agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1013 .



Stăpână pe timpul meu liber 17
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihai andrei ]

2012-07-23  |     | 




Picături fierbinți curgeau pe coapsele ei înfierbântate, părul blond plin de apă nu mai stătea la locul lui și acoperea fața cerșetoare de săruturi. El suporta cu ușurință greutatea ei nesătulă, alunecând ca un șarpe se lovea de sânii încă destul de tari, chemători către dragoste. Încrengătura perfectă mă ducea cu gândul la alte lumi pe care aș fi vrut să le parcurg, cu toate că nu am privit totul decât câteva secunde mă speria de groază. Totuși vroiam să văd fața bărbatului întorcându-mi privirea calic către cuplu, însă era imposibil, părul acoperea întrutotul fața bărbatului, iar ce mai rămăsese din el nu-mi spunea nimic. Pudoarea mă făcu să-mi întorc fața, plecând la fel de ușor precum am venit, dar cu frică să nu trezesc simțurile fine ale femeii. M-am îndepărtat fiind bucuros de cele întâmplate și am luat-o năuc către mijlocul pădurii. Pașii mă duceau fără noimă, aproape neștiind ce caut, dar inspirația de moment a fost aceea, când am ajuns la locul unde am cules floarea din vis, oprindu-mă ca din reflex și căutând cerbul care apăruse odată de mult în acel coșmar. M-am așezat pe un butuc de lemn, parcă special doborât în acel loc și am privit locul cu luare aminte fără să-mi dau seama cum am putut intra într-un astfel de mister dorind decât să ies cu bine. M-am răsucit pe butuc în toate direcțiile, dar nimic nu mă îndrumă către motivul venirii mele în acel loc.
Eram disperat, mi-am sprijinit fața în mâini, gândindu-mă la scena de dragoste cu ochi închiși, văzându-mă în locul bărbatului, dar imediat ochi mi s-au deschis scuturându-mă ca de ceva rău, iar gândul mi-a fugit cu viteza luminii către ai mei dragi… Maria și Andrei. Am luat liana la ochi din nou în speranța că voi vedea vreo floare din aceea frumoasă din nou, spre a i-o oferi Mariei de astă dată, dar nu era nici o floare, iar liana care se ramificase în timp astupase aproape cu totul vederea către cer. Mi-am reluat poziția neștiind ce să fac; ceva mă reținea acolo, parcă eram disperat să aflu ce, pentru că plecasem pregătit ca și bătrânul pontic cu mici cuburi de zahăr în buzunar, dar scena de dragoste care ar fi trebuit să mă facă fericit mă bulversă și-mi tăia din siguranță, scorbura își făcea treaba din plin, iar eu eram visătorul ce a luat locul altui visător în pădurea cu cerbul. Ore în șir am stat pe butucul acela, ceva reținându-mă acolo pironit cu zahărul în mână și cerșind cerbului să apară în realitatea mea precum a domnului Pontic bătrânul.
Frunzele uscate de acum curățate în jurul butucului, tot sucindu-mi poziția, dar tot nu-mi explicam de ce am plecat eu după cerb știind aproape sigur că nu este acolo. Atunci ceva a încolțit în mintea mea zicându-mi că am fost trimis pentru că trebuia să fiu martorul fericirii ce am văzut-o, fericire care ar putea să-mi aducă pierderea slujbei care îmi plăcea atât de mult. Un zâmbet sarcastic îmi apăru pe față zicându-mi că jurnalul bătrânului Pontic mi-a căzut tot mie în spate și ar putea fi salvarea mea. Eram doar piesa de bază care trebuia să facă lumină în acest caz, dar până la urmă ce putea fi mai frumos în acel moment, dacă nu fericirea că totul s-a terminat cu bine în acest caz. Până la urmă oricât de frumos ar părea, fericirea nu putea ține atât de mult, era împotriva firii umane, cât de atentă ar fi căutarea, saturația oprește totul. Speram să găsesc jurnalul care mi-ar mai lungi agonia o perioadă bună de timp.
O mișcare îmi trezi atenția, dar nu era decât o pasăre viu colorată ce alerga cu un pai în cioc, probabil că nu era hotărâtă unde să-și facă cuib, după o iarnă atât de grea, până la urmă ce ar fi găsit în mijlocul pădurii, dacă nu liniștea atât de râvnită de ea. Am râs în sinea mea urmând ghemotocul de fulgi, pentru că și eu eram nehotărât în ceea ce privește cuibul. După o iarnă petrecută în mijlocul orașului dând nas în nas cu Pontic și fiica lui la fiecare sfârșit de săptămână, în sfârșit a venit timpul să mă mut lângă mare, pentru a beneficia de frumusețea nepătrunsă a locurilor cu greu păstrate de aici. M-am frecat la ochi, totodată m-am ciupit de obraji crezând că sunt în somn visând, dar cuburile de zahăr ce le-am lăsat în poală erau adevărate, precum și resturile de zahăr care-mi zgâriau fața.
Pasărea căuta în continuare, parcă stingherită că sunt acolo se așeză în fața mea lângă un mic perete din piatră ce-mi atrăsese atenția, dar probabil perechea ei îmi distrăsese atenția mișcându-se în altă parte în timp ce păsărica mea dispăru. Eram foarte supărat, dar totodată bucuros pentru cele două păsărele care au știut să-mi distragă atenția, pentru a se retrage în cuib probabil. De-acum eram cu ochi pe celălalt ghemotoc de pufuri și mici pene colorate ce se mișca vioaie de colo până colo, în speranța că voi vedea locul lor de refugiu sau căsuța lor cu alte cuvinte, dar nu vroia să zboare sub nici un chip către movila de pământ atât de umbrită. În cele din urmă, tot într-un moment de neatenție perechea veni alături de companioană. M-am minunat atât de tare că știau cum să-mi manevreze simțurile, pentru a păstra secret locul dragostei lor, ceea ce Angela nu făcuse. Înțepenisem pe butucul acela cu bucățile de zahăr în mână, nici un animal fie el și câine maidanez, nu a fost atras de zahărul meu. Deja eram convins ca de altfel înainte de a intra în pădure, că nu este nici un cerb, dar trebuia să am un motiv pentru a cutreiera pădurea până aici, mai ales că miresmele ei de primăvară erau de neînlocuit. M-am sculat și am căutat ultimul loc pe care a fost păsărica înainte de a dispărea, dar peretele de piatră îmi atrase atenția în mod vădit. Cu toate că trecuse multă vreme de când Pontic moșul nu mai era printre cei vii, ceva îmi spunea că lespedea aceea de piatră plină de mușchi și traversată de liane nu era chiar o chestiune naturală, prea părea prelucrată, cu toate că semăna cu o lespede de granit ce le-am întâlnit cutreierând munții, lespedea aceasta îmi spunea altceva. O pipăiam ca pe cele întâlnite pe munte, dar nu simțeam același lucru, cele de acolo îmi dădeau fiori puternici pe când aceasta nu-mi spunea nimic. Punând totul pe seama altitudinii și diferenței de oxigen m-am mai liniștit. Păsărelele făceau gălăgie în altă parte pentru a mă îndepărta de acolo, atunci mi-am luat inima în dinți și m-am gândit că ar fi bine să văd ce este dincolo de această movilă ce se arăta în fața mea, dorind să o escaladez. Nu era decât o cale, ocolind lespedea de piatră pe la baza ei și luând-o pe o cărare veche, probabil făcută de Pontic moșul pentru a ajunge dincolo de movilă sau de micile rozătoare care n-au habar de gardul împrejmuitor. Cărarea sau mai bine zis locul mai liber m-a dus ocolind movila către pădurea deasă ce probabil era lăsată pentru a împiedica intrarea animalelor mai mari. Nu se putea pătrunde mai departe decât cu o sculă sau ceva de tăiat micile crengi crescute anapoda, deci am hotărât să țin pe varianta mai puțin aglomerată ridicându-mă deasupra pe movila ce ținea ceva, pierzându-se într-un izvor plin de bălării și arbori mari și mici. Diferența de nivel nu era prea mare, pădurea fiind bătrână nici vorbă să-i vezi suprafața, dar totuși mă bucuram că puteam ajunge cu privirea peste jumătatea arborilor uriași. Pe undeva la poalele movilei era un cireș împodobit parcă special pentru mine, bucurându-mă prin densitatea florilor care acolo între acei copaci era ceva rar. Un zumzet viu mă făcea să cred că albinele își făceau treaba de zor. Fericirea mă făcu bucuros mai ales al gândul că voi mânca cireșe în această primăvară, dar uitându-mă mai atent am observat că eu eram la un nivel ușor de observat, însă dacă m-aș fi dus lângă tulpina lui nu cred că aș mai fi fost atât de optimist. M-am întors fericit înapoi la butuc, pentru că picioarele neînvățate își cereau odihna bine meritată. Tot traseul nu-mi luase decât o jumătate de oră după ce m-am controlat cu ceasul, ceea ce îmi demonstră că movila aceea era destul de mare, dar drumul de întoarcere este întotdeauna mai dificil. De la butuc către cabană totul era așa de frumos, pădurea îngrijită și plată îmi dădea o senzație de siguranță, cu toate că nu vedeam nimic ce ar semăna a civilizație. Am întors spatele siguranței și m-am întors cu fața către lespede imaginându-mi-l pe Pontic bătrânul în aceeași postură cu găleata de nutreț sau sare.
Pământul descoperit de la picioarele mele și tot frecat de atâta plictiseală era reavăn și negru, dar sub acea mraniță solul era solid și de altă natură, ceea ce-mi spunea că acolo pământul a fost mișcat cu ani în urmă. Inima începu să-mi bată cu putere, ceea ce m-a făcut mai cu atenție. M-am îndepărtat de butuc cam la 5 minute de mers și cu un băț am săpat în mranița din pădure. Imediat ceea ce am observat eu s-a adeverit, aici stratul de mraniță era greu de pătruns, cu toate că nu aveam nici o sculă la mine, nu am putut ajunge la stratul de pământ identic cu cel de lângă butuc și lespedea de piatră. Ceva m-a străfulgerat în minte și atunci m-am întors la granitul acela căruia îi lipsea ceva din naturalețe. Trăgeam ca înnebunit bălăriile de pe lângă piatra aceea, dar lianele îmbătrânite de ani m-au oprit din avântul meu. Am luat tot ce se putea smulge cu mâna, de pe roca aceea frumoasă, inclusiv mușchi care se îndepărtau ușor fiind plini de apă. Ceva îmi spunea că acea lespede care era destul de acoperită ascundea ceva. Însăși fața ei care de la început mi s-a părut cam prea dreaptă, dar neprelucrată mi-a dat de bănuit, deoarece nu era prelucrată prea tare pentru a fi confundată cu una naturală. Pentru a putea face lumină aveam nevoie de scule, așa că m-am întors entuziasmat la cabană căutând lângă birou în mica magazie a moșului ceva scule, dar ele lipseau cu desăvârșire, în afară de vechiturile pe care le cărasem din birou, nu era mare lucru. Mie îmi trebuia un topor bun pentru a face lumină acolo, dar cum puteam proceda în cel mai strașnic secret?
- Ce faci Duran, te-a apucat iar furia botanică, vrei să faci curățenie de primăvară? Nu mai ești obligat și apoi oricât ți-ar plăcea, nu cred că tata ar accepta aceasta.
- A, nu Angela! Mă uitam așa pe aici, recunosc cu unele gânduri.
- Ai grijă bătrâne, că nu vrem să te lase inima.
- Te văd atât de oxigenată și veselă Angela.
- La mine primăvara acționează invers față de toată lumea.
- Cred că venitul aproape de mare a făcut toate acestea.
- Da, poate și asta. Cu toate că am venit și în timpul iernii pe aici, nu puteam să stau departe de culcușul meu favorit.
- Sunt de acord cu tine Angela.
- Așa și trebuie!
- Începi să-ți revii!
- Dacă vrei scule să lucrezi ca bărbații, pe la tufe doar… că nu ești tu de pădure, o să vorbesc cu tata. Să nu faci nimic de capul tău!
- Bine Angela.
- O să-i spun tatei că te amuză treaba aceasta și în felul acesta te mai recreezi și tu.
- Nu-i o idee rea, dar nu prea cred că-l ducem de nas așa de ușor pe tatăl tău.
- Lasă-mă pe mine, doar sunt fiica lui.
- Bine.
Munca și alte îndatoriri au încheiat repede sfârșitul de săptămână. Odată ajuns acasă fierbeam cu gândul la lespedea ce-o găsisem în pădure și mai ales îmi imaginam alte lucruri de valoare în afară de jurnalul moșului. Maria care mă observă imediat, începu subtil să caute tot felul de răspunsuri, dar cum știam că o gură de femeie nu e bună decât la publicitate n-am putut să-i spun nimic, punând-o și mai tare pe jar. Astfel am devenit suspicios în fața familiei mele, iar motivele de ceartă nu întârziau să apară.
- Auzi Duran, dacă Angela se simte rău ar fi cazul să-ți iei concediu, pentru că primăvara și toamna sunt probleme.
- Astă-toamnă nu mi-am luat concediu, cu toate că a trecut cu greu în iarnă, mai ales că s-a mutat lângă tatăl ei care o mai dădăcea din când în când!
- Nu mai aveai de unde Duran, pentru că-l luaseși la începutul verii, poate că acum este necesar…
- Nu îl iau acuma este și apa rece!
- Noi nu discutăm despre apă aici Duran.
- Știu Maria.
- Se încheie aproape un an, fără vreo câteva săptămâni, de când muncești din greu cu atâtea deplasări, pentru familia Pontic.
- Da Maria.
- Un an care ne-a adus atâtea beneficii financiare, mai ales că am avut o iarnă atât de grea.
- Da.
- Tu nu ști să mai spui nimic?! Decât da, da, da!...
- Da Maria.
- Auzi, dacă vrei să mă iei la mișto… du-te la… Între timp intră și Andrei surprinzându-ne în dialog.
- Lasă-l mamă, poate iubește omul și noi nu știm.
- Să-ți fie rușine! El se zbate pentru tine din toate puterile lui, cu toate că este bolnav și așa cum îl știm doar noi!
- Am glumit iartă-mă! Iertați-mă! Nu știu unde mi-a fost capul! N-am știut că discuția voastră este atât de serioasă.
- Probabil că tu ești îndrăgostit și nu ști cum să ne spui fiule.
- Da tată, recunosc că am ceva afiliații pe la mare…
- Auzi, tu să-ți bagi mințile în cap și să-mi termini cu prostiile, mai întâi școala!
- Sunt de acord cu tine Maria în privința aceasta, dar totuși este la vârsta la care are nevoie de mângâiere, ca și tine de altfel.
- Da, Duran! Dar Andrei este prea sufletist pentru lumea aceasta.
- Mă rog, în orice caz încă nu-mi iau concediul.
- Da, de ce îi trebuie tatei concediu?
- Uită-te la el… s-a băgat și…
- Dacă ai venit târziu și cu gât.. uite ce pățești!
- Scuze tată! Recunosc că am greșit cu gluma aceea, dar despre ce este vorba că am și eu o fereastră…
- Nu ai nici o fereastră Andrei!
- Ba da mamă!
- Mama ta dorește să-mi iau concediu pentru a avea mai multă grijă de Angela, primăvara ști cum e.
- Tocmai asta spuneam și eu!
- Da, numai că fetele sunt la școală ca și tine, dar sunt un pic cam ocupate perioada aceasta.
- Ce fete! Þi-arăt eu fete! La școală, la carte!
- Plus de asta Andrei, apa este cam rece în perioada aceasta.
- Așa că Duran, nu-ți iei concediul pentru că a înnebunit fiul tău, bag de seamă că el este mai îndrăgostit și dă vina pe alții.
- Nici nu vroiam Maria.
- Foarte bine! Deci ne-am înțeles Andrei!
- Poate mă iei și pe mine weekendul viitor tată, pentru că mi-e dor de cabana aceea.
- Și mie mi-e dor, dar nu merg nicăieri!
- Tu ai serviciu mamă, iar eu am o fereastră, doar ți-am spus.
- Stai și repeți din urmă!
- Am înțeles!
- Nu Andrei, nu asta este problema! Dacă mergeam cu mașina te luam, dar ști și tu cât este de costisitoare.
- Și cu ce te duci?
- Cu trenul sau cu mașina lui Angela.
- Nu plătește Pontic benzina?
- Ba da, numai că-mi este rușine pentru că nu prea ies la vopsea cu partea noastră din iarnă, când am fost la schi.
- De atunci nu ți-a mai dat nici un ban pe benzină.
- Nu, pentru că a fost zăpadă mare și m-am dus tot cu trenul.
- În cazul acesta tată, lăsăm mașina pe dreapta până se acoperă pierderea.
- Ai ghicit Andrei.
- Iar dacă vrei liber de la serviciu pentru Angela, vorbești cu mine.
- Da Maria, numai că după tot războiul acesta cred că cel mai bine este să o văd la sfârșitul săptămâni, iar după acea când termină și Andrei vom merge cu toții o perioadă la cabană.
- Dar ne lasă?
- O să am grijă să vorbesc cu bătrânul.
- Tată, dacă vrei vorbesc și eu! Mă iubește foarte mult domnul Pontic.
- O să vedem Andrei.
Spre disperarea și norocul meu la sfârșitul săptămâni a venit Angela să mă ia de acasă cu mașina în mulțumirea tuturor. Drumul spre locație, undeva departe de mare mă făcu să-mi calculez mai cu atenție mișcările și simțurile. Angela era foarte frumoasă și fericirea dădea pe afară. Nimic se pare că nu-i mai trebuia. Misteriosul domn o fericea îndeajuns, iar aceasta mă făcea să-mi las garda moale ceea ce doamna noastră observă.
- Ce-mi coci mătăluță de ești așa cumințel?
- Nimic Angela sunt doar atent la drum.
- Și eu, de la un timp, primăvara aceasta a trezit în mine melancolii deosebite de alți ani.
- Ești diferită față de…
- De unde-mi ști tu toți ani!?
- Mă rog, ai început să semeni cu tine însuți Angela.
- Mă bucur că suntem pe aceeași lungime de undă, mă săturasem de toate dulcegăriile tale.
- Am înțeles Angela.
- Nu suntem la serviciul tău! Suntem într-o mașină pe care o conduci ca un amator și ai dreptul să-ți spui părerea dacă vrei să mă ajuți!
- Am dreptul… să-mi spun părerea!?
- Da!
- Sunt argumente sărace la ceea ce vrei să începi.
- Mă rog și ce vreau eu să încep!?
- Un nu știu ce!
- Sper că nu vroiai să-mi zici război Duran.
- Nicidecum, chiar a început să-mi placă tonul tău.
- Bine Duran! Manipulator de, de…
- Tot eu!
- Mi-a trecut de ce vroiam să te cert.
- Poți să mă cerți. Suport; doar sunt angajatul tău de weekend.
- Ei bine, nu mai am chef, poftim!
- Putem să repetăm puțin problemele de serviciu?
- Bine, dă-o în lalele că așa-ți place ție să-mi faci! Mă muți la altă gară să-mi treacă cheful!
- Nu Angela, dacă ai terminat, chiar vroiam să punem la punct unele amănunte.
- Cum dorești domnule.
- Exact și după aceea o să vorbim și de problema ta.
- Când? Mai avem puțin și ajungem la destinație.
- După ce rezolvăm problemele de serviciu Angela.
- Sunt de acord Duran, dar să dea… să manipulezi situația cum vrei tu, că ai încurcat-o cu mine!
- Se poate Angela.
- E un semn bun că nu m-ai luat la mișto cu doamna.
- Vedeți doamna Angela!
Râdeam în hohote, iar mașina care alerga ca nebuna s-a oprit la destinație.
- Duran, conduci destul de bine, iartă-mă pentru mai devreme!
- Vedeți doamna Angela!
- Mai mergem la prezentare sau o dăm în comedie!?
- Mergem.
- Cred că ști problemele pe care trebuie să le spui!
- Ca pe apă.
- Să-i dăm pe spate!
- După dumneavoastră șefa!
- Ha, ha!
Șaradele au luat sfârșit cum au început, adică la fel de repede, după care am plecat în trombă către mare. Apa era încă rece, dar nimic nu ne-a reținut să facem un tur pe plajă încercând-o cu mâna din când în când. Problemele Angelei s-au dus pe apa mării căci era aproape și cum noaptea ne-a prins pe malul mării tremurând am plecat către adăpost. Ceva nu mă atrăgea acolo și asta din cauză că încă nu știam dacă Angela a adus sculele de grădinărit. Nu știam cum să aduc vorba despre aceasta fiind speriat de Maria în privința lor și observând că femeile sunt ceva mai sensibile la observații mai ales analize. Ajunși prin curtea vilei am rămas cu ochi pe un boschete care mi s-a părut că a crescut mai mult față de ceilalți, intenționat să vedem ce se întâmplă.
- Ce-ai pățit, pe întunericul ăsta la lumina felinarelor ție îți arde să observi natura?
- Este primăvară, iar unii oameni chiar sunt melancolici Angela.
- Du-te și te culcă! A, să ști că l-a trimis tata pe moș Păpușoi să-ți cumpere ceva unelte, de joacă a zis… atât, iar restul o să vină nea’ Păpușoi cu un nepot sau așa ceva, că el nu mai poate.
- Aha… ce… scule mi-a luat…
- Nu știu exact. Sunt toate în magazioara de lângă biroul tău. Unele sunt la cutii, altele libere, doar l-am văzut pe nepotul moșului cărând de pe terasă, tata l-a îndrumat, el știe mai bine.
- A, bine Angela! O să mă uit mâine dimineață.
- Nu uita! Agricultura doar după program.
- Care program?
- Vroiam să zic doar după ce-ți termini treburile pentru firmă.
- Păi nu se știe Angela, ce Dumnezeu!
- Atunci noapte bună, Duran!
- Noapte bună, Angela!
Imediat am lăsat totul baltă și m-am dus ramburs către magazie. Nu am putut aprinde lumina de frică să nu fiu urmărit și m-am întors în birou nervos, fierbând totodată. Am luat drumul înapoi să văd dacă Angela s-a culcat și n-am observat lumină decât la nivelul superior. Deci am făcut cale întoarsă și am intrat în magazie la sigur. Toate sculele posibile și imposibile, ba le mai scosese și pe cele vechi, de unde nu știu, topoare de tot felul, drujbe și alte scule de lucrat în grădină sau pădure. Am pus mâna pe o drujbă nouă, nouță, dar imediat mi-am dat seama că noaptea era o liniște deplină și zgomotul nu era bun.
În cabană, lanterna era la locul ei, cu toate că știam drumul cu ochi închiși, dar vroiam să văd ce fac. Am luat unul din topoarele vechi, probabil aduse de nea’ Păpușoi, pentru că nu vroiam să fiu întrebat dimineață unde am tăiat cu cel nou și am plecat la lespede. Drumul nu era tocmai cum mi-am imaginat, aproape că l-am făcut chiar cu ochi închiși, pentru că vroiam să economisesc energia lanternei. Cu mare greutate și într-un timp destul de lung am ajuns la locul moșului și am început cu o pauză pe butucul acela aprinzând din când în când lumina spre a-mi face planul de bătaie.
M-am ridicat hotărât să iau prima liană la tăiat, dar o privighetoare începu să cânte din toată puterea ei, semn că era în jur de 3 dimineață. Am ascultat vrăjit frumoasa melodie și imediat am tăiat prima liană urmând să mă duc către un mic pomișor ce mă încurca. Zorile se arătau și eu aproape că terminasem ce era mai gros, dar o mică problemă tot aveam pentru că trebuia să scap de toată crăcăria, nu știam când vine moș Păpușoi în inspecție cu nepotul. Am luat la tras din crăci câte am putut și am apucat-o pe cărarea ce ocolea movila aruncându-le în stufărișul din izvor. Trilurile păsărilor își făceau simțită prezența, deci era ziuă de-a binelea, iar soarele arunca lumină din belșug când am terminat totul de cărat și am mascat cu frunză uscată toate tăieturile de jos pe care le-am scos aproape din pământ. Am pus scula pe spinare, dar drumul de întoarcere cu toate că l-am făcut pe lumină, mi se părea că nu se mai termină. Prudent am făcut primi pași în civilizație asigurându-mă, iar după ce am pus toporul la loc am răsuflat ușurat, dar imediat ce am ajuns în cabană m-a pufnit râsul pentru că eram murdar ca un adevărat tăietor de lemne.
Eram în biroul meu sorbind o cafea când a venit Angela.
- Bună dimineața, Duran!
- Dacă este bună mă bucur. Bună Angela!
- Sper că n-ai visat iar cerbul moșului!
- A nu, ce am părul lins pe frunte!
- M-ai speriat! Totuși arăți de parcă…
- Ei, am studiat toată noaptea…
- Și ce mai cauți aici! De ce bei cafea, soția ta mi-a zis că nu mai ai voie.
- A glumit Angela!
- Ea da! Însă eu nu! De astăzi nu mai bei cafea, doar ceai! Dacă vrei să o mierlești printre dosarele tatei, să ști că ai încurcat-o cu mine!
- Da cine a zis asta Angela!?
- Duran, imediat la culcare!
- Așa pe burta plină de cafea!
- Da, să-ți fie învățătură de minte! Nu muncești noaptea decât în caz de urgență, pentru că nu-ți plătim orele de noapte.
- Toate ieșirile au fost mai mult noaptea.
- Nu mai ști de glumă! Treci la masă și după aceea la somn!
- Așa mai merge și unde mâncăm?
- Pe terasă.
- Prea bine doamnă, vă urmez!







.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!