agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1652 .



Fardad (de Călin Sămărghițan)
proză [ ]
(notițe pe marginea textului)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [literesicifre ]

2012-07-07  |     | 



== FARDAD ==
Editura Print ATU Sibiu, 2009
Volum de poezii - Călin Sămărghițan
Coperta și foto - Alice Drogoreanu.
Cuvânt înainte: Călin Sămărghițan.
Coperta IV: Marina Nicolaev, Vasile Avram.




_________________________________________________

A. Referințe folositoare (în privința titlului și poate a sensului cărții):



În vreme ce simbolul (Faravahar) se crede astăzi a reprezenta un Fravashi (un înger păzitor) [...]. Deoarece simbolul a fost descoperit prima dată în inscripțiile regale, s-a crezut că acesta semnifică fie Gloria Divină a Monarhilor (khvarenah), fie pe Fravashi – îngerul păzitor al împăratului, fie împuternicirea divină ce stă la baza autorității regelui. [...] Actualmente în Zoroastrianism, Faravahar se spune că este cel ce reamintește fiecăruia scopul său în viață, care constă în a trăi în așa fel încât sufletul să se ridice către un nivel de excelență superior pentru a putea realiza unirea cu Domnul.(ref.1)
Acești îngeri păzitori (Fravashis) sunt răspunzători de traiectul soarelui, a lunii și a stelelor (și vor fi astfel până la renașterea acestei lumi), dar și de îngrijirea apelor și a plantelor, și de protejarea copiilor în pântecul mamei.(ref.2)
Dād – forma trecuta a verbului persan dādan, ce înseamnă a dărui, a da. Sau lege, canon, justiție (termen iranian folosit în diverse curente religioase, printre care și Zorostrianism), de care devii conștient prin înțelepciune (ce îți este dăruită) și pe care o poți stăpâni doar după ce atingi esența lucrurilor (vezi lat. Quidditas).(ref.3)

Fardad (persian) = given by a a Fravashi (dăruit de un înger păzitor).

Far (eng.) = de departe; dad = tată (din eng. daddy); Fardad = tatăl de departe (joc de cuvinte)

Volumul „Fardad” conține două părți: Fata din livadă și Turnul de fluturi.


___________________________________________________

B. Cuvânt înainte al autorului



„Va rămâne la latitudinea cititorului să decidă natura acestor personaje și dacă ele au existat sau nu în realitate, după cum simte sau după cum vrea să simtă”. Realitatea prinsă între coperți devine abstract. Dar un abstract ce își suge seva din viață tocmai pentru a (mai) trăi... Un parazit (un ecou)! Dar esența unei părți abstracte se regăsește în reacția celui care o percepe. Altfel, fără această materializare interioară, abstractul se pierde. Dacă personajele sunt sau nu reale devine așadar puțin interesant. În aruncarea unei pietre în suprafața sensibilă a apei este urmărită reacția și nu actul propriu-zis mecanic, gestul comprehensibil, măsurabil. Fardad, fiind un miez reconstruit din palmele sfărmate ale cojilor, urmărește reacția celui ce vine în contact, acel ceva neașteptat și incalculabil.

„Este și proză și poezie și interviu (adică viață, n.m.), toate încercând să contureze chiar un fir epic, sau cel puțin o desfășurare temporală a unei trăiri, marcată de contorsionări sufletești printre bucurii și revolte, neliniști și momente de contemplare, împliniri și dezamăgiri urmărind meandrele unei întălniri sau poate chiar iubiri la granița dintre real și imaginar.”.
Interviu... Foarte interesant. Interviul presupune o incizie prin tatonare a unor aspecte personale, în sensul dezavuării unor prejudecăți și a conturării unor adevăruri de moment. Un dialog în care taina/percepția sinelui se lasă întrezărită de non-sinele multiplu, cu scopul nu numai de a o expune anatomic, ci și de a concepe legături tisulare cu ceea ce este viu în celălalt. Dar aici cel care întreabă („reporterul”) este un interior expulzat prin personificare. Iar cel ce răspunde – cel părăsit, uitat. Sub acest aspect reporterul deține toate răspunsurile întrebărilor sale, știe ce este adevărat și ce nu din reacția celui investigat, dar nu reacția o urmărește acest înstrăinat, ci aprofundarea, destăinuirea, decantarea efemerului de supernatant, cu alte cuvinte sentimentul nu ca parte a clipei, ci a curgerii înseși. Reporterul reprezintă partea activă a făpturii, inovatorul, dorința (dorul), nestatornicia, actorul. Ceea ce caută acest pseudo-reporter este ceea ce nu poate deține, punctul acela peste care se poate clădi, distruge și reclădi (maleficul/distrugătorul este cel care determină purificarea, decantarea binelui tocmai prin sacrificiul ce îl impune). Punctul lui Arhimede, limita sa. Astfel poetul-personaj C.S. reprezintă în această dihotomie interioară (în concepția autorului) partea pasivă a ființei, spectatorul, cel ce deține adevărul și este deținut de acesta, idealul artistic. Per ansamblu, prins între jocul de a trăi și de a contempla, prins între granița dintre noapte și zi, cel ce scrie se șlefuiește pe sine în aceste dialoguri interioare (interviuri), prefăcându-se a nu înțelege, mistificând răspunsul când adoptă rolul pasiv și căutând mai asiduu, dezvelind cât mai adânc-incisiv în rolul activ. Ceea ce vrea să arate în acest du-te-vino este caracterul său de unealtă, de mijlocitor între îngerul ce îl poartă pe umeri și făptuitorul-purtător de cuvânt. În fond autorul nu este doar R. sau doar C.S., ci ansamblul lor. Neputința de-a fi doar aici (real?) sau doar dincolo (imaginar!) și zidirea sa întru limita dintre cele două lumi (vezi zidirea Anei, animei, sufletului) constituie caracterul tragic al existenței fiecăruia dintre noi. Răspunsul poate se află în „precum în cer așa și pre pământ” (în a fi aici precum dincolo). Sau poate nu! Depinde de calea pe care purcezi... Pe de altă parte acest joc urmărește o recuperare a inocenței premergătoare întrupării/materializării. Se încearcă atingerea rădăcinilor propiului sine, motivației de-a fi, ceea ce nu poate fi un lucru rău.
Acum reversul monedei. Deși această pseudo-dihotomizare este o practică uzuală, este de asemeni și o tactică de manipulare, proiectând cititorul în A., cel ce investighează, iar pe autorul în B., cel studiat. Astfel B. devine o necesitate a lui A., ceea ce crează o falsă relație. Dacă aceasta duce la un rezultat bun sau nu, rămâne de văzut. Relaționarea A-B trebuie să fie una de vibrație, nu de construcție.


_______________________________________________________

C. Fata din livadă (2008-2009)



1. Fata din livadă I

Anima mundi privind la inima muritoare. Este întărită ideea de separare (sâmbure, uși și ferestre închise). Dar aici fereastră se pronunță fenestră. Iar ușă se pronunță stomă. Sau prag. Ori cu ușa închisă semnifică prins de propriile limite (mut, orb, surd), iar fereastra închisă – căutând în sine. Rezumativ – sâmbure prins de pământ (cu fereastra și ușa închisă). Dar pământul ascunde promisiunea. Fata din livadă asta este, promisiunea unui dincolo de graniță. „Fata din livadă privea la sâmbure.” Privea la începutul ei viu. Livada este materializarea sâmburelui, moartea lui. Dar fata din livadă este abstractizarea acestei împliniri, păstrând viul intact. Altfel spus – oglinda dinspre Domnul, vibrația fostului fiind. „Probabil acum îți faci tot felul de gânduri, mi-a spus.” Acum speri, există un scop dincolo de împlinirea vieții. „...și nu-i puteam prinde privirea.” Nimeni nu poate să se vadă pe sine dinafară decât prin părăsirea sinelui. Absolut firesc exitusul este o negare a sinelui, după pregnanța afirmării din primul strigăt, dar un refuz ce are rol abraziv. Ieșirea din sine se face prin jertfă, nu este suficientă negarea (asemeni unui refuz). Cosașul sau rânduitorul este o lipsă (liniștea, tăcerea). Este cel ce răpește florii bucuria desfacerii, cel ce privește rostul și nu clipa. Petuniile ce se pregătesc de înserare, greierii, adierea imperceptibilă din amurg sunt o previziune a sfârșitului Sau poate o adiere a începutului (depinde cum privești). Lumea văzută ca un cerc, o reflectare, un continuu între sus și jos, aici și acolo etc. Eșarfa este aici clipa (pregnanța trăirii), dar este și trecerea, pragul. Asemenea apei, dar plutind deasupra. Nici în înaltul cerului, fantomatic, nici printre alge în iureșul apei (amestecându-se cu acestea). Eșarfa este substitutul fetei din livadă între cele perceptibile. Adierea eșarfei semnifică despărțirea.
„Nu așteptam pe nimeni”, dar ea venise. Ea se impune viului (este parte a unui plan). Fata asta din livadă are trăsăturile unui înger. Afectiv (supra-structural) ea este un înger. Faptic (structural) ea depășește îngerul prin participare. „Mușca dintr-o piersică, atentă...”
Piersica aici are semnificația plăcerii – ludice, impudic-lascive, anarhice, creative etc. Plăcerea în ansamblul ei, cu rotunjimile și lunecușurile ei. Și, deoarece nu există un absolut al plăcerii, o esență a ei, ci un multiplu prin reflectare, prin trăire, se vorbește despre o piersică (oarecare între altele) și nu piersica. Nu este vorba despre o iubire anume, ci despre întreaga gamă de culori a iubirii, cu amăgirile și atingerile ei. Mușca dintr-o iubire, atentă, „dar iubirile mele sunt sfărmate, multiple, pentru că nu sunt doar unu, ci un multiplu și mă împrăștii între ape”. Dar ea gusta atentă din fiecare. Se hrănea cu ele cum își lingea buricele degetelor de vise („cine se hrănește cu iubire, cine are nevoie de a iubi ca de aer?)”. Ea nu visa, dar te lăsa să visezi pentru ea („iubirea nu visează, ci îndeplinește, nu tace, ci admiră, nu desface, ci înfăptuiește”). Adierea eșarfei devine astfel o promisiune a plăcerii, a regăsirii inițiatice (în „fecioara” aceea din livadă).


2. Fata din livadă II

Iubirea (cu o nuanță de pasiune amestecată cu altruism) nu se atinge, ci se simte - „mi-a dăruit-o într-un gest, poate inconștient, de generozitate”. Violetul este culoarea spiritului, misterului, înălțării (dar și a ruperii, despărțirii) - „te face să vezi unde nu e lumina”; argintiul este simbolul vieții, maturității, nobleții, împlinirii, dar și al tristeții, solitudinii, înstrăinării – „argintiul strălucește” amăgitor; lila este culoarea grației și eleganței („lila îndulcește și îmblânzește...”).
Ce dăruiește fata din livadă sunt sentimente/senzații, semn că ea vorbește din interior. Ea dăruie unui eu neconcretizat încă (fără „nume”) culori: violet (aur/credință), lila (tămâie/dragoste-grație) și argintiu (mir/smirna/ascultare-înțelepciune). Culori pentru a-și defini chipul, trei daruri asemeni darurilor magilor către prunc.
„Aveam să merg la o nuntă”, cu miri frumoși și fericiți, fără piersici (sensul lasciv al iubirii), într-o sâmbătă răcoroasă (sâmbăta - ziua contemplației creației – vezi sensul cuvântului „pronoia”; o contemplație activă, urmând zilei facerii Omului; facere în sens ebraic de „bara” - a aduce de la neființă la ființă), cu soare apunând (intrarea într-o lume equal ieșirea din cealaltă lume), cu gara mică din apropiere pustie (gara – nodul dintre venire-plecare – pragul; pustie – pentru că cele rostite devin ascunse, tăinuite). Inițierea pornește cu gesturi simple, concupisciente („rotunjimile ei [ale pipei] în palmă erau fierbinți”). Este o senzație tactilă a conștientizării acestei întrupări/nașteri/nuntă, aproape dureroasă (era vânt/cel ce împrăștie; gara pustie/părăsire, de fier șine lucioase de tren/înlănțuire în brațele Mayei; mici grădini/senzația de închidere, întemnițare).
La sfârșit urmează un ritual de restabilire a echilibrului prin abraziune (curățarea pipei). Întors către sine, acest „fără-nume” păstrează melancolic mâna stângă în dreptul inimii. Mâna stângă – simbol yin, lunar, al feminității (simbol pasiv al inconțientului, dar și activ al emoției, al receptării). Acolo, în dreptul inimii, se află înfășurată ascuns eșarfa ei (aici eșarfa are sensul de bucurie a vieții, iar poziționarea ei în dreptul inimii nu-i întâmplătoare – de acolo pornesc cu fiece clipă eșarfe de sânge, iar inima cântă în timp ce se sfâșie).


3. Fata din livadă III

Iată aici piersica cum se răsfață în soare, cum plăcerea devine reală, iar jocurile ei devin atât de atrăgătoare. Fermecătoare, fata din livadă poartă la încheieturi brățări din picuri de suc de piersică, în care luna (yin-inconștientul) strălucește. Este clar o strălucire a vălurilor fecioarei Maya (care-și întinde brațele în paradis și-și coboară talpile până în cel mai mâlos infern). Există o pace în această cufundare în răsfăț, dar ceva în profunzime doare „semn că se petrecuse ceva”. Această neliniște este cel mai bun motiv să te facă să scrii (prima trimitere la Rochia de bal, de C.Sămărghițan). Cauți pacea ce se găsește dincolo de cuvinte (când toate cuvintele ce trebuiau rostite se-ating în cenușă și larve de tăcere pătrund în mănuchiurile tale de raze trosnind în timp ce tu pășești cu picioarele goale peste ape de umbră)! Dar oare există pace acolo?
„Mie mi-ar fi plăcut să o privesc, totuși așa la nesfârșit. Seara asta și cealaltă.”


4. Fata din livadă IV

Când eu devin tu, inversarea prin identificare („În chiar acel moment, când să se risipească, am realizat că era de carne. Cobora din iluzie și prindea contur.[...] Vorbea cu păsările ca Francisc.” - vezi și comentariile de la Rochia de bal de C.Sămărghițan, paralelismul Filip-Francesca și simbolistica personajelor; evident Francisc=Francesca; simbolul Francescăi - de trup al poeziei (carnalitatea poeziei), cel (cea) care vrăjește, acaparează privirea și disprețuiește totul, pentru simplu fapt că nu îi sunt accesibile dorințele altora ca înțelegere). El, „fără-de-nume” devine ea „fără chip” (în sens sanscrit), dar incredibil de frumoasă. Iar ea, ce obișnuia să-și ascundă privirea, devine simplă, directă, zicând – de aici au băut apă buzele mele, nu sunt doar simple urme de ruj. Cumva prin aceasta îi cere să-i reconstruiască chipul din urmele pașilor.
Jumătatea feminină a lui „fără-nume” îl împlinește pe deplin. Tocmai pentru că nu are chip.


5. Hide and Seek

„Când iese / e furtună pe stradă, / - te electrocutează”, „iar mâinile ei desenează în aer / forme zazen”
Zazen („meditație șezând”) - inima practicilor meditative ale budismului Zen. Zazen este o atitudine față de noi înșine și de întreaga lume în care ființăm. Practicantul Zen trebuie să adopte o anumită postură, să obțină gradat o stare de calm profund al minții și trupului, și astfel să „invite” în ființa sa manifestarea unor stări iluminatorii. (ref.4)
Cu alte cuvinte jocul de-a v-ați ascunselea cu Sfântul Duh.


6. Fata din livadă V

Inocența unui gest („apoi într-o seară va spune: uite-mă!”) deschide acest text. Ea capătă gesturi, devine tangibilă, umană. Capătă timp – o seară, altă seară... Și astfel începe să-i „scape” celui fără-de-nume. (”Atunci ochii mei vor înceta să te picteze.”) Devenit fără-chip printr-o substituție tranzitorie într-un text anterior, el își revendică dreptul la chip ca la o proprietate absolută și necesară, neinteresându-l măruntul amănunt al lipsei de nume, o „calitate” pe care el o consideră de la sine-'nțeleasă. Confundând aparența cu însuși sensul iluziei, el fără-de-nume începe să construiască zidurile unei mănăstiri abstracte, dar cu ziduri, uși și ferestre concrete, carnale, între unghiile strânse pe pleoape și palma rece pusă pe frunte. De asta îi și zice ea înainte să plece (evadare/rupere ca ecou al unei fugi presimțite), simțindu-și abstractizarea cum se transformă în cercuri de ciment și de piatră (chiar dacă imaginare pentru el, pentru ea evident reale), „Să lași ușa deschisă!” (vezi ideea de ușă de la început – cu sensul de asimilare).


7. Cântecul unei chemări nerăspunse

Dar el nu mai dorește vreo asimilare (simțind apropierea de textualizare a acestei poetice iubiri imposibile, și tocmai prin aceasta atât de pasional-consumptivă, distructivă pentru ecoul visului ce i-a dat viață). Ci, mai degrabă, o expiere („I-aș da cu plăcere / o bucată de carne din mine. / Apoi aș privi-o hrănindu-se / și știind-o așa / ma va durea mai puțin. // Mă va ierta / că n-am așteptat-o îndeajuns.”). Un refuz al asimilării ce aruncă acest fără-de-nume în pântecele ratării.
Fardad ca subtitlu poarta semnificația de scrisoare. O legătură intre aici și dincolo ce își începe scrierea atunci când refuzul a devenit conștient (poezie/text scris).


8. Fata din livadă VI

A rămâne treaz – în sensul de a nu împărtăși un vis. Pentru că Fata din livadă este iubire, dar și parte a ademenitoarei Maya, refuzul trăirii visului ei (lor) reprezintă alterarea imaginarului cu un pseudo-imaginar viciat de o lipsă acută. Lipsa iubirii. De unde apare atât de absolut necesară plecarea ei. Prin părăsirea scenei Fata din livadă salvează iubirea și astfel poate trai mai departe. Un paradox, nu? Nu chiar!...


9. Fata din livadă – epilog (dialoguri în oglindă)

Aici vor curge câteva lămuriri, cu trecere prin alte scrieri ale autorului. Oglinzile sunt diverși agonici, reali sau imaginari. Este necesară tensionarea/punerea în conflict a autorului cu sine însuși (ori cu un sine proiectat prin dialog în „celălalt”), pentru a șlefui percepția pe care o lasă în urmă poetul/scriitorul, pentru a lămuri și pentru a se lămuri.

B.P.: „Poetul. Pentru el, ca om, este dureros să trăiască o iubire neîmplinită, dar ca poet, nu are voie să cauterizeze acest izvor sângerând din inima lui (oricât de masochist ar părea), pentru că nu mi l-aș mai putea închipui scriind (decât poate pentru o scurtă perioadă) alături de Francesca. Dragostea împlinită, consumată, trece inevitabil într-o altă etapă. Fie, arde și usucă grădinile sufletului, transformându-le într-o imensă sahară galbenă și stearpă, fie, se metamorfozează într-un sentiment de camaraderie, parteneriat roditor, domestic. Cred că [Poetul] trebuie să-și asume suferința pentru a-și împlini destinul său.”

C.S.: „Nu numai că nu vrea, dar el este atras doar de femeile care nu pot rămâne cu el, incompatibile, pentru că doar acelea îi ”întrețin” starea poetică [...]. Femeia îți dă echilibru și-ți oferă împlinirea, ori un poet scrie tocmai din dezechilibrele lui emoționale și din neîmpliniri. E un fel de ”masochism”, spui bine, de dragul creației.”

...și apoi, dupa o pauză scurtă:
C.S.: „dacă [Poetul] este doar imaginativul, [Omul-coardă-de-vioară] este cel care evadează cu adevărat în lumi îndepărtate, dar, și mai important, este cel care care confirmă că acele lumi de care scrie [Poetul], pot fi lumi adevărate. El este dovada. [Omul-coardă-de-vioară] este totodată cel care anunță ”premiul verde”, al verdelui ”crud” al pădurilor [...]. El este cel care îl înțelege pe [Poet] și știe că el sufletește trăiește cu adevărat ceea ce scrie, pentru că lui Arti însuși i se confirmă și ar vrea să-i dăruiască din ”carnea” acelor bucurii și senzații. Cineva îmi reproșa că dialogul la telefon nu e credibil și nu pare autentic, căci nimeni nu vorbește atât de ”artistic” la telefon. Dar [Omul-coardă-de-vioară] este și el un artist, un artist al evadării adevărate, un artist al contemplării lumii (poetul este un artist al închipuirii ei), și atunci vorbește ca atare, pe linia corzilor sufletești ale prietenului său Poetul, pe care astfel îl mângâie. Nici Francesca, nici [Iubirea] nu știu să vorbească așa cu [Poetul], ele nu știu să-l mângâie, ele nu pot accede atât de departe. Poate e puțin misoginism aici, recunosc, dar o femeie nu poate înțelege niciodată adevăratele adâncimi ale artei (în schimb le înțelege pe cele ale ființei, însă, la care nu are acces deplin bărbatul, asta ca să fiu explicit [...].”

S.B.: «Femeia lui este ea, "femeia". [...] Eu aș numi-o cu puțin optimism din partea mea, și cu un strop de iertare din partea autorului, Fata din Livadă. Nu este niciuna dintre cele prezente în scriitura propriu-zisă. Prinde a respira doar conceptul în sine de iubire ca ideal, de neputință ca materializare al unui egou înălțat din prea mult spirit de tot ce înseamnă frumos. Cerul sus, jos pământul. Cuplarea celor două aspecte, lumi, se face prin absolut și așa ceva este dat de datul fiecărui individ. Forma este utopică, crezul în sine depășește bariera însă, transcendetul blagian ne devine brusc o minune scrisă de astă dată. Apoi ne revenim. Apoi doar plutirea. Oniricul capătă forme vii și aproape reușim să-l iubim pe [Poet]. Aproape, da. Capricios ca o femeie, capricios ca vremea este [Poetul]. Premiul este dorința lui născută din egoismul pentru sine, căci are personalitate. La el iubirea de sine reprezintă iubirea pentru sine. În fiecare om există un egoist. Dacă se ceartă cu el însuși, dacă își dorește ceva bun pentru el (în cazul lui premiul, proiectul la care a muncit cu drag) asta se întâmplă pentru că este exigent cu el și atunci egoismul lui este justificat, perfect justificat. El reprezintă un dar de fapt pentru femeia lui. Egoismul lui este un dar pentru femeia lui, căci el caută înțelegere. De aici și nenumăratele îndoieli, căutări. Este vorba de acceptarea [Poetului], așa cum este. El nu este de mijloc. Pe el îl poți iubi sau nu.»

C.S.: «Ai spus două lucruri interesante de care am să mă leg în continuare.
De legătura cu "Fata din livadă" mi-a mai spus cineva și chiar m-a luat prin surprindere. I-am dat oarecum dreptate, se prea poate să existe această legătură. Dar eu ca autor al ambelor scrieri vreau să spun că aici e cu totul altceva. Acolo a fost poezie. Þinea de inspirație și de stări de moment. Fac precizarea aici, "Fata din livadă" este poem în proză. Deci aparține genului liric. E un text mai [puțin] controlat [această] "Fată din livadă".
Ai spus "egoismul lui este un dar". La o primă vedere acest lucru e absurd. Însă îți voi explica de ce îmi place că ai spus așa: [Poetul] este capricios deoarece el resimte imediat tot ce se întâmplă în jur, tot ce-l atinge sau chiar îl lovește, el intră imediat în rezonanță. De aceea și poate să scrie. Chiar dacă eu ca autor am spus "egoism", am spus-o din ironie la adresa personajului, pentru ca el să pară neînțeles și chiar de către mine ca autor, dar este, de fapt, o reacție de apărare a lui. El nu este egoist, el este o broască țestoasă. O țestoasă nu se ascunde în carapace din egoismul de a-i fi bine doar ei, ci din teama de a nu fi lovită. Nu din orgoliu, ci din instinct de supraviețuire. Deci nu egoismul propriuzis este un dar, ci, da, exact: "teama". El își aduce propria teamă în dar pentru femeia iubită, își expune vulnerabilitatea oricărei lovituri. El își "expune" sau chiar își sacrifică teama. Ironia este că [Poetul] "și-a sacrificat teama" pentru cine nu trebuia, pentru Francesca (iubirea întrupată, imediată), cea care l-a trădat, iar față de Fata din livadă, cea care l-ar fi înțeles, se ascunde.»

Și, după ce-și aminti mai multe despre acest personaj creat pentru sine (o utopie de care cu greu se desbară), lăsă din mână ceșcuța de ceai de lăcrimioare și continuă, cu vocea altui personaj de-al său:

T.P.: «...Iubire-abstractă, ea, Fata din livadă - jumătatea spirituală a poetului, proiecția lui înaltă, adevărata răsplata, care nu este o femeie în carne și oase, ci o adunare de arcuri, arcușuri, strune, gesturi, dansuri etc.; "Nimic artificial, , nimic atent studiat, ci doar o revărsare naturală, parcă neconștientizată, a unui balet ocult și armonios al gesturilor simple. Mișcările brațelor ei suple erau valuri ale unui ocean teribil, care îl inunda prin toate fisurile ființei lui, până în străfunduri. Simțea furtuni clocotind și simțea adieri ale unei mângâieri de care abia dacă-și mai amintea."»

C.S.: „T., aproape două săptămâni mi-a luat ”construirea” ei pentru că nu aveam nimic, decât niște mâini și un zâmbet pe care le-am văzut într-o seară. Ea este tot ce poate să-i placă poetului, ai remarcat bine.
Am căutat numele îndelung, am căutat profesia, pasiuni personale, a durat. Nu numai singur căutam, desigur, mai vorbeam cu unii și alții, dar nu cred că ei își dădeau seama că eu căutam un personaj de fapt. Dar țin bine minte, ideea finală mi-a venit într-o seară, era întuneric cu lumini portocalii, era iarnă, și aruncam cu bulgări de zăpadă în trunchiurile unor copaci. Apoi am scris-o, da, și m-am îndrăgostit în mod absolut de ea. Era exact ce-i trebuia [Poetului] pentru a fi fericit. Din păcate el n-a vrut. E un încăpățânat, și nu m-a lăsat. El voia deja să moară. Ea îi dăruia tot, dar el... el dovedește că într-adevăr are o problemă mare de fixație cu Francesca (iubirea-întrupată). Eu personal aș fi rămas cu ea. (E momentul în care autorul se desprinde de Poet.) Cred că Poetul a simțit că am creat-o de fapt pe Ea pentru mine, nu pentru el.
Spuneam că e tot mai greu, întrucât mă simt tot mai copleșit de greutatea caracterelor care-și cer dreptul la identitate. Abia le mai strunesc, și trebuie să mă plimb cu ele îndelung, cu fiecare în parte, să ne vorbim, pentru a le putea înțelege. Interesant este că personajele încep să bănuiască ce vreau să fac cu ele, și încearcă acum să-și forțeze destinul. Am inclus acest capitol neprogramat, ca să le liniștesc și să le fac să se privească în oglindă.”

T.P.: «Dar (nu se putu abține T.), Francesca găsește în poet un substitut al libertății, o pseudo-evadare. În relație cu textualizarea ei se manifestă o încarcerare, chiar dacă ascunsă. Poetul caută în Francesca o certitudine - femeia în carne și oase, senzualitatea. Dar o certitudine a deziluziei. Francesca nu-i diferită cu mult de femeile în jurul cărora Poetul ridică lumi imaginare, doar că o leagă o dragoste organică, aparent inexplicabilă de acest suflet, și, deși îi înțelege nevoia de a fi îndrăgostit de spirit (de Fata-din-livadă), nu se poate abține să nu îl țină lângă ea, să nu-l răpească. Este un gest reflex, practic poetul îi dă senzația de viață Francescăi ("Oameni, locuri, întâmplări, bucurii de nemăsurat și furii incontrolabile. Viața! Și deasupra tuturor: da, era Poetul!").
Fata din livadă este adevărata dragoste a poetului. Poetul știe ce vrea, dar nu are curajul acțiunii, concretizării iubirii lui (este sufletul indecis între spirit sau trup); și lipsa acestui curaj vine din ireversibilitatea alegerii. Practic El este poetul adevărat, poezia indecisă a vieții. De observat inocența și puritatea Fetei din livadă (contrast cu răceala calculată a Francesăi); sufletul cântă in preajma spiritului. Ea, Fata din livadă vorbește despre poet prin gesturi, prin întreaga-i ființă: "Își zornăi brățara, să-i audă cristalele, să o scoată dintr-o stare fără ieșire. Întreaga viață într-o singură clipă, așa o simțea concentrându-se în fragilul punct de balans căruia nu-i putea găsi niciun înțeles. În afara lui nimic nu avea înțeles. Dacă el nu ar mai fi, clipa imediat următoare ar fi fost și clipa extincției ei absolute. Se va evapora instantaneu asemeni unei picături de ploaie, în cădere, cu mult înainte de a atinge suprafața lichefiată de căldură a deșertului. Va pleca și ea la Praga, dar fără să-i spună lui nimic. O să-și pregătească o rochie specială, chiar dacă el n-o va vedea." (evident că nu o vede, pentru că spiritul nu poate vedea proiecția lui cerească, decât după "nuntă")»

S.C. (un martor involuntar): „Am remarcat, nu numai aici, ci și-n alte schițe, texte, tablouri etc. - faptul ca fiecare vede diferit; întradevăr cele create se rup de noi și prind propria viață; fiecare privește din perspectiva lui, din colțul lui de cameră, se proiectează pre sine și culege senzațiile acestei expropieri tocmai pentru a se înțelege ceva mai mult; dar din această relație de dragoste, din această îmbinare de atomi, în fiecare dintre părți rămâne ceva; lucrul însuflețit prinde contur în receptorul sensibil (o aparență evident, pentru că obiectul trăiește doar în sufletul celor ce-l/ce-o privesc; interesante disjuncțiile de genul actor/obiect-simbol sau personaj literar/făptură reală; imaginarul este o unealtă perversă, ce ne trădează mereu, abătându-ne; divagând - adevărul atunci când îl afirmi nu mai este, este fluid, schimbător, asemeni făpturii, iar, prin aceasta, este mai aproape de minciună; există o forma absolută de adevăr, dar pe acesta nu-l putem decât adulmeca, nicidecum atinge; riscăm să îl murdărim de minciuna din noi; poate doar îl întrezărim prin mijirea pleoapelor; de aceea întreb, așa, nefilozofic - cum adică să căutăm adevărul - adevărul cui?; adevărul absolut ți se relevă sau nu; părerea mea e că într-un fel sau altul tot te lovești de El; mă rog, păreri; ar fi interesante celelalte păreri legate de triada... dar..., nu acuma; prea mare divagația); vedem diferit, iar vederea asta strâmbă ori ba ne influențează mai departe celelalte decizii; iar în obiectul văzut rămâne o adâncitură fină, o depresiune - urmă a privirii noastre - dar ciudat, ca o privire nefocalizată, acea depresiune este doar o iluzie (trimitere către imaginile stereoscopice, iluzii desigur manufacturate de emisferele noastre cerebrale; apoi imaginea aceea pe care-o rotești in orice direcție... alte iluzii; în fond, când privești clar lumea, după o limpezire a sinelui, începi să zărești crusta vopselei); revin - este o iluzie, pentru că acea depresiune lăsată de privire nu este înafară, ci înlăuntru, în suflet (lumea întreagă este o scenă prin care actorul se desface de sine puțin câte puțin, până când esența, ca o străfulgerare se eliberează de balast și dispare - actorul ce dispare pe scenă)... Discuția asta poate aluneca departe.
Revenind: când privești un lucru, te privești pe tine descompunându-te. Lucrul însuși se exfoliază sub acțiunea timpului și a celorlalte simțuri. Cel mai ciudat e că pentru timp nu există un organ receptor, ci un cumul de organe. De unde concluzia că timpul este o senzație construită (iarăși văl/voal). Orice act este unul creator sau distructiv, involuntar, foarte puțini reușind să treacă printre; astfel încât atunci când te exprimi acel act scapă din tine, devine străin, te rupe, evadează. Orice act devine astfel eroziunea ființei (primul strigăt - semnul sfârșitului). Exprimându-ne, murim câte puțin. Dar nu putem trăi fără a ne exprima. Și asta pentru că suntem ființe reflexive. Orice lucru ce ne lovește (și prin lucru aici înțeleg obiect &făptură) lasă o vibrație surdă, ce se amplifică până erupe; apoi alta și alta șamd. În ceea ce privește făpturile, amestecul este mult mai complex. Imaginația, fie ea artă sau deraiere (evadarea este o formă de artă), este doar o minciună, nimic mai mult. Nu caută adevărul, pentru că nu are cum să-l găsească. În schimb crează adevăruri. Adevărul ți se dăruie, nu poți să-l prinzi, iar când îl prinzi, îți scapă.
Însăși privirea ta devine străină sinelui, alipindu-se acelui lucru; cu alte cuvinte, sentimentul ce-l ai în preajma acelui obiect nu-ți apartine, a fost declanșat/stimulat de acel obiect și, prin asta, nu-ți aparține; de aici întrebarea - ce-ți aparține cu adevărat? Nimic, chiar nimic. Dar un nimic foarte important!”

C.S.:„O delimitare subiect/ obiect este întotdeauna necesară, dar și o mare tentație să reduci totul doar la locul de înterpătrundere a lor, acolo unde ele parcă se confundă. Granița dintre personaj și făptura reală este locul unde poți să vii din ambele părți. Nu știu dacă imaginarul e chiar o unealtă ”perversă”, dar cert că este fascinantă. De aceea am spus la un moment dat că am inventat personaje pentru mine. La fel de bine cum altele sunt inspirate de fâșii fluturânde ale unor personaje reale.”


10. În loc de concluzie

De aici începe disecția-înstrăinare. Scrisori tot mai multe. Și punți între insule de tăcere.
Și cel fără-de-nume își găsește numele. În interviu. Ceva forțat, artificial, dar cu atât mai familiar. Pentru că-i personal! Iar ea, Fata din livadă (lapona Enighel) devine subjugata unui concept, unei ideații și, prin asta, o amprentă a ei (dar nu o prezență). Cel fără-de-nume a reușit să-i îndeplinească dorința din începuturi (de a o reconstrui din coji, urme, fluturări de eșarfă). Dar nu reușește s-o cuprindă prin aceasta și nici nu dă semne că ar dori măcar să cuprindă mai mult decât un abstract fantasmagoric încuiat în sinele său. Ferestrele și ușile sunt închise de acum. Și totul se desfășoară interior, alchimic, asemeni pruncului în pântec. Iar în interior o păpușă de cârpă. Pueril, refuzându-și maturitatea, o rigă Crypto, cel fără-de-nume dă dovadă de-un egoism aparte, rapace. Fără-de-nume, împrumutând aparența unui nume exterior, interesat nu de formă, ci de reflectarea ei („eșarfa există în măsura in care există și ea”), coboară căutarea pe plan interior.
”Se spune că avantajul de-a fi scriitor este acela că poți să faci orice cu personajele tale.[...] Eu, însă, nu pot face așa ceva cu personajele mele, ar însemna să le constrâng. Nu sunt decât o marionetă în mâinile lor, nu sunt decât martorul poveștilor lor. Ele în imaginație sunt reale și în realitate sunt imaginare, dar au întotdeauna identitate și voință proprie.”

Brusc planurile filează pentru o secundă și, fără să vrem, ne trezim în lumea interioară. Iar cel fără-de-nume devine din autor – marionetă. Și noi asemeni. De data asta suntem legați împreună. Realizăm că de fapt așa a fost întotdeauna – împrutându-le carnea viselor noastre, ele, visele, au devenit reale și și-au cerut dreptul la libertate, înșelându-ne speranța demiurgică și, prin împrumutul socotit drept dat natural, subjugându-ne. Este cam ceea ce a făcut omul cu Dumnezeu! Acum este rândul nostru să devenim dumnezei. Să ne acceptăm rolul de părinte.


11. Scrisori către un prieten

„Scrisoare către un prieten” – o scrisoare către [Omul-coardă-de-vioară]. Sâmburii unei alte scrieri. O comunicare cu cel ce-ar fi putut fi. Îngerul ce-și coboară aripile într-o piele de năpârcă pentru a deveni bidiviul ce-l poartă pe „voinic” (a se citi cel slab, nevolnic) către ceruri. Plural desigur, așa cum si paradisurile labirintice își desfac pântecul de fecioară, așa și cerurile se decojesc de pe-un miez infinitezimal de mărunt, aproape de neatins.
Se auzea chemarea „nu cea aamiezii toride / și nici a nopții tăcerilor reci” (nu a suferinței / dorului), ci acea mirare care plutea în inocența primei iubiri (”un cântec de dincolo de păduri”). Metamorfozele sunt abia perceptibile, lucrurile cele mai banale trezesc trăiri nebănuite, un soi de tristețe a unei iubiri începute, a unei piersici decojite, apoi mușcate, devorate în „Cântecul unei prințese persane”. Ce altceva e muntele decât o treaptă, ce altceva ploaia decât un înger ce-și despletește visele, lăsându-le să-i alunece printre degete peste un deșert de fapte și nisipuri încinse.

Și lucrurile se fărâmă, iar fantomele își deschid propriul chip din visele noastre. «Nu-i nimic, mi-a spus [„Fata din livadă – veriga lipsă”], împingându-mă cu degetul în tâmplă, așa am să te pot păstra întreg.». Și ea mă ia cu ea, în palmele ei, în timp ce eu mă fărâm din ce în ce mai mult fantomatic între visele mele. Și-n fundal „Honey” (Moby) lovindu-mi timpanele ca un joc de v-ați-ascunselea.
„Expresul de Viena”... Aceasta îmi aduce aminte de cum dau din cap indiencele atunci când zic nu. O, șarpele, cum mai dansează șuvițele părului lor, cum strălucește soarele printre ele. Și frunzele își desprind clinchete de pe buze cu străluciri de cristal. Și aș prefera să nu scriu „între șine paralele ducând / tot mai departe de mine / ea îmi spunea că rămâne”, dar în interiorul meu creștea un soi de cârbune cu care mâzgăleam drumul anume cu desene de copil „în fantasticul ochilor tăi”. Poate iluzia trecerii este apa cu care mă botezi peste un târziu. Unele lucruri este bine să le lași fără nume, nu?
Dar „Voi inota cu delfini”. Și această iluzie devine atât de aproape. Voi deveni una cu sălbăticiunea din mine și voi încerca să-i dau din marginile mele o liniște, un nume. Ea va purta panglici de vânt în păr, iar ochii ei ovali (imperfecți de rotunzi, atât de aproape de mine prin această asumată disjuncție)... Iar ochii ei ovali mă vor țintui de departe. Un blestem incomprehensibil din afară, dar care poate fi deslegat de vraja ce-l tintuiește în pieptul meu printr-un soi de iubire aparte.
„Aurora nopții (dezvelirea)” conține poate cea mai delicată poezie din tot albumul. Tăcerea poate se cuvine către luminile sale retrase. Aici găsesc un vers ce mi-a cântat tinerețea („probabil credeau că la mine e raiul”), dar care desprins de context conține atât de puține.
Și-un soi de amorțeală îți cuprinde jumătate de trup, jumătate de inimă, jumătate de privire, și cheaguri de vise amestecate cu durere îți astupă vasele-coloane de orgă prin care cioplite în sunete se smulg păsări pentru a trăi cu desenul lor de cărbune solutia finală din marea evadare.
„Aurora zilei (învelirea)” și „Cele o mie de lucruri” vin una în continuarea celeilalte în același dans, cu un aer ușor demodat, copilăresc, dar cu atât mai mult sincer. Și asta îți mângâie obrazul ca o mână caldă de fată ce-ți spune... Chiar ce mai contează ce anume?
Apoi „Prințesa de nisip” și „Îmblânzitorul de fluturi” - două atingeri.


11. Ludic, lapidar, secund

Dar simt că-mi scapă ceva. O da, interviul cu ea, fata. Cum care fată? Fata din livadă! Ei, na!(?!)
Tonul acesta este abordat din start în interviu. De aici senzația de ludic. Aici sunt părți care explică întregul. Ar merita menționate, dar cred că am făcut-o deja, cumva, mai sus.
Totuși – «Eu eram altfel decât scria el, iar când și-a dat seama l-a durut, dar imaginația lui o luase razna. Ea l-a trădat, nu eu. Și a rămas cu impresia că el este cel care a plecat. [...] El le dă personajelor sale posibilitatea de a se întoarce împotriva lui, asta înseamnă să fii creator cu adevărat. Am vrut să-i dau piersicile, eșarfa, livada întreagă. Dar el a luat din mine universul întreg. Parcă nu-i mai ajungeam. El nu știe, dar aproape m-a ucis cu dragostea lui fără margini de atunci. [...] Am fost nedreaptă atunci cu el, i-am reproșat că a făcut-o [pe fata din livadă] pentru faima și orgoliul lui. Dar atunci mi-a spus ceva... Voia ca toate femeile să spuna „vreau să fiu eu fata din livadă”. [...] El zice că a dat greș, dar eu știu, chiar dacă numai pentru o clipă, a reușit. Restul e doar plata pentru acea clipă de rai.»

Și totul din ea se termină la țărmurile zilei întâi. Aici se încheie noaptea.


_______________________________________________________

D. Turnul de fluturi (2005-2009)



Și aici începe ziua. Plain and simple. Străinul, conținătorul se descrie anatomic. Dar nimic nu este chiar atât de simplu. Pentru că străinul...

Partea aceasta (Turnul de fluturi) suferă de prea multă descriere și de metaforă, care dezvăluie mai mult decât ascunde. Se vede iubirea, dar ea e ca un măr taiat în felii pe o farfurie albă. E un soi de inocență a celui ce iubește. O inocență ce se vrea întreagă.
De aici merită amintit "Când nimic nu rămâne". Și-apoi te spintecă un vis. "Iacob și visul" decrie ceva mai ascuns din măruntaiele sufletului un cântec pe care merită să-l ții în palme. Apoi o strălucire / curcubee de ape în "Despre om". Și cântec în "Privire în urmă", apoi "Narcoză", "Îmblânzire". Și "Mirare de toamnă". "Orele". Părți în care răsufli.
"Antielegie".
"Cântec".
Un erotism aparte în – "Străină".
"Pas de deux".
"Sprint final, în gheare".
"Sub pânze".
"Poesis".
"Și dacă".
O glumă foarte reușită – "Poveste cu un cal (de ziua lui Nichita)".
"Unde nu-s".
Atingeri din diverse unghiuri ale unui alt univers. Un turn de fluturi pentru că se spulberă de dorești să(-l) cuprinzi. Și-atunci nu atingi. Citești. Și înțelegi. Înțelegi că ți-e foame, o foame de înger. Și mânânci, în timp ce trosnesc coaste și pene rigide de un alb rece, solid între măselele tale deschise perfid. Și nici un sânge o să lovească pământul.





.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!