu suferă lumina, își petrece prima noapte în bucătărie, se pune pe picioare și încearcă o mică inspecție în cea de a doua noapte, iar apoi lucrurile merg aproape de la sine. Lumina zilei îl neliniștește, nu numai ochii n-o suportă, dar nici arsurile pe care le avea, probabil, pe spate, deci se pune la adăpost. Frumoasa lună pe care o descrie în nopțile acelea îl despăgubește, ziua cerul e ca pretutindeni, noaptea descoperă noi constelații (forme eroice și embleme misterioase, mai precis), e cum ai fi la teatru: se convinge că aceea va fi viața lui pentru mult timp și poate chiar pînă la moarte, își recreează Doamna lui pe hîrtie ca să n-o piardă, și știe că n-a pierdut nimic mai mult decît ceea ce nici n-avusese.
Așa stînd lucrurile, se refugiază în veghile-i nocturne ca într-un uter matern, și cu atît mai mult hotărăște să fugă de soare. Poate citise despre strigoii aceia de prin Transilvania, din Livonia sau din Valahia, care umblă de colo-colo fără odihnă între asfințit și zori, ascunzîndu-se apoi în criptele lor la cîntatul cocoșului: rolul ăsta putea să-l atragă...
Roberto începuse probabil numărătoarea timpului din cea de a doua seară. De acum strigase destul ca să fie sigur că nu era nimeni la bord. Dar ― și de asta se temea ― ar fi putut da de cadavre sau de vreun semn care să justifice absența oamenilor. Umblase cu băgare de seamă, iar din scrisori e greu de spus în ce direcție: numește nu prea precis corabia, părțile ei și obiectele de la bord. Unele-i sînt familiare și le-a auzit menționate de marinari, altele necunoscute, și le descrie cum îi apar lui. Dar chiar și pe cele cunoscute, semn că pe Amarilli echipajul era adunătură, de pe toate mările pămîntului, probabil că le auzise numite de unul în franc.eză, de altul în olandeză, de altul în engleză. Așa că zice uneori staffe ― cum îl învățase probabil doctorul Byrd ― pentru instrumentul de măsurat unghiurile; greu de înțeles cum odată se află pe turnul de la pupă sau pe coverta dintre pupă și catargul mare, iar altă dată pe "gagliardul de dinapoi", care-i un franțuzism ca să spui același lucru ― pe teugă; zice saborduri, și i-o îngădui bucuros, pentru că-mi amintește de cărțile vechi de marinarit pe care le citeam noi cînd eram copii; vorbește de "papagal", care pentru noi, italienii, e o velă de trinchet, dar cum pentru.francezi perruche este vela de artimon care stă pe catargul mare de la pupă, nu se știe la ce anume se referă el cînd zice că stătea "sub papagală".
Ca să nu mai spun că uneori numește catargul mare de la pupă și artimone, ca francezii, dar atunci ce-o fi înțelegînd el cînd scrie mizzana, care pentru francezi e trinchetul (dar, vai, nu și pentru englezi, pentru care mizzenmast este mezzana noastră," adică brigantina, cum a vrut Dumnezeu să fie)? Iar cînd vorbește de streașină sau gronda, probabil că se referă la ceea ce noi, italienii, am zice ombrinale, jgheabul acela pentru evacuarea apei de pe o corabie. Așa încît eu iau o hotărîre: am să caut să-i descifrez intențiile, și pe urmă am să folosesc termenii care ne sînt nouă mai familiari. Dacă greșesc, nu-i nimic: povestea nu se schimbă.
Acestea fiind zise, am stabilit că în cea de a doua noapte, după ce a găsit o rezervă de hrană în bucătărie, Roberto a purces cum-necum să străbată puntea la lumina lunii.
Amintindu-și prora și flancurile bombate, văzute nedeslușit cu o noapte mai înainte, judecind după puntea sveltă, după forma teugii și după pupa strîmtă și rotunjită, și făcînd comparație cu Amarilli, Roberto ajunge la concluzia că și Daphnc era tot un fluyt olandez, sau flaut, sau flute, sau fluste sau flyboat, sau fliebote, cum în fel și chip se chemau corăbiile acelea de comerț de capacitate mijlocie, de obicei echipate cu vreo zece tunuri, ca să-ți descarci conștiința în caz de vreun atac al piraților și care, la dimensiunile acelea, puteau fi conduse cu vreo duzină de marinari, și puteau îmbarca mult mai mulți pasageri, dacă renunțai la confort (și așa, foarte scăzut), suprapunînd culcușurile pînă te-ncurcai în ele ― și să te ții boleșniță, de la toate miasmele, dacă nu erau găleți de ajuns. Era așadar un flaut, dar mai mare decît Amarilli, avînd peste tot puntea aproape înlocuită cu un grilaj, ca și cum căpitanul s-ar fi temut să nu ia apă la orice talaz mai iute.
În orice caz, faptul că Daphne era un flaut i se părea un avantaj, Roberto putea să se miște cunoscînd destul de bine felul cum nava era împărțită. De exemplu, ar fi trebuit ca în centrul covertei să se afle șalupa mare, capabilă să cuprindă tot echipajul: iar faptul că nu era acolo lăsa să se creadă că echipajul era în altă parte. Dar asta nu-l liniștea pe Roberto: un echipaj nu lasă niciodată corabia nepăzită și în voia mării, chiar dacă-i ancorată cu velele strînse într-un golf liniștit.
În seara aceea o luase drept spre cartierul de la pupă, deschisese ușa turnului cu sfială, ca și cum ar fi trebuit să ceară permisiunea cuiva... Busola aflată lîngă bara timonei îi spuse că acel canal dintre două uscaturi se întindea de la sud la nord. Apoi se găsise într-un loc pe care astăzi l-am numi careu, o încăpere în formă de L, iar o altă ușă îl introdusese în odaia căpitanului, cu fereastra ei mare de deasupra timonei și cu intrările laterale dînd pe galerie. Pe Amarilli cabina de comandă nu era totuna cu aceea în care căpitanul dormea, pe cînd cei de aici păreau să fi economisit spațiul ca să facă loc și pentru altceva. Și într-adevăr, în timp ce în stînga careului se deschideau două cămăruțe pentru doi ofițeri, în dreapta fusese obținută încă o încăpere, aproape mai mare decît aceea a căpitanului, cu un culcuș modest în fund, însă aranjată ca o odaie de lucru.
Masa era înțesată cu hărți, ce i se părură lui Roberto mai multe decît se obișnuiește pe o corabie, pentru navigat. Părea că-i colțul de lucru al unui savant: la un loc cu hărțile se aflau în diferite poziții așezate, niște lunete, un frumos astrolab de aramă ce-și trimitea lucirile roșcate de parca avea în el o sursă de lumină, o sferă armilară fixată de tăblia mesei, alte foi acoperite de calcule și un pergament desenat cu cercuri în negru și roșu, în care recunoscu, pentru că mai văzuse unele Ia fel pe Amarilli (dar mai stîngaci întocmite), un fel de reproducere a eclipselor lunare după Regiomontano.
Revenise apoi în cabina de comandă: ieșind pe galerie puteai vedea Insula, deci puteai ― scria Roberto ― să ațintești cu ochi de linx tăcerea-i. În fine, Insula era tot acolo ca și înainte.
Trebuie că ajunsese la corabie aproape gol: cred că primul lucru pe care l-a făcut, desfigurat curr era de sărătura marină, a fost să se spele în bucătărie fără să se mai întrebe dacă aceea era singura apă de la bord, iar apoi a găsit î'ntr-un cufăr o uniformă frumoasă de-a căpitanului, anume cea care se păstrează pentru debarcarea finală. Poate chiar s-o fi împăunat cu ținuta lui de șef, iar faptul că și-a tras și cizmele a fost un motiv ca să se simtă iarăși în elementul său. Numai în felul acela un om de condiție bună, îmbrăcat cum se cuvine ― și nu un naufragiat supt și scofîlcit ― poate să ia oficial în primire o corabie părăsită, fără să i se mai pară asta o violare, ci un drept, lucru pe care Roberto îl și făcu: căută pe masă și descoperi, lîngă pana de gîscă și călimară, jurnalul de bord deschis ca și cum fusese lăsat întrerupt. Din prima filă află repede numele vasului, dar în restul filelor se înșiruiau fără nici un înțeles cuvinte ca anker, passer, sterre-kyker, roer, și nu prea se bucură aflînd despre căpitan că era flamand. Totuși ultimul rînd menționa o dată cu cîteva săptămîni mai în urmă și, după vreo două-trei cuvinte neînțelese, se lăfăia, subliniată, o expresie în limba latină: pestis, quae dicitur bubonica.
Iată o urmă, o însemnare ce explică totul. La bordul vasului izbucnise o epidemie. Această știre nu-l tulbură pe Roberto: ciumă avusese și el cu treisprezece ani în urmă, și se știe că cine a avut boala asta a dobîndit un fel de grație cerească, de parcă șarpele acela nu cuteza să intre a doua oară în rărunchii celor ce-l mai găzduiseră o dată.
Pe de altă parte, însemnarea aceea nu explica mare lucru, și lăsa loc pentru alte îngrijorări. Bine, muriseră cu toții. Insă atunci ar fi trebuit să se găsească împrăștiate la întîmplare pe punte, cadavrele ultimilor dintre ei, admițînd că aceștia le-ar fi dat creștinescul mormînt în mare celor care muriseră primii..
Mai era și lipsa șalupei: fie ultimii, fie toți, se îndepărtaseră de vas. Ce anume face dintr-o corabie de ciumați un loc amenințător fără de scăpare? Poate șobolanii? Lui Roberto i se păruse că distinge în scrisul ostrogotic al căpitanului un cuvînt asemănător cu rottenest (gherlani, șobolani de canal?) ― și se întorsese iute înălțînd lampa, pregătit să zărească ceva furișîndu-se pe lîngă pereți și să audă chițcăitul acela ce-i îngheța sîngele în vine pe Amarilli. Străbătut de un fior, își aminti că într-o sea