agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2353 .



Scrisul și scrisa
proză [ ]
(fragmente)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Gheorghe_Ene ]

2012-08-14  |     |  Înscris în bibliotecă de lupu ionut catalin




Un ce de spus printre rafale de spuse. În mijlocul furtunii textuale în care mi se cere să mă exprim textual. Adică literal. Nu literar! În litera spiritului care animă (și o anină ca o rimă unanimă la o canină) animalitatea sapiens a zilelor mele. Pe care mi le trăiesc toată noaptea. Sau pe care mi le trăiesc ca pe o noapte care nu se mai sfârșește. Adio, zori! Spre ce să mă zoresc noaptea asta? Spre ce-ul meu de spus sau spre rafalele lor? Eu nu cred că spun, chiar dacă târăsc atâtea cuvinte pe pagina asta. Sau, dacă ar fi să-l folosesc afirmativ pe “a crede”, în afară de Cel de Sus, nu aș găsi alt enunț în context (și în text!) decât „Eu cred că nu spun nimic” sau „Cred că spun doar nimicuri”. La câte vrute și nevrute se spun în rafale, atât mai găsesc eu cu cale să spun... altceva nu mai găsesc. Așa că nu mai caut. Mă las în voia ce-ului meu de nimic. Văd o margine de pagină la care ajung și care mă asigură că o să o iau de la capăt și am să văd tot timpul o pânză albă spre care mă îndrept ca spre un cer peste mare. Unii spun cu rafalele odată. În directția vântului. A cuvântului care le-arată direcția vântului. Spusa lor: rafală simultană cu rafala. Și vântul se duce (în timp ce-i seduce) să bată, și bate, tot unde vrea el. Inima mea nu bate în aceleași direcții. Nici mintea-mi. Bate cum scriu, unde scriu, la ce scriu. Chiar: la ce scriu?... Uite-o-întrebare! Și uite că nu îi uit răspunsul: Scriu în mijlocul furtunii ca să-mi mențin pulsul împotriva ei. „Oho!” îmi răspunde rafala sau îmi strigă și-n somn rafalistul “așa, să tot scrii!...”Așa tot scriu și scriu tot ce-i așa, deși îmi spun și acum, la capăt de text și de drum, că nu spun nimic. Și rafala se duce...

Gestul infinit definitor pleacă de-aici. Din spațiul imaginar reactualizat de albul paginii în care gesticulația mea verbală devine treptat o gimnastică a sensurilor surprinse în flagrant lingvistic. El, este așadar, imagest. Supune pagina unei probe de text. Îi învinge rezistența în alb. Îi maculează vidul impresurat de interdicții. Îi demonstrează ce monstru m-aș putea trezi după ultimul punct, mulțumit paradoxal că pot respira. Îi lasă loc și pentru viziunea opusă, în care eu sunt datul, condamnatul la o luptă perpetuă cu inflexiunile paginii care mă cheamă de oriunde. Aceasta-i chemarea la care răspund, singura pe care nu trebuie să o aud. Imaginea gestului nu se reprezintă astfel. Pustiul de sensuri plurivoce se întinde sub corzile acestei culori care-mi dictează ce scriu. Dar și cum scriu! Dar, cum de scriu? Să fie un dar? Sau doar un “dar” adversativ la ce îmi par?

...Eu nu scriu pentru nu știu ce Carte... Nici pentru cine știe ce rime la „arte”. Eu scriu din singur, din redus la tăcere și din departe, și nu doar pentru ce mă desparte azi de ideea de „carte” sau de rime curente la „arte”. Eu scriu ca să ajung liniștit și întreg la propria mea moarte...

...Atât mi-a lipsit ca să nu mai ajung eu să scriu că „atât mi-a lipsit ca să nu mai ajung eu să scriu” și mă declar fericit. Enunțul acesta mă definește dar mă și omoară, treptat, cu fiecare cuvânt care îl materializează, deși (mi-)a ajuns un fel de „moară” care îmi ține conștiința pururi trează. „Atât mi-a lipsit...” Nu-i așa că rimează?...

Ajuns într-un anume punct, te oprești. Te înconjori provizoriu, dat fiind provizoratul în care exiști și scrii, de punctele călătoriei tale, refaci întregul drum cu ajutorul celor câteva urme adânci (întâmplări mari, întâmplări mici cu urmări mari, chipuri, cuvinte, amintiri aproximate, amintiri certe, amintiri inventate, tăceri exprimate, tăceri în tăceri exilate) și-ți închipui cam până unde cum și cum mai poți merge de la un punct la altul, până la punctul la care te vei opri din nou, ca să-ți refaci iarăși drumul sau doar ca să respiri. Și ce se mai poate întâmpla. Și ce-ai dori să se întâmple. Și ceea ce până la urmă tot se va întâmpla. Sau nu, nu se știe, nu e de bănuit, nu știi ce te poate aștepta. Nici cine, dacă va fi cineva, dacă e, dacă a fost cineva care să poată să fie, pus de tine, de imaginația ta, să te aștepte idealul, realul, adevăratul, revelatorul, punctul. Apoi, suspiciunea. Spaima că oricum ceva se tot amână, se tot îndepărtează, fuge de tine, se evaporă, piere. Și reapare, sub o altă formă, altfel, cu evidente urme din formele vechi, da, mai păstrează ceva, dar e cu totul altceva, s-a schimbat radical, te-a schimbat pe nesimțite, te-ai schimbat, gata, ești altul, da, dar cine mai ești tu acum și ce mai este, ce să fie această alergare încotro, fără capăt? N-o poți fixa. Nu o poți defini. O constați. O resimți. O reiei. Alegi o clipă, alegi un reper, un acum, un aici, pentru orice atunci, pentru orice acolo, pentru orice oricând, pentru orice oriunde, pentru orice dincolo. O vreme ai certitudinea, dar trece și asta, și iar iluzia, certitudinea iluziei, agoniile ei, deziluziile, hăul. A venit ziua. A plecat ziua. A venit noaptea. N-a plecat încă. Aștepți zorii. O ții tot așa. Trebuie. N-ai alt încotro. Vocea străină din tine (cine, dacă nu tu, autoiluzionatul, cu vocea aceea ascunsă, și lumii, și ție, dictatoare – didactoare! - , imperativă, urlând a urgență, dar și înspăimântătoare, ocolită, eschivată, refuzată, împiedicată deodată) îți dictează ceva foarte simplu și clar: Acesta e drumul! Până aici, n-a fost decât mersul. Mersul sau, mai degrabă, mergerea, dar drumul nu, sau poate da, dar indistinctibil, necunoscut, rătăcire mereu între puncte. Acum, instantaneu, iată. Un rezultant aparent. O evidență. Sare în ochi. Ustură. Un șir de lucruri, ușor de deșirat, o succesiune de fapte, greu de reordonat, o mulțime de inși, de insule umane, mulțumite de sine, dar nu și de tine. Panoramă cu deșertăciuni. Pagina din față, provocatoare, evocatoare, revocatoare, masa de lucru, lumina lămpii, pereții pâlpâind în penumbre, tavanul care apasă (ce-i pasă?), ușa care (te) duce dar nu aduce, radioul care-ți induce totul „in nuce”, camera toată, casa în lună, strada sub stele, satul din care ai făcut cândva saltul („Salutare, Cutare, ce mai e pe sub soare?”), orașul, acolo, dincolo, capitala, patria, planeta, universul. Acela, chiar El, la care te rogi și sub gând, copilăria, liceul, facultatea, eliberarea facultăților, pierderea lor, tânăr profesor, tânăr profesor, și ce va mai fi, dar încă ce este, ce-ți este, și cineva mai mult, cineva mai puțin, o vreme cineva totul, o vreme toți mai mult, apoi mai puțin, și tot mai puțin, mai nimic, apoi totul din nou și, f.f. important, esențial, crucial, viața. Ai ales. Ai fost ales să alegi. Să-ți alegi cu ce să te alegi. Ai fost alesul unei întâmplări, al unei libertăți momentane care ți-a limitat mai târziu toată libertatea, cu toate libertățile de care te-ai bucurat tu atât alegând să fii ales ca să fii lăsat să alegi. A fost libertatea ta. A ei care te ține astăzi în chingi. Să înțelegi necesarul! Suficientul, utilul, futilul. Nu mai poți aprinde fitiliul. Și chiar dacă poți, nu mai ia foc. Și chiar de-ar lua, n-ar mai arde... Trăiești cum ai înțeles cândva că ești lăsat întâmplător să trăiești. Nu cum ți s-ar fi insuflat. Ori cum te-ai trezit tu de inspirat. Mereu dintr-un același surogat: suficient, necesar, rezonabil, util și atât de futil... Cum să vrei altceva? Cum să treci peste tine? Să faci abstracție de? Ori peste ce ți se spune când doar ți se urlă? De ce nu rimezi și tu la o surlă... O limită există, deci. Oricum, de nu (ți-) o șoptești, o resimți. Se vede în ochii tăi reci. Rămâne să vrei să o treci. Să vrei de-acum altceva. Chiar de încă o vei purta în călătoria înspre tine a ta. Ajunsă acum în punctul în care te-ai oprit spre a-ți reface drumul, zis viață. Să-ți vezi mai departe de ea. Oricât de des între puncte. Mereu mai departe. Departe, oricât de încet, de tot mai încet. Îți e deodată mai clar. Mai simplu. Ce simplu și clar. ABC. Un început infinit. Stăpân pe toate începuturile, continui cum ești, cum te vezi, cum te lasă privirea spre tine să mergi mai departe. Până la punctul care va pune punct tuturor punctelor la care te oprești să vezi în ce punct ai ajuns. Până de unde nu va mai fi nici mers, nici mergere, nici ajungere la punct. Până la punctul care va ajunge la tine și te va face un punct. Ultimul punct...
...Eminescu!
„Suntem români și punctum!”

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!