poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1975 .



Gulagul din umbra palmierilor (II)
proză [ ]
Sindromul ferestrei sparte în casa "Gulag" din Casablanca, începutul sfârșitului

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [dorarab ]

2012-04-19  |     | 



Se îngâna ziua cu noaptea. Cornul lunii și stelele stăteau agățate pe cer, parcă nemișcate pe vecie deasupra casei "Gulag", iluminând-o misterios, ca într-o poveste cu Șeherezada. În tot cartierul nu se auzea nici un zgomot, măcar, așa cum s-a mai întâmplat, un pârâit - prrr… prrr… prrr… - de la vreo motocicletă condusă cu viteză nebună de un tânăr terbilist sau de la vreun autoturism la volanul căruia s-a urcat, într-o stare avansată de ebrietate, un domn burtos, respectabil, conștient că nu există în codul rutier marocan vreo infracțiune legată de alcoolemie în sânge, plecat de la unul dintre barurile din piața Mers el Kebir din apropiere.
Era liniștea dinaintea furtunii. Dintr-o dată s-a auzit un zdrăngănit de sticlă spartă - zdrang… zdrang… zdrang… O pală de vânt s-a strecurat printre străzile întortocheate și a trântit de trei ori cerceveaua lăsată deschisă a dormitorului lui Jorj, care a sărit din pat direct în papuci și s-a dus la fereastră. A deschis obloanele. Sus a văzut niște scame de nori, care veneau repede dinspre nord-est și ascundeau pentru câteva clipe sclipirile aștrilor. Jos, pe gresie, papucii călcau pe cioburile de sticlă. "O fi vreo furtună la Marea Mediterană sau mai de departe, la Marea Baltică sau, de ce nu, la Marea Neagră, care la Casablanca se resimte doar ca o adiere de vânt", a fost primul gând al lui Jorj. A închis cu grijă obloanele, apoi cerceveaua fără geam și s-a întors în pat. Ar fi dorit să adoarmă, dar alte gânduri îl încercau: "Cioburile aduc noroc. O să curăț gresia dimineața. Să fie acesta un semn al sindromului fesrestrei sparte pentru «gulagul din umbra palmierilor», că este începutul sfârșitului, că voi pleca acasă?" Jorj a închis ochii și a intrat câteva minute în acea stare dintre veghe și somn, prielnică apariției ideilor originale, după care, în sfârșit, a adormit.
A început a visa frânturi din prima zi, când a ajuns la Casablanca. Un avion "TU 154" al companiei "TAROM" l-a adus pe aeroportul "Muhammad V". Nu s-a simțit dincolo de Cortina de Fier decât după ce a părăsit pista aeroportului "Schönefeld" din Berlinul de Est, unde cursa regulată București – Casablanca a avut prevăzută o escală. Doar ziarele "Scânteia" distribuite gratuit cu fotografia pe jumătate de pagină a lui Ceaușescu i-au mai domolit bucuria. Impresia de "mare realizare a construirii socialismului", pe care a căpătat-o la aeroportul "Otopeni", s-a estompat complet, când a văzut omologul din Casablanca, a cărui construcție a fost începută în 1943 ca bază militară de către americanii, care, până la urmă, în 1963 au părăsit-o.
Când a ieșit din aeroport, orizontul era ascuns de o vegetație exotică, mediteraneeană, în tonuri de albastru, roz și violet, cu accente de galben și alb. Un autocar a dus tot grupul de profesori români până la hotelul "Moussafir", situat la nici zece metri depărtare de gara "Casa - Voyageur". În curte a văzut câțiva palmieri superb întreținuți și un gazon impecabil. Totul a fost gratuit, cazare și masă, timp de o săptămână. Apoi, cine dorea să rămână la hotel trebuia să plătească, ceea ce, evident, nu a convenit nimănui; toți au plecat să caute locuințe de închiriat, firește pentru buzunarele lor!
Jorj era celibatar și dorea un apartament central, micuț și ieftin. Recepționera hotelului i-a vorbit despre o vilă situată central, cu un etaj și apartamente mici, la o chirie de numai 150 de dolari pe lună. A vizitat-o și a găsit-o convenabilă, chiar dacă... și, ajuns la acest moment al visului, Jorj s-a trezit, atât de mult l-a afectat faptul că apartamentele disponibile erau doar la etaj, unde tavanul radia căldura acumulată în timpul zilei de terasa care ținea loc de acoperiș. Nu și-a dat seama de acest inconvenient la semnarea contractului de închiriere cu proprietarul. Abia după aceea... A încercat el o soluție, a schimbat apartamentul cu altul aflat tot la etaj, dar în umbra rară a unui palmier mai bine poziționat – o măsură ca să fie! Venit dintr-o țară cu climă temperată, unde se fac remarcate mai mult iernile decât verile, Jorj nu și-a închipuit cât de neplăcut este la prea mult soare. În toate verile, el nu s-a putut culca mai devreme de miezul nopții; uneori, ca să adoarmă, era nevoit să mănânce jumătate de ceapă – somnifer natural.
Jorj a închis din nou ochii, era în vacanță și dorea să se mai lase în voluptoasa îmbrățișare a lui Morfeu. Visul început a continuat. Ce surpriză a avut când a aflat că un apartament de la parter era ocupat de un român – Oprea, care venise cu o săptămână mai devreme, în primul lot de cooperanți! A fost o mulțumire sufletească, avea vecin un compatriot, dar îl luase și grija că era foarte posibil ca să se fi procopsit cu un informator al Securității.
Apoi i-a cunoscut pe ceilalți locatari: rusul Volfik, bulgarul Ivan, ungurul Mátyás, polonezul Aleks, cehul Janek și est-germanul Hans, toți profesori cooperanți, care, culmea, vorbeau românește. Cu toți a vorbit prudent, cu grijă să nu defăimeze comunismul, de care fugiseră, deoarece își dădea seama că, deși el era în afara granițelor țării, existau canale… oculte de informare, care duceau la București. Așa că toate discuțiile lui au pornit cu glume, pe alte teme, mai ales că prima impresie contează…
Despre ruși auzise încă din copilărie niște vorbe peiorative: "rus, rus. cucuruz". Când colo, a descoperit un tânăr slăbuț, cu părul blond, lăsat în plete, cu ochi albaștri, visători, care nu s-a sfiit să-i spună lui Jorj chiar la prima întâlnire:
- Voi, românii, sunteți niște curvișoare, vă dați când cu unii, când cu alții.
Jorj a vrut să i-o întoarcă: "Iar voi sunteți niște cotropitori", dar, prudent, a coborât o jumătate de notă muzicală:
- Iar voi niște vizitatori nepoftiți, uitați să mai plecați de unde ați venit.
- Noi am trimis primul om în cosmos, știi, pe Iuri Alexeevici Gagarin, care a zburat o oră și 48 de minute, s-a lăudat Volfik. Jorj a reușit să destindă atmosfera cu un banc:
- Rudele din Siberia ale unui cosmonaut au ajuns la Moscova. Au sunat la ușă și a deschis micul Sașa. "Unde sunt părinții tăi? ". Sașa răspunde: "Tata este pe orbită, în cosmos, dar se va întoarce în curând, însă mama o să vină mai târziu, deoarece stă la coada de la magazinul “București”.
Ivan numai unul dintre acei "bulgăroi cu ceafa groasă" nu era, semăna cu Volfik, doar că avea părul tuns scurt. Nu s-a supărat când Jorj a început să-i spună o strofă învățată în copilărie: "Un bulgar care pe nume se chema Dedu Ivan"... "Știu continuarea”, i-a luat vorba din gură Ivan: "Înțelept ca toți bulgarii, dar… cu capul de bostan, / Într-o noapte-ntunecată, auzind pe-al său vițel, / Ce zbiera de parcă cică înfigeai cuțitu-n el, / Se apropie și vede cum un lup rupea iute din vițel. / Dedu nostru, mititelul, se băgă sub pat de frică. / Dimineața, când se scoală, din vițelul lui din curte / Mai găsi un vârf de coadă și zise către nevastă: «Vezi, bre, tot vițelu-i mai voinic, / Din el a mai rămas coada, din lup – n-a mai rămas nimic»!"
Mátyás era tot un blond, dar cu ochi verzi și cu pomeți lați, mongoloizi, semn că avea și sânge unguresc, nu numai românesc. Jorj ar fi dorit să-l întrebe: "Cine au fost primii în Transilvania, dacii sau hunii? " Dar s-a abținut și i-a spus un banc: "Un român, un țigan și un ungur pescuiau pe malul Oltului. La un moment dat li se încurcă undițele și prind un peștișor de aur, care le spune că va împlini câte o dorință la fiecare. Ungurul zice că dorește ca toți ungurii să ajungă în Ungaria, unde să trăiască bogați și fericiți. Ungurul dispare, semn că dorința i-a fost îndeplinită. Þiganu spune că dorește ca toți țiganii să ajungă în India sau Pakistan, unde să trăiască bogați și fericiți. Þiganul dispare și el. Românul întreabă: «Peștișorule, toți ungurii au ajuns în Ungaria?». Peștișorul: «Desigur!» «Peștișorule, toți țiganii au ajuns în India?» a venit a doua întrebare. Peștișorul: «Desigur!» La auzul acestor răspunsuri, românul spune: «Peștișorule, mie nu-mi mai trebuie nimic!»"
Când l-a văzut pe Aleks, ochi mari, bărbie proeminentă, Jorj a crezut că și-a văzut un frate, cu diferența că nu era șaten, ci blond.
- Am cunoscut la Mamaia o turistă poloneză foarte frumoasă. Așa sunt toate? l-a întrebat Jorj.
- Am un banc pentru tine în acest sens, i-a răspuns Aleks.
- Spune-l, sunt numai ochi și urechi.
- O poloneză între două vârste, nemulțumită că soțul ei își făcuse obiceiul să întârzie la cină, a făcut o baie. După ce a ieșit din cada plină de spumă, nefardată cum era se uită în oglindă. "Of!", exclamă ea. Se întoarce în profil, alt "Of!" Apoi se consolează: "Așa-i trebuie ticălosului!"
- Bun banc! Apropo! Am pus-o pe turista poloneză să pronunțe după mine "Oaia aia nu-i a ei", iar ea mi-a spus că o apucă amețeala, deoarece este obișnuită doar cu șiruri de până la opt consoane consecutive.
Cu Janek primul contact a fost, de asemenea, într-o notă veselă, cehoslovacul întrebându-l pe Jorj:
- Care este diferența dintre o femeie și o halbă cu bere, fie ea cehoslovacă?
- Bănuiesc ceva, dar aștept să-mi spui tu.
- Halba cu bere poți să o împarți cu prietenii fără ca cineva, în final, să plătească pensie alimentară.
Consecvent strategiei de a discuta orice altceva, dar nu politică, Jorj i-a spus și lui Hans un banc încă de la prima întâlnire:
- Un român care nu vorbea germana a ajuns la Berlin și s-a cazat la un hotel de o stea, la care camerele nu aveau grup sanitar. Când i-a venit să facă treabă mică, nu s-a descurcat și a pătat cu pipi peretele de lângă ușa camerei. După un timp i-a venit să facă treabă mare. De această dată a ieșit afară din hotel, iar în spatele clădirii a văzut un butoi cu apă de ploaie. S-a urcat pe el și s-a descărcat acolo. Dimineața cioc… cioc… cioc… la ușa românului; femeia de serviciu l-a întrebat furioasă, arătând spre pata de la ușă: "Was ist das, was ist das?" Românul a înțeles nemulțumirea femeii și i-a răspuns cum s-a priceput: "«Was ist das», ca «was ist das», dar să-l vezi pe «was ist» doi, cum plutește în butoi!"
Jorj ar mai fi dormit, iar visul ar fi continuat, dar Oprea și Ivan tocmai au început nesfârșitele lor partide de table. Zarurile se rostogoleau cu un zgomot amplificat de pereții curții interioare, zurrr… poc… zurrr… poc… zurrr… poc… Prin ferestrele interioare deschise, ecourile ajungeau în toate apartamentele. S-a uitat la ceasul de perete, care arăta ora 10,30. "Este momentul să evaluez pagubele", și-a propus el, ridicându-se în capul oaselor.

***

Volfik nici măcar nu a tresărit când s-au spart geamurile ferestrei lui Jorj, era prea obosit, petrecuse mult după miezul nopții, în compania Muslimei (Supusa).
A remarcat-o imediat, nici nu se putea altfel datorită înălțimii ei, într-un magazin de încălțăminte de pe o bine-cunoscută stradă pietonală și comercială din Casablanca, un fel de "Ladies’ Mile" de pe Broadway în variantă locală, care poartă numele prințului Moulay Abdallah, fratele mort prematur, la numai 48 de ani, al regelui Hassan II. Arăboaicele sunt directe, da sau nu, fără false pudori sau spirite de salon, voltairiene, care în opinia lui Freud sunt impulsuri sexuale filtrate. Muslima i-a zâmbit larg, când el a intrat și a fixat-o cu privirea admirativă, poftitor de formele ei rubensiene - bustul bogat, fundul – invitație la poarta raiului, șolduri largi, pulpe bine făcute - de sub rochia înflorată din triplu-voal elastic, care, deși era lungă până sub genunchi, stârnea ispite. Primele lui cuvinte, spre marea plăcere a vânzătoarei, au fost în darija, dialectul limbii arabe vorbit în Maghreb: "Ința zuina cal badr" (Tu ești frumoasă ca luna plină). Apoi, din câteva cuvinte franțuzești și-au dat întâlnire seara, după terminarea programul ei de lucru, la fântâna arteziană din centrul pieței Muhammad V.
Muslima a venit cam la trap, cât să sperie câțiva din sutele de porumbei, care fac deliciul copiilor și îndrăgostiților. "Dari ma și baiid… faqat țalața dagaik… rijlan" (Casa mea nu este departe… numai trei minute… pe jos), i-a spus Jorj într-o darijă stricată, luând-o înaintea ei, pentru a nu fi văzuți mergând împreună.
A descuiat precipitat poarta de fier forjat de unde, pentru a ajunge în curtea interioară, se parcurgea un pasaj la care tavanul era exact planșeul camerei de de-asupra. A așteptat până ce Muslima a intrat, apoi a încuiat poarta cu grijă, nu care cumva să intre musafiri nepoftiți, musulmanii fundamentaliști, care se opun relațiilor de ocazie, mai ales dintre supusele lui Allah și străinii de altă religie. A condus-o pe noua lui cunoștință prin pasaj, a făcut la stânga, pentru a intra în curtea interioară, ascunsă privirii trecătorilor.
Locatarii au întâmpinat apariția lor cu priviri admirative, dar și puțin invidioase. S-au auzit și câteva șuierături de încântare, decente, în surdină, gesturi de oameni necomplexați, care nu doresc să crească mormanul de frustrări din sufletele lor. Ca și vecinii lui, Volfik "se spurcase", cum spunea el în glumă, la arăboaice încă de pe 11 martie 1985, de când Mihail Sergheevici Gorbaciov a ajuns prim-secretar al P.C.U.S. și a introdus perestroika. Pentru ei această mișcare reformatoare a însemnat, pentru început, doar libertatea la sex cu musulmanele. Cu un an înainte, ca un făcut, toți locatarii gulagului din umbra palmierilor au divorțat. "Ochii dacă nu se văd se uită, iar autoexilul în Casablanca ne-a costat fericirea conjugală", recunoșteau ei la unison. Familiile au rămas acasă, iar ei plăteau pensie alimentară.
Prima grijă a lui Volfik a fost să-i ceară Muslimei cartea de identitate, ca să vadă dacă este majoră; nu vroia să încalce legea marocană, care prevedea pedeapsa cu închisoarea de la trei la cinci ani, pentru relații sexuale cu minorii. O altă regulă de aur a relațiilor lui cu musulmanele era să nu le dezvirgineze, chiar dacă unele îl rugau în acest sens, deoarece l-ar fi obligat familiile lor, sub amenințarea cu moartea, să le ia de soții. Volfik știa bine ce înseamnă virginitatea la musulmani: dacă în noaptea nunții mirele constată că mireasa nu este virgină, atunci este obligația tatălui fetei să spele rușinea familiei și să o omoare, "crimă de onoare". Visul multor marocance sărace este să se mărite cu un străin, preferabil creștin, și să plece în străinătate. Întrebată în "chestiune", fata a declarat că este virgină, cum stă bine unei musulmane nemăritate. Ultima afirmație nu l-a deranjat pe Volfik în demersul lui; el știa din experiență - doar avea la pat cel puțin o marocancă pe săptămână, s-a întâmplat și trei pe zi - că fanteziile erotice ale "supuselor" sunt nemărginite ca urmare a secularei lor lupte, pentru a câștiga favorurile bărbatului.
În al treilea rând, știind că marocanii simpli merg doar o dată pe săptămână la baia comunală tradițională arabă ("hammam"), Volfik i-a propus Muslimei să facă un duș. Invitata lui a profitat de ocazie ca să se spele pe cap. "Astăzi a fost îngrozitor de cald!" s-a scuzat ea, când a ieșit din baie cu părul alb satinat, tuns scurt, iar șoldurile acoperite parțial de un prosop. Atunci a observat Volfik că, deși avea pielea albă ca neaua, trăsăturile ei erau de negresă: buze groase, păr cârlionțat. Nu mai văzuse așa ceva. "Sunt o negresă albinoasă, uite și irisurile mele bat spre roșiatic", a explicat ea, după ce a văzut că europeanul făcuse ochii cât cepele.
Marcat de ciudățenia musafirei, Volfik era gata- gata să uite o altă regulă pe care și-o impusese în relațiile cu marocancele - să le dea de mâncare, manevră prin care ele erau stimulate să fie mai plăcute în pat și, de asemenea, ele nu se supărau prea tare când, în final, aflau că el nu are bani decât pentru… taxi, suma maximă fiind echivalentul a cinci dolari, chiar dacă era vorba de cel mai îndepărtat cartier din Casablanca.
Abia la zgomotul jocului de table, filmul visului s-a rupt. "Aaa… tablagii de Ivan și Oprea, balcanici, ce să le faci!", a comentat în gând Volfik, care ajunsese pe punctul de a se scula. Brusc a renunțat, deoarece a simțit trupul moale, cald, ușor transpirat al Muslimei. Instinctiv, mahmur cum era, i-a desfăcut picioarele cu o mână și s-a ridicat peste ea. I-a simțit căldura pulpelor moi, ispititoare, călcâiele ei pe partea lui dorsală mai moale, care îl împingeau spre ea, când un gând i-a trecut prin minte ca un fulger; a întrebat repede ca să nu facă vreo greșeală:
- Ești virgină?
- Desigur, aseară ți-am spus, ai uitat? Dar, dacă insiști o să găsești o găurică în himenul meu elastic, m-am născut cu ea, pe unde poți penetra; azi-noapte ai găsit-o.
Volfik s-a trezit de-a binelea, spre norocul lui, deoarece și-a adus aminte de o altă sex-regulă: să nu slobozească "sămânța" în "tunel", deoarece marocancele sunt bune de prăsilă, uterul lor dând naștere în medie la șase copii. De aceea, a schimbat tactica, a început și a sfârșit cu… "69", iar în intervalul dintre cele două poziții, prelungit cât a fost posibil, a lăsat-o pe Muslima să-și dea frâu liber imaginației.
Odată jocul dragostelor terminat, ei au avut chef să mai lenevească în pat, să stea de vorbă:
- Unde locuiești?
- Eu stau în Medina, într-o casă construită în secolul trecut, cu un etaj, într-o cămăruță închiriată, situată sub scară, lungă cât să încapă un pat și lată cât să mai pun alături o noptieră, o măsuță și un dulăpior. Ca să ajung la ele trebuie să mă urc în pat. Peretele despărțitor de casa scării este din lemn. Grupul sanitar este comun și se află tot în casa scării. Vecinii mei sunt săraci ca și mine. La etaj stă o familie numeroasă: patru fete și un băiat. Tatăl lor a murit, iar mama lor este bolnavă, nu poate lucra. Fetele trăiesc din diferite munci ocazionale, mătură prin taverne, în Medina, iar băiatul este un drogat incurabil, fără serviciu, care a devenit atât de violent, încât mama lui l-a reclamat la poliție, pentru că a bătut-o crunt de tot; săraca n-a avut bani să-i dea pentru droguri. Acum este la închisoare spre marea ușurare a tuturor. Poate știi că în Medina se vinde "kif" aproape la vedere.
- Aaa… "kif"… știu ce înseamnă, este hașișul cultivat în Munții Rif. Am văzut în cafenelele din Medina bucățele de "kif"… ăăă… ele sunt mari cât grăunțele de porumb, de culoare gălbuie și translucide. Un astfel de grăunte bine sfărâmat prin frecare în podul palmei este suficient pentru o țigaretă specială denumită "juan" de voi, marocanii. Știu întreaga tehnologie: se amestecă tot în podul palmei hașișul mărunțit cu tutunul luat de la o altă țigaretă, după care această materie primă se introduce într-o nouă foiță de hârtie. Se rulează cu grijă până se obține forma de țigaretă, se "lipesc" cu salivă marginile foiței și produsul este gata. Dar, ia spune-mi, unde te-ai născut?
- Ai auzit de Tarfaia?
- Ãăă…
- Dar de Cap Juby, localitate pe țărmul Oceanului Atlantic?
- Acolo a fost detașat, în 1928, Antoine de Saint Exupéry, ca șef al bazei aeriene a Companiei "Latécoère", care a asigurat curse poștale între Toulouse și Dakar. El este autorul cărții "Le petit prince" ("Micul prinț"). Ai citit-o?
-Ãăă…
- Păcat. Îmi amintesc o frază care mi-a plăcut foarte mult: "În prima seară am adormit pe nisip la o mie de mile depărtare de orice pământ locuit".
- Aaa… mie îmi vorbești despre Deșertul Sahara? De câte ori s-a întâmplat să adorm pe nisip ca micul prinț! De zeci de ori în timpul copilăriei mele petrecute la Tarfaia, denumită, cum mi-ai spus tu, Cap Juby până la obținerea independenței Marocului față de Franța din…
- Din 2 martie 1956.
- Constat că tu cunoști istoria țării mele mai bine decât mine.
- Deci te-ai născut la Tarfaia.
- După ce am terminat școala primară am început să muncesc în cherhanaua din port. Atunci am aflat că pescarii de pe șalupe se îndeletniceau în plus cu transportul clandestin de persoane și de hașiș în Insulele Canare. De acolo aduceau mărfuri de contrabandă: alcool, țigări, aparatură electrocasnică. Gândul meu a fost să plec într-un oraș mare. Tatăl meu m-a ajutat și anul trecut m-a dus la o rudă îndepărtată de a noastră, care ținea o brutărie în Casablanca. Atunci am închiriat cămăruța în care locuiesc și astăzi. El trăia singur, deoarece soția lui a murit de inimă rea, la puțin timp după ce a aflat că cei doi fii ai lor, chelneri, au fost împușcați pe 9 iulie 1971, în timpul banchetului oferit de regele Hassan II, la Palatul de Vară din Skhirat.
- Ai spus împușcați?
- A fost un atentat la viața regelui, organizat de generalul Muhammad Medbuh, comandantul gărzii de pază. Hassan II s-a ascuns într-un grup sanitar și nu a fost găsit. Au fost ucise peste 100 de persoane, inclusiv fiii rudei mele, care au fost angajați temporar, pentru a fi chelneri la cei peste 500 de invitați.
- Anul acesta brutăria a fost demolată, pentru a se construi un complex comercial, iar eu am rămas șomeră. Nu mă pot întoarce la Tarfaia, m-am obișnuit cu viața din Casablanca. Cu greu am găsit de lucru la acest magazin, dar patronul mi-a pus în vedere că îmi va cere periodic favoruri… înțelegi ce vreau să spun… chiar și în timpul ramadanului, când noi, musulmanii, trebuie să devenim mai buni, să ne abținem în timpul zilei de la orice fel de pofte, ale stomacului sau ale…
- Marx și Freud ne-au învățat ce se întâmplă, dacă nu sunt satisfăcute necesitățile stomacului, respectiv, ale sexului.
- Apropo, în "Hadiț" la numărul 114…
- "Hadiț"?
- "Hadiț" este o culegere de vorbe și fapte ale Profetului. Așadar în"Hadiț" 114 stă scris: "Aișa a spus: «Aveam șase ani când Profetul s-a logodit cu mine și nouă ani când a avut relații conjugale efective cu mine»".
- Câți ani avea Profetul atunci?
- Cred că 53 de ani.
A urmat o tăcere profundă; neuronii lor aveau dificultăți în asimilarea acestor ultime afirmații.
- Trăiască Freud! a strigat Volfik, considerând că trebuie să pună punct acestei discuții, care devenise prea profundă pentru o zi de odihnă, după care iar a băgat o mână sub cearceaf…
- Ooo… mai poți încă o dată? a întrebat Muslima cu o undă de îndoială în glas.
- Schimbarea activității duce la creșterea productivității muncii! a rostit Volfik o zicală inginerească pe un ton atât de convingător, încât Muslima i-a atras atenția privind procedura:
- Începem și terminăm cu poziția "69", iar după aceea mâncăm, nu-i așa?

***

Mátyás s-a trezit, când fereastra lui Jorj a zdrăngănit. Lângă el dormea Ilse, foindu-se, deranjată evident de zgomotul neobișnuit. O privea la lumina lunii: era îmbrăcată doar cu o bluză transparentă, scurtă până la șolduri – căldură mare în Maroc! Ea venise din Berlinul de Vest, ca să-și savureze concediul în Maroc, dorință exprimată la punctul de frontieră Charlie, în urmă cu decenii...
După ce s-a pronunțat divorțul cerut de consoarta budapestană, Mátyás s-a gândit la prietena Ilse și i-a scris pe adresa cunoscută. Ilse divorțase cu ceva ani în urmă de un inginer francez, prea mult plecat în interes de serviciu pe toate meridianele planetei: punea în funcțiune cuptoare cu inducție cu canal de tip "Junker" pentru menținerea în stare topită a fontei de turnătorie. Nu avea copii și lucra ca asistentă la Clinica Evanghelică de lângă strada Kurfürsten ("Kurfürstenstraße"). "Singurul câștig al căsătoriei a fost că am învățat limba lui Voltaire", spunea ea adesea. Scrisoarea lui Mátyás, scrisă în engleză, începea cu o zicală franțuzească: "Prima dragoste este întotdeauna ultima" ("Le premier amour este toujours le dernier") și se încheia cu invitația de a-i face o vizită la Casablanca. Vest-germana nu a stat prea mult pe gânduri și i-a răspuns în franceză că pe 1 august va fi la Casablanca.
De cum a venit la aeroport, Ilse i-a spus vechiului ei prieten că nu vrea să fie stresată cu jurăminte de dragoste, ci amândoi să lase lucrurile să decurgă normal. "Vom împărți cheltuielile nemțește - «bruderschaft»", a dorit ea să pună lucrurile la punct de la început. Obiectivul principal era vizitarea timp de trei săptămâni a Marocului.

***

Mátyás a închis ochii și a început să aibă un vis lung cu unele din numeroasele "ședințe de partid", cum spuneau în derâdere "gulagiștii" la întâlnirile de pe terasa clădirii, unde fiecare povestea ce i s-a întâmplat în ziua respectivă. La prima "ședință de partid", a venit numai Hans, curios să-și cunoască concitadina de dincolo de Zidul Berlinului. Se uitau unul la altul și nu vedeau nicio deosebire fizică, dar câtă diferență de experiență de viață: "sora" liberă, "fratele" autoexilat pentru ca acest deziderat să devină realitate. Discuția a avut loc în franceză. Hans i-a spus Ilsei:
- Vedeți dumneavoastră, noi am inventat termenul de "gulagist", ne considerăm "gulagiști", deoarece vecinii din cartier ne văd ca fiind legați ombilical de gulagul de la est de Cortina de Fier, cu restricții la libertatea cuvântului, a inițiativei, unde, dacă cineva le încalcă este aspru pedepsit, trimis la închisoare, omorât, totul în numele unei ideologii, care duce, în fond, la o egalizare în jos, spre sărăcie, la o mentalitate de turmă. Însă, de fapt, noi am evadat din țările noastre, am scăpat de toate aceste neajunsuri, suntem liberi conform Declarației Universale a Drepturilor Omului, adoptate pe 10 septembrie 1948, care la articolul 14 spune: "Orice persoana are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa, și de a reveni în țara sa".
- Voi nu vă mai întoarceți acasă?
- Dacă lucrurile se vor schimba.
- Lumea din Occident vorbește, mass-media se face ecoul faptului că "Solidaritatea" poloneză și perestroika lui Gorbaciov au deschis cutia Pandorei și oamenii din Blocul de Est capătă tot mai mult curaj să-și exprime nemulțumirile, să militeze pentru schimbarea regimului totalitarist. Eu compar fenomenul cu o avalanșă, ca și cum un număr în creștere exponențială de oameni aruncă de pe vârful dealului bulgări de zăpadă spre Cortina de Fier, bulgări care se rostogolesc la vale, se contopesc și se vor transforma într-un bulgăre enorm, de neoprit, care va sparge toate opreliștile din cale. Se mai spune că U.RS.S. se va desființa prin implozie, va lua naștere o federație rusă cu un teritoriu mult redus, dar oricum mare relativ la populație, unde comunismul se va prăbuși, schimbare care se va produce și în fostele țări-satelit, iar R.F.G. și R.D.G. se vor uni într-un stat denumit simpu: Germania.
- La punctul 2 al "ședinței de partid" avem impresii de călătorie, a amintit Mátyás pentru a schimba subiectul stresant.
- ...
- Tovarăși, dacă nu vă înscrieți la cuvânt, atunci voi numi eu pe cineva. Dau cuvântul tovarășei... scuzați-mă... ăăă... am vrut să spun doamnei Ilse.
- Mulțumesc pentru încrederea acordată, tovarășe secretar de partid... am vrut să spun... ăăă... dragă Hans. M-am descurcat bine?
- De unde știi cum decurge o ședință de partid?
- Prind acasă posturile de televiziune DDR-F1 și DDR-F2, din Berlinul de Est.
- Am înțeles dragă Ilse. Ai cuvântul.
- Casablanca este capitala economică a Marocului. Are o populație de peste 2000000 de locuitori. Primul obiectiv a fost piața Muhammad V, unde se află o fântână arteziană muzicală cu o succesiune de peste 20 de jocuri de apă, construită în 1976. Ea este mărginită de clădiri magnifice ale arhitecturii coloniale franceze: Poșta, Palatul Justiției, Prefectura.
- Dar catedrala Sacré-Cœur ați văzut-o? a intervenit Hans.
- O construcție impunătoare lăsată în paragină. Am vrut să intrăm, dar cele trei uși erau închise și blocate cu niște scânduri mari, nici măcar rindeluite, bătute cu piroane, aspect dezolant, total inestetic, un fel de catedrală răstignită, dacă mi se permite o asemenea sintagmă.
- A fost construită în 1930, după proiectul arhitectului Paul Tournon, când în Casablanca trăiau peste 40000 de creștini rezidenți. Acum dacă sunt 5000. Pentru ei funcționează biserica Notre Dame de Lourdes, situată pe bulevardul Zerktuni, la cinci minute de mers pe jos de aici. Ați ajuns acolo?
- Încă nu. De la Piața Muhammad V am coborât pe bulevardul Hassan II, până la Piața Națiunile Unite.
- În fiecare oraș marocan există o piață cu un nume oarecare, de unde pleacă două bulevarde principale: Muhammad V și Hassan II. Ați văzut intrarea în hotelul "Hyatt" din mijlocul pieței, care o imită pe aceea a hotelului din filmul "Casablanca", în care rolurile principale sunt interpretate de Ingrid Bergman și Humphrey Bogart?
- Am vizitat și barul din interior, denumit "Casablanca", unde pereții sunt plini de tablouri mari cu imagini din celebrul film.
- Ce ați făcut apoi, ați luat-o pe bulevardul Muhammad al Hansali, spre gara "Casa Port", sau pe bulevardul Muhammad V, pentru a ajunge la gara "Casa – Voyageurs"?
- Și una și alta.
- Înseamnă că ați făcut vreo zece kilometri de mers pe jos.
- Ooo… de aceea suntem extrem de obosiți.
- Ce veți face mâine?
- Vom merge la plaja din Aain Dziab, a răspuns Mátyás.
- Merg și eu, a spus Hans.
- Ce te bagi, vrei să-mi furi prietena? a întrebat Mátyás nervos, în românește.
- Ãăă... vroiam să nu merg singur la plajă... ăăă... la Aain Dziab... ăăă... doar atât, a răspuns Hans tot în românește.
- Las-o baltă, du-te în altă parte, la plaja din Muhammadia, răcorește-te în ocean! i-a sugerat Mátyás și mai agresiv, de asemenea, în românește.
- Am înțeles ceva, dar nu bine; ați vorbit într-un dialect francez? a întrebat Ilse cu ochii mari a mirare.
- Este limba noastră comună, a "gulagiștilor", a răspuns Mátyás.
- Aăă... între voi nu vorbiți franțuzește?
- Ba da, însă, când nu dorim să fim înțeleși de persoanele din jur, vorbim românește.
- Ce legătură are Bucureștiul cu Moscova, Sofia, Budapesta, Varșovia, Praga sau Berlinul de Est?
- Noi avem diferite relații cu Bucureștiul; în cazul tău n-a existat o punte specială între Berlinul de Vest și Paris?
- Este adevărat, dar nu mai vreau să-mi amintesc despre această parte a vieții mele.
- Când vei învăța ungurește o să avem parte de intimitatea noastră.
- Dacă sunt vorbitoare de franceză și germană o să învăț repede limba maghiară?
- Nu, dar apoi o să înveți repede limba finlandeză.
- Iată-mă globalizată lingvistic! a exclamat Ilse.

***

Seara târziu s-a ținut o nouă "ședință de partid". De această dată a lipsit Hans; au participat Ilse, Mátyás, Ivan și Oprea. Ultimii doi veniseră de multă vreme pe terasă, pentru a reîncepe nesfârșite partide de table la o măsuță pliantă, așezați pe câte un scăunel; ei se deplasau din când în când în căutarea umbrei oferite de smocul de frunze mari și zdrențuite din vârful unui palmier de pe latura de soare-apune a Casei "Gulag".
- La primul punct al ordinii de zi, tovarășa Ilse va prezenta raportul privind activitatea desfășurată în cursul zilei de azi, a luat inițiativa Ivan.
- Tovarășa? Eu nu am fost și nu voi fi niciodată tovarășă. Pentru mine, când cineva mi se adresează cu tovarășă reprezintă o nerespectare a distanței mele de intimitate, o ingerință nepoftită în eul meu. Starea de tăvărășie mi se pare a fi soră cu starea de beție, când nu mai există autocenzura cortexului și te poți adresa partenerului de pahar oricum. Voi sunteți tovarăși între voi, v-ați născut tovarăși și veți… ăăă… nu, poate nu veți muri tovarăși. Englezii nici măcar nu se tutuiesc. În secolul XVIII ei spuneu "thou" pentru "tu" și "you" pentru "dumneavoastră". Apoi au scos definitiv "thou" din gramatica limbii moderne engleze. Domnule secretar de partid, sunteți de acord să fac o prezentare scurtă, deoarece suntem foarte obosiți?
- Da.
- Ați spus "da", dar ați dat din cap în semn de "nu".
- Aaa... este necesară o precizare: bulgarii sunt singurii din lume la care datul din cap are semnificație inversă. De când sunt la Casablanca încerc să mă schimb, dar nu am reușit. Faceți prezentarea cât de scurtă doriți.
- Am făcut plajă la Aain Dziab. Am ajuns acolo cu un autobuz de transport public, deoarece această stațiune balneoclimaterică, celebră în tot Marocul, a devenit un cartier în Casablanca. În anii 1957 și 1958 a găzduit o etapă a circuitului de Formula 1, pe un traseu lung de 7,618 kilometri. Pe 19 octombrie 1958, pilotul englez Stuart Nigel Lewis-Evans a suferit un accident, bolidul lui a lovit un parapet și a luat foc. iar el a decedat șase zile mai târziu, într-un spital din Londra. De atunci Aain Dziab a dispărut din circuitul Formulei 1. Ceea ce m-a surprins pe plajă a fost faptul că marocancele sunt îmbrăcate în costume de baie, unele chiar foarte sumare, doar pe câteva, să le numeri pe degetele a două mâini, le-am văzut purtând ceva asemănător cu un cearceaf pus pe umeri...
- Se numește "hijab", a intervenit Ivan.
- Mă rog... ăăă… "hijab"... ăăă... eu tot cearceaf o să-i spun. Am văzut că una a intrat în apă cu... cearceaful. Când a ieșit țesătura fină i se lipise de corp...
- Știu, se văd toate cutele corpului.
- Mulțumesc pentru precizare. Am intrat în ocean. Ne-am depărtat de țărm vreo 50 de metri și apa nu era adâncă, ne ajunsese doar până la brâu. Din acest motiv valurile erau mari, disproporționate comparativ cu tăria vântului.
- V-ați făcut timp să vizitați mormântul murabitului Sidi Abdarrahman Ibn Jilal?
- Da și nu mi-a părut rău. În primul rând am aflat că murabit înseamnă om sfânt, pustnic musulman. Am ajuns la peninsula Sidi Abdarrahman Ibn Jilal, care devine insulă în timpul fluxului Oceanului Atlantic. O porțiune de circa 100 de metri de la țărm era încă acoperită de apă până la glezne. Drumul nu este bine amenajat și călcam pe pietre mai mari sau mai mici alunecoase deoarece sunt acoperite parțial cu plante marine. Apoi am urcat pe porțiunea înaltă a peninsulei, unde niciodată nu ajunge apa fluxului. Pe trepte ne-au întâmpinat vânzători ambulanți, care ofereau niște chestii ciudate... nu mai țin minte exact... lumânări...
- Lumânări pentru "baraca", adică binecuvântare, a completat-o Mátyás.
-Ãăă... apă parfumată...
- Apă parfumată cu flori de "burțuqal", adică portocal.
- Mulțumesc Mátyás... porumbei ...
- Porumbei sacri, adică "muharram" în arabă.
- Cocoși... ăăă... nu mai știu cum...
- Cocoși negri pentru sacrificare, adică "sauad" în arabă.
- Cubulețe... ăăă...
- Cubulețe combustibile producătoare de fum îmbălsămat, adică "aatrii" în arabă.
- Se mai vindea ceva...
- Niște borcănașe umplute cu "dihan", o pomadă care atrage sau alungă "al jinn" - spiritele benefice, respectiv malefice.
- Când am ajuns la mormântul murabitului, un bătrân știrb, numai cu patru canini înfiorători de lungi, ne-a atras atenția că intrarea este interzisă creștinilor.
- "Mahtsur li al rum", în arabă.
- Prin grilajul ferestruicii ușii am zărit două morminte, cel din dreapta, al murabitului, iar cel din stânga, al servitoarei lui fidele. Bătrânul ne-a spus că murabitul a fost un bărbat frumos, analfabet, care, sătul de cele lumești, s-a retras pe această stâncă, unde îi plăcea să cânte din fluier și să privească nemărginirea oceanului. A descoperit că avea harul de a vindeca femeile care nu aveau noroc în dragoste și nu puteau face copii. Le invita pe marginea stâncii opuse țărmului, le lăsa cu părul în vânt și le cânta din fluier pentru ca să cheme spiritele oceanului capabile să alunge demonii din ele. Dacă acest prim tratament nu dădea rezultate, el le recomanda să facă băi în pielea goală într-o grotă de la baza stâncii, unde erau ferite de privirile indiscrete. În mod obligatoriu veșmintele erau întinse pe frânghii în bătaia vântului.
- Și el iar le cânta din fluier.
- Această precizare nu a mai făcut-o bătrânul știrb.
- O fi uitat, că are și el o vârstă. Întrebare: bătrânul a scos în evidență faptul că murabitul, după ce a murit, a fost sanctificat de regele Muhammad V?
- Daa... nu a uitat această remarcă. Apoi ne-a arătat cu degetul spre capătul stâncii, unde haine de damă erau înșirate pe frânghii: rochii, bluze...
- Sutiene, chiloți, a intervenit Mátyás.
- Bătrânul ne-a mai spus cu mândrie în glas că și acum există un adevărat pelerinaj mistic, cu toate că tratamentul nu mai are aceeași putere ca pe vremea murabitului.
- Pentru că nu mai este murabitul ca să le cânte din fluier, a ieșit brusc Oprea din lunga lui tăcere.
- Mda... poate fi o explicație.
- Oricum se poate trage concluzia că sunt multe marocance nefericite în dragoste, dacă ne raportăm la numărul mare de chiloți și sutiene pe care le-am văzut întinse pe frânghii, a venit Mátyás cu o nouă completare.
- Apropo! Știți care sunt condițiile impuse veșmintelor musulmanelor fundamentaliste? a revenit Oprea în discuție.
- Spune-ne tu, l-a invitat Mátyás.
- Voi fi concis, ca un inginer. Prima condiție: veșmintele să acopere întreg corpul, numai ochii și palmele să fie vizibile.
- Ooo! a exclamat Ilse.
- În al doilea rând: materialul textil trebuie să fie suficient de gros pentru a nu avea nici cea mai mică transparență.
-Ooo!
- A treia condiție: veșmintele să fie largi, să atârne liber pentru ca părțile esențiale, înțelegeți ce vreau să spun, să fie ascunse chiar și pentru ochii cei mai avizați.
- Ooo!
- Următoarea condiție: veșmintele să nu aibă elemente sau ormamente, care să atragă atenția.
- Ooo!
- Cam atât.
- Doar atât? Un fleac! a exclamat malițios Mátyás
- Apoi am mers vis-á-vis de plaja Tahiti, la o terasă. Mátyás a comandat cușcuș de Casablanca.
În continuare Ilse s-a simțit obligată ca, în calitate de gospodină, să facă o prezentare a cușcușului:
- Cușcușul este o mâncare de origine berberă, preparată pe bază de griș din grâu dur, la care deasupra se adaugă carne fiartă, legume și sos picant format din bulion și un amestec de 20 de condimente, denumit "ras al hanuț", care în arabă înseamnă "capul băcăniei". Cușcușul de Casablanca conține șapte legume: cartofi, dovlecei, napi, ardei iuți, ceapă, morcovi, roșii. Carnea a fost de vită. Cușcușul ne-a fost adus pe un platou din care am mâncat amândoi, dar cu furculița, nu ca la masa alăturată, unde se foloseau trei degete.
- Deoarece erau simandicoși. În general, în cușcușul comun pentru toți mesenii se introduc toate degetele unei mâini și prin strângeri, rotiri și săltări repetate se obține un bol alimentar, care, după ce a fost pus pe unghia degetului mare, este catapultat în gură.
- În timp ce mâncam, am văzut un apus de soare, un disc imens, cât roțile carului roman cocoțat pe Poarta Brandemburg, în tonuri de roșu, intrând în ocean, un spectacol grandios.
- Care a ținut loc și de desert, a glumit Mátyás.
- Cine ar mai fi fost capabil să mai îngurgiteze și altceva, după ce cușcușul din platoul uriaș a dispărut, spre surprinderea mea, până la ultima firimitură?

***

O altă "ședința de partid", la care au participat Ilse și Mátyás, precum și Aleks, în calitate de secretar de partid, a avut loc peste câteva zile, după ce vest-berlineza și prietenul ei s-au întors dintr-o excursie în Sahara Spaniolă, ocupată și administrată aproape în întregime de Maroc, situație nerecunoscută de Națiunile Unite și de Frontul Polisario. Deapre această organizație a făcut referire una dintre întrebările secretarului de partid, la care Ilse a răspuns promt:
- Organizația a fost constituită pe 10 mai 1973, cu scopul eliberării Saharei Spaniole de sub jugul spaniol. Este prescurtarea de la "Frente Popular de Liberation de Saguia el Hamra y Rio de Oro", adică "Po" - de la "Popular", "li" - de la "Liberation", "sa" - de la "Saguia", "ri" - de la "Rio" și "o" - de la "Oro". Organizația a luat ființă pe 10 mai 1973, cu scopul eliberării Saharei Spaniole, de sub jugul spaniol.
- Când a ocupat Marocul acest teritoriu?
- Pe 6 octombrie 1975, când regele Hassan II a ordonat celor 350000 de voluntari să treacă frontiera și să realizeze ceea ce s-a numit "Marșul verde" ("Massira al khadra").
- Ce știți despre Zidul Marocan?
- Este o fortificație lungă de 2500 de kilometri, care separă Marocul și zona administrată de Maroc în Sahara Spaniolă, de Algeria, respectiv de zona administrată de Frontul Polisario în Sahara Spaniolă și de Mauritania. Zidul Marocan este format dintr-un val de nisip înalt de doi metri întărit cu sârmă ghimpată și mărginit de o fâșie lată de câteva sute de metri, complet minată, formând cea mai mare suprafață astfel militarizată de pe glob.
- Ce ziduri de acest fel mai cunoașteți?
- Bineînțeles, am văzut Zidul Berlinului, dar am auzit despre gardul de sârmă ghimpată de la enclavele spaniole Ceuta și Melilla, precum și altele asemănătoare în Cipru, în Belfast, în Israel și la frontiera dintre S.U.A. și Mexic.
- Ce v-a impresionat cel mai mult în această excursie?
- Ãăă… mai multe lucruri. În primul rând nu mi-am închipuit că Sahara a devenit o haldă de gunoi pentru toți cei care o traversează în lung și în lat. Drumul lung de peste 500 kilometri, între Al Aiun și Al Dakhla este asfaltat și trece în mare parte prin deșert. Nu te poți rătăci pe acest traseu, chiar dacă ar fi acoperit de nisip deoarece este mărginit de grămezi de gunoaie, ca niște borne de orientare. Căldura favorizează dezvoltarea muștelor, care, când își iau zborul, formează roiuri enorme, ca niște baloane cu aer cald. Într-o zi autocarul a intrat într-un astfel de roi, iar muștele l-au acoperit cu un strat gros, negru, pe care ștergătoarele de parbriz nu au reușit decât să îl transfome într-o pastă sângerie. Șoferul a trebuit să oprească, pentru că vizibilitatea era zero.
- Și mie mi s-a întâmplat să văd o invazie, dar nu de muște, ci de lăcuste. Am fost odată, în primul an de cooperare la Tan-Tan. Autocarul trecuse de munții Anti-Atlas și ne îndreptam spre sud, intram în deșert. Peisajul era ciudat: nisip până la linia orizontului, colți de stâncă de înălțimea unor copaci și ochiuri de apă rămase după o ploaie torențială petrecută cu ceva vreme în urmă. Dintr-o dată soarele a fost acoperit de un nor, de fapt, un stol de lăcuste. Șoferul a oprit autocarul. După circa o oră am ieșit din autocar. În jur mii de lăcuste moarte. Din spațiile dintre roțile și aripile autocarului, șoferul a strâns câte două găleți de astfel de insecte cu picioare lungi. Apoi el a umplut doi saci de plastic cu ele și ne-a spus că le va vinde în piața din Tan-Tan, amatorilor de proteine ieftine.
- Lăcustele, aceste insecte care aduc pagube enorme recoltelor din zonele limitrofe Saharei, se mănâncă? a întrebat înfiorată Ilse.
- În prezent foarte puțin. Chiar și cei care în copilărie le apreciau, le consumau în număr mare ca semințele de floarea soarelui sau de bostan, acum au rețineri mari în a pune gura pe ele. Până la începutul anilor ’50, lăcustele reprezentau o delicatesă în Maroc. Se mâncau fierte sau prăjite cu multă sare. În China, lăcustele, dar și alte insecte, se consumă cu același entuziasm și acum, rămânând în bucătăria tradițională.
- Dragă Aleks, punem și noi întrebări, nu numai tu. Spune-ne, dacă ai trecut prin Tan-Tan, de unde vine denumirea acestei localități?
- Zona respectivă are pânza freatică la suprafață, iar fântânile sunt multe, ceea ce face ca zgomotul găleților care lovesc apa să se audă des: tan… tan… tan… Spre marele deliciu al oamenilor deșertului.
- Așa este! Să o lăsăm pe Ilse să-și continuie impresiile ei de călătorie! a propus Mátyás.
- La Al Aaiun am văzut un răsărit de soare în deșert. Am stat la un hotel unde apa curentă nu era potabilă, deoarece provenea de la un lac de acumulare situat nu departe de oraș. Am trecut pe lângă el atât la dus, cât și la întors, pe traseul spre o dună de nisip înaltă de câteva sute de metri, de unde începe deșertul pe mii de kilometri până în Egipt, fără localități. Lacul era o baltă plină de broaște și alte viețuitoare scârboase; nu mai plouase de multă vreme. Am văzut puțuri săpate pe albia uedului, unde curge un râu subteran, de unde se pompează apă în oraș. Am urcat pe dună mai mult în genunchi, deoarece sandalele se afundau cu totul în nisip.
Era întuneric și ne ajutam de lanterne. Ghidul hotelului ne-a fost de mare folos, altfel ne-am fi rătăcit. Am ajuns pe creasta dunei, cu puțin timp înainte de apariția zorilor. Era cald, noapte tropicală. Ne-am întins pe nisip obosiți. Cerul a început să bată în nuanțe de galben și roșu, culorile nisipului saharian, și tot efortul nostru ne-a fost răsplătit: o rază de soare ne-a înțepat retina. Ne-am întors la hotel satisfăcuți: am văzut un răsărit de soare în Sahara.
- Este un obiectiv la îndemână tuturor celor care au lucrat în Maroc. Și eu am văzut un răsărit de soare în Sahara, dar din sud-est, din Zagora, unde uedul Draa dispare epuizat în nisip.
- La Dakhla ați fost?
- Nu, dar este peste mână, chiar pentru noi, cooperanții. Ați fost acolo? O să mă faceți să vă invidiez.
- Am fost și am avut o mare surpriză, unică în Maroc.
- Vreți ca să ghicesc, doamnă Ilse?
- Puteți încerca de trei ori.
- Ați participat cu un autoturism "Trabant" la raliul Paris – Dakar.
- Nuu… eu nu m-am urcat și nici n-o să mă urc vreodată în "Trabant".
- Ați mâncat cușcuș la care carnea a fost de fenec.
- Nuu… eu nu am mâncat și nici n-o să mănânc vreodată carne de vulpe, fie ea sahariană sau polară.
- Ați vizitat hotelul "Anfa" din Casablanca, unde pe 14 ianuarie 1943, s-au întâlnit președintele american Franklin Delano Roosevelt, premierul britanic Winston Leonard Spencer Churchil și generalul Charles de Gaulle, pe atunci co-președinte împreună cu generalul Henri Giraud al Comitetului Francez de la Londra.
- Nuu… eu nu am vizitat și nici nu voi vizita vreodată hotelul "Anfa", deoarece a fost demolat în anii ’50, din rațiuni de neînțeles; ar fi fost o atracție turistică de renume mondial.
- Mă dau bătut. Care este surpriza unică?
- Îl las pe Mátyás să povestească; a fost ideea lui să mergem tocmai la Dakhla.
- Hai, Mátyás, să vedem cu ce mă surprinzi.
- La Dakhla am văzut cum se pescuiesc…
- Ce? Nu mă mai ține pe jar!
- Caracatițe!
- Tu vorbești serios? Caracatițe?
- La Dakhla este una dintre cele mai bogate zone de pesuit caracatițe din lume. Japonezii, mari gurmanzi de fructe de mare, amatori deosebiți de aceste animale marine cu opt brațe și substanțe afrodisiace naturale, n-au ratat ocazia și au investit într-un depozit frigorific, de unde le trimit acasă la ei, pe calea aerului.
- Dacă stau și mă gândesc bine, eu cred în calitățile afrodisiace ale caracatițelor. Japonezii știu ei ce știu. Să ții opt membre ridicate toate în același timp este o mare performanță, când unii se compromit în dorința lor de a ține în sus măcar unul…
- Aleks, pentru asta te iubesc eu: știi să pui accentul pe "i".
- Bine, bine. Spune-mi cum se procedează?
- Dispozitivul de pescuit este extrem de simplu: un bidon de plastic de 20 litri la care s-a îndepărtat complet partea superioară, iar la fund a fost realizată o gaură centrală cu diametrul de aproximativ șase milimetri. Pescarii prind bidonul cu o sfoară și îl lasă pe fundul oceanului în poziție orizontală.
- Iar caracatițele intră în bidoane, după care pescarii se aruncă în apă, precum pescuitorii de perle, și le blochează în bidoane, cu niște capace. Apoi trag bidoanele la suprafață. Nu-i așa?
- Până la un punct. Într-adevăr, în timpul nopții caracatițele caută un adăpost și intră în bidoane. Dimineața, pescarii ridică ușor bidoanele, iar caracatițele, în naivitatea lor se prind cu ventuzele tentaculelor de falsul adăpost, crezând că sunt atacate de diverși prădători marini.
- Ooo… ai spus "în naivitatea lor"? Dar caracatițele au creierul cât gămălia unui bold, poate chiar mai mic! Ați văzut voi toate astea?
- Te întreb: cum scot pescarii caracatițele din bidoane? Ai trei variante la dispoziție.
- Scutură bidoanele.
- Nu.
- Le ademenesc cu mâncare, cu peștișori.
- Nu. Îți amintesc faptul că la fundul bidoanelor este o gaură centrală cu diametrul de aproximativ șase milimetri.
- Mă dau bătut.
- După ce le aduc în barcă, pescarii introduc o vergea ascuțită prin gaura din fundul bidoanelor, înțepând caracatițele și obligându-le să iasă singure pe unde a intrat. Simplu, nu?
- Nu-i corect, deoarece nu ai spus nimic despre vergeaua ascuțită. Altfel, mi-aș fi dat seama… Pescuitul caracatițelor, pe care mi l-ați descris cu atâta emfază, este din auzite sau din văzute?
- Am asistat, mai bine zis, am participat la toată procedura. Într-o seară cu lună plină, ne-am urcat într-o barcă din portul de pescuit. Am plătit pescarului echivalentul a 20 de dolari. Când am ajuns în mijlocul golfului, la circa un kilometru depărtare, s-a aruncat ancora. Bidoanelor li s-au fixat câte o placă metalică pe una din fețele mari pentru ca ele să capete o mai mare stabilitate pe fundul oceanului. O sfoară groasă de un deget și mult mai lungă decât adâncimea golfului era prinsă la un capăt de fața opusă. Stăteam așezați pe scândura de la un capăt al bărcii și priveam cum pescarul dădea drumul la bidoane. Apoi ne-a făcut semn să îl imităm. Tăcerea a fost obligatorie, pentru a nu speria viețuitoarele marine. După ce am terminat de lansat toate cele aproximativ 20 de bidoane, am început să pescuim la undiță. Ca momeală am folosit sardine, câte una pe cîrlig. Pe la ora 3,00 dimineața ni s-a făcut somn atât de tare că am început să ne ia cu transpirație la ceafă. Am adormit toți trei, dar peste nici jumătate de oră un val venit din larg, din senin, un tsunami avortat, ne-a ridicat vreo doi metri și apoi ne-a trântit pe fundul bărcii, care, în mod miraculos, nu s-a răsturnat. Această întâmplare ne-a făcut să ne sară somnul și în zori am ridicat bidoanele. În noaptea aceea au fost prinse șase caracatițe, un record pentru pescar. Una dintre ele a fost enormă, a avut brațele lungi de circa un metru și jumătate. Pescarul a lovit-o cu o vâslă în cap, între ochi, pentru că începuse să se încolăcească în jurul picioarelor Ilsei.
- Cu undițele ați pescuit ceva?
- Am umplut doi saci cu pești.
- Ooo… povestea voastră mi se pare de necrezut! Nu pot să vă contrazic, pentru că nu am fost la Dakhla. Italienii au o zicală pentru astfel de situații; o spun în original: "Se non è vero, è ben trovato." Ați înțeles?
- Nu este greu pentru un vorbitor de franceză; traducerea mai pe larg este următoarea: "Chiar dacă nu este adevărată, povestea este bine concepută", a intervenit Ilse, deloc iritată de vorbele polonezului, ci mulțumită că a avut ocazia să trăiască o experiență incredibilă pentru alții.
- Repet, povestea voastră mi se pare de necrezut!
- "L'uomo crede vero tutto quello che desidera", a replicat Ilse în italiană.
- Ai dreptate: "Omul consideră adevărat tot ceea ce el dorește".

***

Ilse și Mátyás au participat la încă o "ședință de partid", după ce reveniseră în ziua precedentă, dintr-o escapadă în orașele imperiale Fez (Fas) și Meknes (Maknas). Pe post de secretar de partid a fost Janek, ceilalți vecini fiind declarați absenți.
Ilse s-a înscris la cuvânt:
- Domnilor, în ultimele două zile am fost în delegație la Întreprinderea "Tăbăcăria" din Fez, unde a avut loc un interesant schimb de experiență organizat de comitetele de partid și de sindicat, în cadrul unei inițiative denumite de ei: "turism industrial". Din partea Întreprinderii "Mături din frunze de palmier" au participat tovarășul Mátyás, adjunctul secretarului de partid, precum și subsemnata în calitate de expert străin în ecologie. Din partea marocană au participat domnii Laaandihabar Alhad, adică Nuamhabar Primul, Laaandihabar Ațțanii, adică Nuamhabar Secundul, și Laaandihabar Ațțalații, adică Nuamhabar Terțul, toți analfabeți, neștiutori în ale chimiei, dar executanți desăvârșiți ai procedurilor de lucru transmise din moși-strămoși, fiecare ocupându-se, în ordine, cu: 1. operații pregătitoare, de obținere a pielii-gelatină; 2. tăbăcirea propriu-zisă, prin care pielea-gelatină este tratată cu tananți, pentru a deveni imputrescibilă; 3. finisarea, vopsirea, uscarea, ungerea, întinderea, călcarea.
- Care a fost programul vizitei?
- În prima zi: 1. primirea delegaților cu ceai de mentă cât mai fierbinte și mai dulce posibil; 2. vizitarea pe cât de celebrei pe atât de neecologicei tăbăcării din Fez; 3. pauză de prânz cu fudulii de berbec preparate în "tajin", vas ceramic de forma unei farfurii, prevăzut cu un capac tronconic înalt, prevăzut cu o gaură la partea superioară; 4. siestă la umbra moscheii "Karaiun", fondată în 857, în cadrul căreia funcționează cea mai veche universitate islamică din lume; 5. plimbare contra cost cu măgărușul prin străduțele înguste din Bali, cel mai vechi cartier din Fez, fondat în 789 pe malul pârâului Fez, afluent al râului Sebu, de către sultanul almoravid Idriss I. 6. cină cu "harira", ciorbă de legume pasate cât mai bine, conținând carne sub formă de cubulețe cât unghia de mari pentru a solicita cât mai puțin stomacul în timpul nopții; 7. cazare gratuită pe stivele de piei netăbăcite întinse în depozitul tăbăcăriei. În a doua zi: 1. mic dejun având în prim plan clătite maghrebiene denumite "baghrirun" în arabă sau "crêpes mille trous" în franceză. 2. masă rotundă pentru discuții și concluzii trase în tăbăcărie, sub cerul liber, care, dacă este zi însorită, nu se mai țin, pentru a se evita insolația.
- Care este rețeta pentru "tajin" cu fudulii?
- Sare, piper, zahăr, ulei de măsline, bulion, caise uscate, stafide, curmale proaspete, roșii fără pieliță, rondele de dovlecei, bastonașe de morcovi, cepe tăiate mărunt, căței de usturoi și, bineînțeles, fudulii întregi fără scrot. Cantitățile sunt în funcție de numărul de persoane. Se fierb fuduliile separat. Apoi se pune totul în "tajin" și se ține la foc mic, cât să fiarbă legumele.
- Rețeta pentru "harira"?
- Sare, piper, ulei de măsline, bulion, coriandru, pătrunjel, mărar, cimbru, șofran, ghimber, paprica, apă. Cubulețele de carne de vită sau de berbec se prăjesc puțin înainte de a fi fierte cu restul ingredientelor.
- Dar rețeta pentru "baghrirun"?
- Sare, ouă, lapte călduț, o cantitate triplă de apă călduță, făină, drojdie. Amestecul se lasă să crească cel puțin două ore, până ce apar găurelele. Umplutura este după gust; marocanii preferă mierea de albine.
- Care a fost cuvâtul de bun venit al gazdelor?
- Laaandihabar Alhad a vorbit stricat în franceză și bine în darija: "«Marhaban!»", adică «Fiți bineveniți!». Noi străduim planul îndeplinit piele tăbăcită. Când ploaie, piele puțină venită de la ciobani; când secetă, berbeci mulți tăiați la beregată și plan îndeplinit. «Flius fil jaib», adică «Bani în buzunar». Dar noi mai rău stăm la plan neveste. Dreptul nostru înscris în Coran, femei multe, patru soții și fără de număr sclave. Exemplul nostru bun de urmat - Profetul Muhammad: 11 soții și multe sclave. Când bani puțini noi putem cumpăra nimic, nici măcar una soție. Rugăm Allah secetă, berbeci tăiați, piele multă la tăbăcit. Măcar să avem o soție. Altfel, ce facem? Amor bărbat – bărbat? Amor caprele? Harem din capre?"
- Ooo! A spus chiar așa?
- Da, cu aceste cuvinte a încheiat gazda noastră.
- O cuvântare de o sinceritate dezarmantă. Când este secetă, oile nu mai au ce mânca și fermierii preferă să le taie. În consecință, prețul cărnii scade la secetă și crește când plouă.
- Dar cuvântul vostru de salut cum a fost?
- Ilse, te rog, nu-mi place să mă repet, citește tu cuvântarea mea, după o ciornă cu un text prescurtat! a intervenit Mátyás.
- Bine că este o prescurtare: "Tovarăși, doresc, în primul rând, să aduc salutul călduros al tovarășilor mei de muncă de la Întreprinderea «Mături din frunze de palmier». Noi am luat o serie de măsuri privind îmbunătățirea economiei, cât și dezvoltarea vieții sociale. Este vorba de planificarea activității curente și de perspectivă, de adaptarea conducerii și organizării la noile cerințe. În continuarea aplicării măsurilor cu privire la îmbunătățirea conducerii și planificării, urmează să dezbatem împreună în zilele următoare o serie de probleme, cum sunt: îmbunătățirea organizării întreprinderii, sistemul cointeresării materiale, aprovizionarea tehnico-materială, organizarea științifică a producției și a muncii, automatizarea lucrărilor de calcul tehnic, economic și a lucrărilor de birou, normarea tehnică a muncii, pregătirea cadrelor pentru conducerea activității economice, îmbunătățirea comerțului interior, dar și exterior. Pentru toate aceste probleme sunt în curs de elaborare studii și propuneri, care vor fi larg dezbătute și aplicate treptat în viață. De asemenea, este într-o fază finală planul de perspectivă pe zece ani, pentru pregătirea cadrelor și încă unul decenal, pentru dezvoltarea cercetării științifice. Este necesar ca în acest an să începem studiile pentru elaborarea planului cincinal 1991 – 1995, astfel încât în 1990 el să fie dezbătut și aprobat, creându-se condiții mai bune pentru activitatea de investiții și de producție. Realizarea sarcinilor mari, care ne stau în față, face să crească rolul conducător al partidului în toate sectoarele vieții sociale. Analizând activitatea depusă, putem spune că partidul nostru își îndeplinește cu succes misiunea ce-i revine, că el răspunde pe deplin încrederii pe care i-o acordă poporul nostru. Comitetul Central, ca organ suprem de conducere a activității partidului își îndeplinește cu succes rolul de stat-major în construcția societății noastre socialiste. Cu toate succesele mari pe care le-am obținut, nu putem spune că nu s-ar lucra mai bine, că în activitatea noastră nu se manifestă încă unele neajunsuri. Este necesar să acordăm mai multă atenție studierii temeinice a problemelor pe care le pune construcția socialistă, să ne preocupăm mai mult de găsirea căilor pentru îmbunătățirea muncii în toate domeniile de activitate. Aceasta presupune, în același timp, ca fiecare să acorde mai multă atenție documentării proprii și îmbogățirii cunoștințelor sale teoretice și ideologice, studierii îndeosebi a problemelor economice, a artei de a conduce".
- Conducerea nu mai este de multă vreme doar o artă, a devenit o știință! În Occident i se spune management.
- Așa am citit, așa am spus. Este adevărat Mátyás?
- Este exact, așa m-am exprimat. La acest discurs m-am inspirat după o cuvântare tipică, în limbaj de lemn, a lui Ceaușescu, pe care am citit-o în ziarul "Scânteia", adus din țara lor de unul dintre cei doi români.
- Mulțumesc pentru confirmare, Mátyás! Să continui? Mai este puțin.
- Desigur!
- "Îndeplinind sarcina de desăvârșire a construcției socialiste, aducem, în același timp, o contribuție la sporirea forței sistemului socialist mondial, la creșterea infuenței lui în lume, la cauza victoriei socialismului".
- Cum au comentat cei trei Laaandihabar acest discurs?
- Priveau prin noi cu ochii întredeschiși, cred că intraseră într-o stare apropiată somnului încă după prima frază. Au auzit, probabil, doar ultima parte, deoarece au întrebat apoape într-un singur glas a mirare: "Victoria socialismului?!"
- Am înțeles! Ce v-a impresionat la tăbăcărie?
- Totala ignorare a măsurilor de prevenire a poluării solului, substanțele chimice pentru tăbăcire fiind deversate direct în pârâul Fez, a cărui albie trece chiar pe sub pardoseala atelierului, ca acum 1000 de ani, când s-a înființat orașul.
- V-ați plimbat cu măgărușul prin Bali?
- Acest cartier secular, locuit de peste 300000 de oameni, cea mai mare aglomerație urbană tipic arabă, este alcătuit dintr-un adevărat labirint de străzi înguste, pe unde abia dacă pot trece doi măgăruși sau două motorete. Noi am preferat măgărușii, stăpânul lor fiindu-ne ghid. Momentele mai dificile au fost când s-au întâlnit măgărușii cu o măgăriță, iar masculii s-au întors ca să ia urma femelei.
- În arabă la oraș se spune "madina".
- Știam. Există și orașul Medina (Madina), care este situat la 60 de kilometri de Mecca (Macca), ambele în Arabia Saudită.
- Ați dormit în magazia tăbăcăriei?
- Nuu… am preferat hotelul "Moussafir" situat în buricul târgului, la nici 50 de metri depărtare de gară.
- A doua zi?
- Am luat micul dejun tot în tăbăcărie, conform programului. Domnul Laaandihabar Alhad ne-a atras atenția spunându-ne că se va reduce poluarea produsă de tăbăcărie, deoarece scade cererea de piele tăbăcită. Speranța lor este în creșterea turismului industrial. Cu această ocazie ne-a amintit că avem de plătit câte 20 de dolari de persoană, pentru serviciile oferite. A mai menționat că termenul francez "maroquinerie" vine de la "marocain", deoarece Marocul este vestit pentru calitatea și diversitatea produselor de piele. La rândul lui, Mátyás a spus că s-au luat măsuri de îmbunătățire a producției de mături în sensul că nu se mai așteaptă să cadă frunzele de palmier pe terasă, pe trotuar sau - Doamne ferește! – pe capul unui pieton ghinionist, și, astfel, să se rupă o parte din suprafața utilă de măturare. De aceea se face o analiză a fiecărei frunze a palmierilor care fac umbră casei "Gulag", iar cele aflate într-o stare avansată de degradare sunt tăiate preventiv și introduse imediat în procesul de producție. Pe la ora 10,00, masa rotundă a luat sfârșit, gazdele noastre urându-ne în arabă: "Allah maakum!", adică "Dumnezeu să fie cu voi!"
- Apoi?
- Am plecat la hotel, am făcut un duș revigorant, după care am luat trenul spre Meknes, cale de 60 de kilometri. A fost capitala Marocului în timpul sultanului Mulai Ismail, care a mutat-o de la Fez încă din 1672, de la începutul domniei, menținând-o acolo până la moartea sa, intervenită în 1727.
- Știți câți copii a avut Mulai Ismail?
- Răspund eu la întrebare, a intervenit Mátyás. Mulai Ismail are un record mondial atestat de documente: a fost tatăl a 867 copii, din care 525 băieți și 342 fete.
- Așa este. Acum o întrebare pentru doamna Ilse: care sunt locurile de interes turistic în Meknes?
- În primul rând mausoleul lui Mulai Ismail, construit în 1703 de Ahmed Aldahbi.
- L-ați vizitat?
- Mausoleul este construit ca o moschee. Sultanul a dorit să fie înmormântat într-un lăcaș de cult, tot așa cum Profetul Muhammad a fost îngropat în Domul Verde din cadrul Moscheii din Medina, oraș despre care am mai discutat.
- Altceva?
- Am vizitat și poarta "Mansur Aliilj", care se traduce "Victoriosul Frustrat", numele dat arhitectului creștin, care s-a convertit la religia musulmană. În 1727, întrebat fiind de sultanul Mulai Ismail dacă ar putea face poarta și mai frumoasă, el a ezitat să răspundă afirmativ, ceea ce l-a costat viața. Poarta a fost terminată în 1732 și este considerată una dintre cele mai frumoase din lume prin savanta combinație de linii și motive decorative. De la distanță ea dă iluzia unei stofe brodate, agățate pe o mică porțiune a înaltului și lungului zid de apărare secular, de altfel, monoton și plictisitor pentru privitori.
- Ce-ați mai văzut?
- Rezervorul de apă, de fapt un bazin lung de 319 metri, lat de 149 metri și adânc de câțiva metri, construit și el tot pe timpul lui Mulai Ismail.
- Iată un sultan prodigios! a exclamat Janek.
- Mai mult prolific! a punctat Mátyás.
- Ați fost la ruinele orașului roman Volubilis, situat la 25 kilometri depărtare de Meknes?
- A fost ultimul obiectiv turistic al zilei. Am ajuns acolo cu un taxi special, pentru șase persoane, inclusiv șoferul, un autoturism "Mercedes-Benz 240D" amenajat în acest scop de către localnici, cum numai în Maroc am văzut. Taximetristul ne-a spus că volubilis înseamnă volbură, iar în arabă - ualila. Localitatea a devenit oraș roman în 42, după ce regele Ptolemeu al Mauritaniei a fost asasinat de împăratul Caligula.
- Ce mai puteți spune despre regele Ptolemeu?
- Nu știu prea multe. A fost rege al Mauritaniei între anii 23 și 40. A fost fiul regelui Juba II al Mauritaniei, care a avut soție pe Cleopatra Selena, cu trăsături de bărbat, unica fiică a reginei egiptene Cleopatra VII și a generalului roman Marc Antoniu. Ptolemeu a primit o educație aleasă la Roma. S-a căsătorit cu Iulia Urania și a avut o unică fiică, pe Drusilla. Invitat de împăratul Caligula la Roma, el a asistat la o luptă de gladiatori. Neinspirat, Ptolemeu a purtat un mantou purpuriu, culoare imperială, stârnind invidia lui Caligula, care a comandat uciderea lui, câteva zile mai târziu.
- Ce ați remarcat la Volubilis?
- Pe scurt, deoarece suntem la capătul puterilor: un templu, un forum, patru băi termale, un apeduct, un arc de triumf dedicat împăratului Caracala pentru că el i-a scutit de plata unor arierate fiscale. De asemenea, am fost uimită de bogăția mozaicurilor din casele locuitorilor. Într-un cuvânt, un oraș roman foarte bine conservat.
- În încheierea "ședinței de partid", o ultimă întrebare pentru doamna Ilse: cine a fost Incitatus?
- Ați vrut să mă încuiați. Incitatus a fost calul lui Caligula, care a intrat astfel într-o ridicolă nemurire deoarece își considera favoritul necuvântător drept un înalt demnitar al statului. Încitatus avea un grajd placat cu marmură, primea tainurile în vase de aur, iar romanii erau obligați, sub amenințarea pedepsei cu moartea, să se prosterneze în fața animalului-senator, ba chiar să-și lipească fruntea de copita lui.

***

N-au trecut multe zile și cei doi amanți au participat la o altă "ședinței de partid" la care a mai fost prezent numai Jorj. El a dat citire ordinei de zi:
- Doamna Ilse va prezenta raportul privind excursia pe traseul de coastă Casablanca, Safi, Essaouira, Agadir și retur.
- Am ajuns să mă obișnuiesc cu acest rol inedit pentru mine, de raportor, mai ales că este vorba de un joc. Are avantajul că îmi așez amintirile în ordine.
- La această "ședință de partid" aveți voie să criticați, nu ca la cele din R.S.R. Există și un banc pe această temă. Să-l spun?
- Jorj, aveți curajul să spuneți astfel de glume, deoarece simțiți că bate un vânt de libertate perestroikiană…
- Nu vă contrazic. Să-l spun?
- Aștept.
- Acest banc face referire la faptul că în țara mea există o mare lipsă de alimente, deoarece ele sunt exportate pentru a se plăti o datorie externă de zeci de miliarde de dolari. La o ședință adevărată de partid a luat cuvântul Bulișor, fratele lui Bulă, care a început să pună întrebări retorice: "Unde este grâul nostru? Unde este porumbul nostru?" Ședința a fost imediat întreruptă pentru o pauză de cinci minute. După reluare, Bulă a luat și el cuvântul: "Unde este fratele meu?"
- Mie mi-a plăcut bancul. Þie, Mátyás?
- Și mie. Îl știu de multă vreme, deoarece a intrat în R.P.U. de multă vreme, fiind adus de maghiarii din Transilvania, care sufereau și ei de foame, ca toți cetățenii români. Þin să vă reamintesc faptul că în țara mea bancurile politice nu mai sunt pedepsite din 1956.
- Bine, bine, Mátyás, știu că a sosit momentul tău de lăudăroșenie și o să spui că mămăliga nu explodează.
- Nu, nu vroiam să ajung chiar aici. Să fim calmi, să nu începem să ne certăm!
- Și eu gândesc la fel. Tu vei rămâne veșnic în auriculul meu, al iubirii. De aceea, mă adresez doamnei Ilse. De ce ați ales acest traseu de litoral?
- În primul rând, la Safi am dorit să vedem locul de unde cercetătorul norvegian Thor Heyerdahl a plecat în expediția de traversare a Oceanului Atlantic, pe o corabie confecționată din snopi de tulpini de papirus, pentru a demonstra că Lumea Nouă a fost descoperită nu de Cristofor Columb, ci cu mult înainte de civilizațiile africane. Prima încercare a început pe 25 mai 1969, dar s-a terminat prematur, pe 18 iulie 1969, când ciudata ambarcațiune denumită "Ra" a fost distrusă de o furtună la circa 5000 de kilometri, în largul Oceanului Atlantic. Abia a doua tentativă pe corabia îmbunătățită "Ra2" a fost încununată cu succes. Plecarea a fost tot din Safi, pe 17 mai 1970, iar sosirea în Bridgetown din Barbados, în ziua de 12 iulie a aceluiași an.
- În al doilea rând?
- Am ales să ajungem și la Essauira, care în berberă înseamnă "lucru bine făcut". Portughezii au schimbat denumirea localității, după ce au cucerit-o pe la începutul secolului XV în Mogador, care se pare că vine de la "amo" și "gado", care înseamnă "stăpân", respectiv "vite". În 1541 coloniștii lusitani au plecat. În 1765, sultanul Sidi Muhammad Ibn Abdallah a cucerit localitatea de la triburile locale și i-a redat denumirea veche - Essauira. În 1912, când a început protectoratul francez, localitatea a revenit la denumirea portugheză – Mogador. În 1956, după ce Marocul a devenit independent, s-a trecut din nou la denumirea berberă – Essauira, care în franceză se scrie Essaouira.
- În ultimul rând?
- Ne-a atras stațiunea balneo-climaterică Agadir, care pe 29 februarie 1960 a fost lovită de un seism de gradul 7,7 grade Richter cu o durată de 15 secunde. Au fost 15000 de victime, iar în picioare au rămas doar două clădiri: fortăreața portugheză și cinematograful "Salam".
- Care se traduce "Pace".
- Știu, Jorj, am învățat și eu atâta arabă, de când am venit în în Maroc!
- Ce impresii deosebite aveți să ne spuneți după această excursie?
- Safi este un oraș poluat de noxele emanate de O.C.P. – Oficiul Șarifian de Fosfați, primul exportator mondial de fosfați sub toate formele, cu o cifră de afaceri de câteva miliarde bune de dolari. Haldele cu deșeurile procesului tehnologic, adevărate dealuri apărute recent în peisajul regiunii, sunt atât de radioactive încât există firme americane și franceze, care propun soluții eficiente, la costuri reduse, pentru extragerea uraniului. Semnarea unor acorduri în acest sens nu este decât o chestiune de timp.
- Și în țara mea există combinate de îngășăminte, la care materia primă este importată din Maroc. Când s-a încercat utilizarea deșeurilor la obținerea mortarurilor, rezultatul a fost dezastruos. La o creșă cu tencuiala refăcută cu acest produs, copiii s-au îmbonăvit de cancer la piele.
- Să trecem la ceva mai vesel, a intervenit Mátyás.
- Ați găsit locul exact de unde au plecat ambarcațiunile "Ra", doamnă Ilse?
- Da, ba chiar am vorbit cu proprietarul unei bărci de pescuit, care a afirmat că prima expediție a eșuat pentru că la lansarea ambarcațiunii de papirus a fost spartă o oală de lut, conținând numai lapte de capră, care în tradiția populară marocană aduce noroc, dar nu și în cea norvegiană. De aceea, circulă printre localnici ideea că la a doua lansare cineva ar fi turnat șampanie în lapte.
- Cine, Thor Heyerdahl?
- Asta nu ne-a mai precizat pescarul.
- La Essauira, cum a fost?
- Mai aveam să vă spun că pe 27 octombrie 1922, la Safi, s-a născut Michel Louis Edmond Galabru, actorul care l-a jucat pe adjutantul Jérôme Gerber în filmul "Jandarmul din Saint-Tropez".
- Și în "Jandarmul la New York". Continuați cu Essauira?
- Da. Surpriza s-a numit curentul Canare aflat nu departe, care este atât de rece, încât în luna august apa de la țărmul Oceanului Atlantic are temperatura unei frapiere.
- La Agadir?
- Am dorit să vedem cum arată cinematograful "Salam". Ei bine, are forma unei jumătăți de cilindru dispuse orizontal, structură deosebit de solidă.
- Eu aș fi mers să văd școala construită gratuit de români imediat după cutremur.
- Da, știu că aproape fiecare țară din Vechiul Continent a ridicat câte o clădire și, din acest motiv, Agadir face impresia unui oraș european nou.
- Apa oceanului a fost tot ca din frapieră?
- Din contra, caldă ca o supă.

***

Ilse și Mátyás au ținut-o numai în excursii, de aceea, la o altă "ședință de partid", ordinea de zi a cuprins raportul prezentat de vest-berlineză, privind deplasarea la Rabat și Tanger.
- Aveți cuvântul, doamnă Ilse, a anunțat Oprea, singurul "gulagist" prezent.
- Voi încerca să fiu cât mai clară în cuvinte puține. Deplasarea am făcut-o cu trenul. Am plecat din gara "Casa-Port", situată chiar lângă chei, de care ne despărțea un zid din cărămidă. Rabat, în arabă Al Ribat, ne-a atras prin faptul că este capitala administrativă a Marocului, unde se găsește clădirea Parlamentului, precum și unul din multele palate regale. Nu în ultimul rând, un obiectiv turistic de prim rang este mausoleul regelui Muhammad V, proiectat în stilul clasic arabo-andaluz, de arhitectul vietnamez Vo Toan și construit în perioada 1961-1971.
- L-ați vizitat?
- Nu am ratat ocazia. Exteriorul este din marmură albă adusă din Italia, iar acoperișul de formă piramidală din olane verzi. Pereții interiori sunt acoperiți cu plăci ceramice smălțuite, denumite "zalijun" în arabă, având modele tradiționale maghrebiene. Cupola este din lemn de acaju pictat și de cedru de Atlas placat din loc în loc cu foițe de aur. Sarcofagul regal este din onix adus din Pakistan.
- Întrebare de testare a simțului de observație: Ce va surprins la sarcofag?
- Capacul este crăpat, dându-i un aspect, din păcate, total inestetic: mi-a dat senzația că pe acolo ies emanații din mormânt. Mausoleul este amplasat pe o esplanadă de pe malul stâng al râului Buregreg, care separă Rabat de orașul vecin Salé, denumit Sala în arabă. Pe esplanadă se mai găsesc ruinele unei moschei, mai bine zis resturi de coloane și din minaretul, denumit turnul Hassan, înalt de 44 de metri. Abu Iusuf Iakub al Mansur, sultanul unui imperiu întins din Tripoli la Sevilla, a început în 1196 construcția acestei moschei pe care a dorit-o cea mai mare din lume. După moartea lui, survenită îm 1199, șantierul a fost abandonat. Totuși el a reușit construcția enormei moschei Kuțubia din Marakeș, precum și a aceleia din Sevilla, care a fost transformată în catedrală, iar minaretul a devenit clopotniță sub denumirea de turnul Giralda.
- V-a plăcut garda regală de la intrare?
- Orice gardă călare mă impresionează, mai ales când caii sunt albi, iar soldații au tunici roșii.
- Încă o întrebare, dar de testare a memoriei: când și cine a fondat orașul Rabat?
- Rabat a apărut în 1150 prin străduința tribului almohad berber Masmuda. Ei au construit aici o fortăreață, "ribat" în arabă. Nu există o personalitate atestatată documentar care să fi fondat acest oraș. Se pare că almohazii au părăsit în mare număr localitatea, care a început să fie repopulată rapid, dar cu refugiații din Spania ai etniei arabo-berbere musulmane, care fuseseră convertiți la creștinism.
-Denumiți "moriscos" în spaniolă, adică micii mauri.
- Bravo, Horea! Așa este. Pe 4 martie 1609, regele spaniol Filip III a semnat un decret de expulzare a micilor mauri, care a fost pus în aplicare începând din 22 septembrie 1609.
- Numai atât?
- Între 1627 și 1668 la Rabat, denumit și Noul Salé, s-a constituit Republica de la Buregreg sau Republica Piraților de la Buregreg. Acești marinari prădau coastele atlantice situate la distanțe foarte mari, de exemplu, până în Islanda. Danie Defoe, născut Daniel Foe, a scris în 1719 romanul Robinson Crusoe, în care personajul principal și-a început aventura prin a fi luat prizonier de pirații din Salé, denumiți în engleză "Salé rovers".
- Excelent! Se vede că v-ați documentat serios în vederea realizării unei excursii reușite. Despre palatul regal?
- Este reședința unde regele primește ambasadorii și delegațiile din alte țări, precum și sediul guvernului. Nu se vizitează de către publicul larg.
- Și acum impresiile din Tanger. De acord?
- "Ma și mușkila" (Nu este o problemă), a răspuns Ilse în arabă.
- "Șukran"! a replicat Horea în aceeași limbă, nelăsându-se.mai prejos.
- Tanger, Tanja în arabă, este un oraș-port situat la extremitatea vestică a strâmtorii Gibraltar, la o distanță de numai 15 kilometri de țărmul spaniol.
- De unde vine denumirea Gibraltar?
- De la cuvântul arab “jabal", munte în arabă, și Tarec Ibn Ziad, un general berber din Ifrikia, adică din Tunisia, care a reușit prima debarcare în Peninsula Iberică.
- "Hassan jiddan" (Foarte bine)! a fost exclamația lui Horea.
- "Șukran! a fost rândul Ilsei să mulțumească pe arăbește. Să continui, nu-i așa?
- "Uaha" (De acord)! a venit răspunsul tot în arabă.
- Tanger este denumit de marocani și Dar al Kharijiia, adică Orașul Străinilor, deoarece a fost ocupat pe rând de fenicieni, cartaginezi, romani, bizantini, portughezi, englezi, francezi, spanioli. Istoria lui se pierde în negura vremii, încă din secolul IV î.Hr. Din istoria modernă este remarcabilă perioada de "statut internațional", care a început pe 24 iulie 1925, când Tanger a devenit un centru renumit de spionaj, de contrabandă și de producție contrafăcută.
- Au fost nouă puteri garante, inclusiv U.R.S.S., patru monede: dirham, franc, peso și liră sterlină, precum și trei limbi oficiale: arabă, franceză, spaniolă.
- Această perioadă de mare dezvoltare economică s-a terminat pe 14 iunie 1940, când armata lui Franco a ocupat orașul. De asemenea, pe 10 aprilie 1947, la Tanger, sultanul Muhammad V a ținut primul discurs privitor la independența unui Maroc reunit, atașat națiunii arabe. Orașul a devenit parte a statului marocan pe 29 octombrie 1956, ca urmare a Conferinței de la Fedala. Încă o precizare: majoritatea tangerezilor sunt descendenții locuitorilor coborâți din Þinutul Muntelui, "Blad Jabala" în arabă.
- Adică din Munții Rif.
- Da... da... desigur, a murmurat Ilse în căutarea firului pierdut al povestirii.
- Pe unde ați umblat în Tanger?
- Am vizitat Orașul Vechi. Acolo am trecut fugitiv prin piața Micul Socco, adică, în arabă: "Socco al Sagher".
- Acolo scriitorii Tennessee Williams și Eugene Luther Gore Vidal "au agățat" băieți, actorul Errol Leslie Flynn - fete, iar trupa "Beatles" a cumpărat hașiș.
- Ãăă... cum spuneam... De acolo, printr-o spărtură în zidul de apărare, am ajuns în altă piață, Marele Socco, adică, în arabă: "Socco al Kebir".
- La Tanger locuiește din 1947 muzicologul și scriitorul Paul Bowles, care s-a născut la New York, pe 30 decembrie 1910. El a scris în 1949 romanul "The sheltering sky", adică "Cerul adăpostitor", în curs de ecranizare sub regia lui Bernardo Bertolucci.
- Mulțumesc, Oprea. Romanul a apărut în Franța sub titlul "Un ceai în Sahara". Bowles este pentru Tanger ceea ce a fost George Gordon Byron, pentru Grecia sau Jack London, pentru Alaska. Aproape toate personajele lui sunt excentrice cu destine tragice.
- Apropo! Vasile Alecsandri, un mare scriitor și om politic român, a trecut în octombrie 1853 prin piața Micul Socco, pe care o descrie cam așa; citez din memorie.
- Dar eu nu vorbesc limba română.
- Eu voi cita în română, iar Mátyás îți va șopti traducerea în franceză. Încep?
- Bine. O să vedem ce o să iasă.
- Atenție! Încep: "Pe această piață se înșiră două rânduri de dughene, adică de vizuini strâmte scobite în ziduri, unde stau negustorii cu picioarele crucite (…) Arămii la față și uscați la trup, ei apar în umbră ca niște mumii dezgropate, fizionomia lor păstrează o nemișcare absolută, cât nu trece nimic pe lângă dânșii; dar cum se ivește un străin în depărtare, ochii lor se aprind ca jăraticul (…) Setea câștigului învie aceste mașini acoperie cu piele zvântată la soare și le comunică niște mișcări atât de deșănțate, niște gesticulări atât de hrăpitoare, încât îți vine a te crede într-o menajerie de urangutani. În centrul pieței stau întinse câteva rogojini pe care sunt aruncate grămezi de curmale putrede, de harbuji necopți, de fructe de cactus (…) Mulțime de arabi, de berberi, de negri și de evrei se ceartă, se împing de la acele ticăloase merinde ce zac într-un roi de muște (…) Toate acestea se petrec pe un loc încadrat de pereți goi (…) unde soarele Africii varsă torente de foc".
- Am înțeles tot. Consider că sunt și unele exagerări scrise cu scopul de a impresiona cititorii. De exemplu, eu am mari semne de întrebare privind pasajul cu "harbuji necopți" în octombrie, la Tanger, unde "soarele Africii varsă torente de foc".
- Este opinia dumneavoastră, doamnă Ilse, și o respect.
- La Tanger au trecut numeroși alți scriitori, printre care: Truman Capote, Antoine de Saint-Exupéry, Pierre Loti, născut Louis Marie Julien Viaud, William Somerset Maugham și Mark Twain, născut Samuel Langhorne Clemens.
- Pe unde ați mai trecut?
- Am trecut pe bulevardul Spania, care mărginește plaja publică și duce spre port. De acolo am urcat pe strada Libertății, până la Piața Franței, unde se află Consulatul Francez. În extremitatea estică a pieței am băut un pahar de ceai de mentă la celebra Terasă a Leneșilor, de unde se deschide o priveliște abruptă spre port, mai mult, chiar spre țărmul spaniol, vizibil când cerul este senin, De aceea, mulți tineri marocani trec pe acolo și scrutează orizontul…
- Când am fost la Tanger am văzut și eu marocani, dar și străini veniți din Mauritania, Senegal sau chiar din inima Africii. Ei stau la intersecțiile de pe bulevardul Spania, iar când văd un camion staționat la stopuri, se strecoară sub platformă și se agață cu mâinile și picioarele de tot ce găsesc cu gândul să intre în port și de acolo într-un feribot; Europa este pentru ei paradisul terestru!
- Și dumneavoastră ați plecat din R.S.R. pentru a trăi mai bine.
- Totuși, țara mea nu se compară cu Sahelul.
- Ceea ce nu știți este că în 1987 am fost pe la Mamaia și am făcut o excursie la Castelul Bran, lângă Brașov. Am intrat într-un magazin la a cărui intrare scria "Alimentara". Am spus bine?
- Da.
- La raionul de carne atârnau stinghere copite și capete de porc. Un localnic vorbitor de germană, un sas, mi-a spus că românii le numesc ironic "adidași", respectiv "calculatoare". Mai erau pachete congelate pe care scria: "Tacâmuri". Am spus bine?
- Da.
- În pachete am distins gheare și gâturi de găină. La raionul de lactate era coadă mare, se dădea rația de unt pe luna respectivă: un sfert de pachet de persoană. Sasul, care se oferise să-mi fie ghid, mi-a spus că fiecare familie este arondată la câte o alimentară. Pe baza buletinului de identitate se semnează într-un registru, se plătește, după care se primește rația. De asemenea, oamenii numesc "alb de buze" sfertul de pachet de unt. Am spus bine?
- Da.
- Vedeți, eu cunosc situația din R.S.R. Dacă cineva se unge pe buze în fiecare dimineață cu unt, la sfârșitul lunii i se termină rația. Lapte, smântână, brânză nu se vedeau. Sasul-ghid mi-a mai spus că trebuie să te scoli cu noaptea în cap ca să te așezi la coadă ca să prinzi ceva. Cam primii 30 de oameni erau fericiții norocoși. Galantarele, ca să nu fie goale, erau ticsite cu borcane și cutii de conserve pe care scria "Gogonele murate", respectiv, "Bulion". Așa este?
- Da.
- Am mai văzut sticle de ulei, pachete de zahăr, dar se vindeau pe cartelă. Pâinea avea același regim. La raionul de legume am văzut doar niște cartofi mari cât nucile, care se dădeau tot pe bază de registru. Așa este?
- Da.
- Carnea roșie se putea procura atunci la restaurante, dar la alt preț. S-a schimbat ceva între timp, de când Ceaușescu a declarat că s-au plătit datoriile externe ale țării?
- Doamnă, vă rog, nu îmi puneți întrebări de genul acesta. În R.S.R. există un program de "alimentație rațională", întocmit de specialiști, oameni de știință, academicieni, printre care medicul personal al tovarășului Nicolae Ceaușescu, care au stabilit că nu este sănătos ca un adult să consume mai mult de 3000 de calorii pe zi. Dumneavoastră nu știți, sasul acela, probabil, nu v-a spus că românii își pot procura alimente și prin Casa de comenzi "Mercur".
- Am auzit de la maghiarii din Ardeal, a intervenit Mátyás. Numai cei cu pile sunt serviți, vorba ceea: "O pilă în comunism valorează cât o moșie în capitalism".
- Mai există și magazine "Comred", unde se poate cumpăra pe valută forte o mare varietate de produse, de la cafea, la televizoare color.
- Dar cine are valută în R.S.R.? Apropo! Să vă spun un banc. Ce părere aveți?
- Spune-l, Mátyás!
- Bulă, personajul popular despre care am mai amintit, tocmai se întorsese dintr-o delegație efectuată peste ocean. Într-o ședință de partid a fost întrebat: "Cum se trăiește în S.U.A.?" Bulă a răspuns laconic: "Ca în R.S.R.". Secretarul de partid al organizației de bază a intervenit: "Foarte bine, dar, explică puțin!" Bulă deschide gura: "Cine are dolari trăiește bine atât în S.U.A. cât și în R.S.R."
- Mi-a plăcut bancul. Aaa… mi-am mai amintit ceva. Sasul mi-a mai spus că la așa-numita cafea, obținută din ovăz, care se găsea în galantarele din R.S.R., i se mai spune "nechezol". Așa este?
- Da, însă…
- În Maroc, o țară subdezvoltată, fără industrie grea, la a cărei conducere nu este proletariatul sau un reprezentant al lui, semiincult precum Ceaușescu, ci regele, școlit în Franța, produsele alimentare se găsesc la discreție.
- Doamnă, dacă vă mai exprimați în acest mod referitor la secretarul general al partidului, să știți că nu mai stau de vorbă cu dumneavoastră!
- Bine, am înțeles. Vă întreb, însă, câte ore pe zi emit posturile române de televiziune?
- Vă spun eu, a răspuns Mátyás. Sunt două ore de transmisie pe zi, atât, de la 20,00 la 22,00. Românii se uită la televiziunile din R.P.U., R.S.F.I., R.P.B. sau chiar din U.R.S.S., în funcție de aria de acoperire a posturilor respective. Cei din apropierea frontierei sunt cei mai avantajați. Ceilalți își fac niște antene parabolice din ligheane sau își procură amplificatoare de semnal existente pe piața neagră. Știu și un banc pe această temă. Să vi-l spun?
- Ești invitatul nostru, dragă Mátyás. Nu-i așa, "gulagist" Oprea?
- Însă, fără să pronunțați numele…
- Să trăiți, am înțeles! S-au întâlnit George Bush, Richard Karl Freiherr von Weizsäcker și un român… nu pronunț numele. Americanul s-a lăudat: "Noi avem televiziune 24 de ore din 24". Germanul nu s-a lăsat mai prejos: "Noi avem televiziune la fel, 24 din 24". Vine rândul românului, care s-a ținut bățos: "Noi avem televiziune 20 - 22". Mai adaug un amănunt privind ridicarea nivelului de trai pe plaiurile mioritice: livrarea curentului electric este întreruptă la sate zilnic, în perioadele de vârf de consum, între orele 16 și 22, iar la orașe ori de câte ori este necesar. Spre disperarea gospodinelor, care se tem că li se strică alimentele din frigidere și congelatoare. Pentru că acesta este paradoxul din spațiul carpato-danubian: "alimentarele" sunt goale, dar frigiderele sunt pline.
- Cum de frigiderele sunt pline? a întrebat Ilse intrigată.
- Din motive de precauție, de teama zilei de mâine, că nu va mai avea ce mânca.
- Dar, totuși, de unde se procură aceste alimente?
- Din piața neagră se pot obține produse de contrabandă, furate sau din pachete primite din străinătate. Mai sunt și acele Gospodării județene de partid, de unde se distribuie alimente către cei din nomenclatură și rudelor lor.
- Se fură așa de mult?
- Ilse, în toate țările comuniste est-europene, furatul din bunul obștesc, al statului, a devenit un fel de sport național.
- Această situație a dus la revolta din Brașov, din 15 noiembrie 1987.
- Ilse, ai auzit și despre acest eveniment? a întrebat Mátyás cu multă mirare în glas.
- În presa din R.F.G. s-a scris mult la acea vreme. S-a scos în evidență faptul că nemulțumirea în R.S.R. era generalizată. Această revoltă a avut loc într-una dintre cele mai urbanizate zone ale țării, cu peste 60 de procente din populația activă angajată în industrie, pe platforme imense în Brașov și Ghimbav: "Hidromecanica", "Rulmentul", "Steagul Roșu", "Tractorul", respectiv, "Industria Aeronautică Română". Camioanele și tractoarele fabricate acolo nu erau competitive pe plan internațional, se defectau repede, iar piesele de schimb veneau cu mare întârziere. Vânzările au scăzut vertiginos. Pentru a se masca acest aspect, se ajunsese să nu mai fie loc de depozitare pentru producția neterminată, adică terminată 99 la sută, pentru care se plăteau salarii angajaților. Când s-a trecut la indicatorul "producție vândută și încasată", a ieșit adevărul la suprafață.
- Așa este! a întărit Mátyás spusele Ilsei.
- Drept urmare, fondul de salarii a scăzut dramatic. În ziua de 14 noiembrie, muncitorii de la "Steagul Roșu" au primit fluturașii cu salariile diminuate la jumătate. În presa din R.F.G. s-a scris că greva a început la secția de matrițe, unde în schimbul de noapte nu s-au pornit nici măcar utilajele. Dimineața, ei s-au adunat în fața sediului administrativ. Acolo au venit și cei din schimbul unu, adunându-se circa 4000 de angajați. La ora 11,00 s-a luat decizia de a se deplasa la sediul Comitetului Județean al P.C.R., pentru a-și cere drepturile salariale. Pe drum li s-au alăturat alte câteva zeci de mii de oameni din Brașov. La Comitetul Județean al P.C.R. se organiza sărbătorirea alegerilor locale, la care se știa dinainte rezultatul, cu o masă festivă, unde nu lipseau bananele, cașcavalul, măslinele, "Pepsi Cola", portocalele, salamul de Sibiu, produse rare în R.S.R. Demonstranți au intrat cu forța în sediul Comitetului Județean al P.C.R. Când au văzut luxul în care trăia nomenclatura, revolta lor a devenit politică. Ei au început să arunce portretele lui… nu-i pronunț numele, să strige "Jos dictatura", "Jos dictatorul". Au stricat mobilierul și au adus în piața din fața clădirii tone de materiale de propagandă de partid și le-au dat foc, formând un rug uriaș, care a ars până seara târziu. Abia atunci au intervenit în forță armata și miliția, împrăștiind mulțimea cu gaze lacrimogene și făcând arestări în masă. Ooo… deja m-am întristat. Nu putem discuta despre ceva mai vesel?
- Ba da. Ați vizitat Grota lui Herakles?
- Bună idee, "gulagist" Oprea. De la Tanger ne-am deplasat la grota lui Herakles. Pun o întrebare: care sunt cele 12 munci faimoase ale fiului lui Zeus și al muritoarei Alcmena?
- Herakles a executat următoarele munci: 1. a ștrangulat leul din Nemeea; 2. a omorât hidra din Lerna; 3. a prins de viu mistrețul din Erimat; 4. a ajuns în alergare căprioara zeiței vânătorii, Artemis, identificată în mitologia romană cu Diana; 5. a omorât cu săgeți păsările din lacul Simfala; 6. a dresat taurul trimis de Poseidon, zeul mării, identificat în mitologia romană cu Neptun, contra lui Minos, regele insulei Creta; 7. l-a omorât pe Diomede, regele Traciei, care hrănea caii cu oameni; 8. le-a învins pe amazoane; 9. a curățat grajdurile uriașe ale lui Augias, regele Elidei, lăsate neîngrijite timp de 30 de ani, prin abaterea cursului râului Alfios; 10. s-a luptat și l-a omorât pe Gerione, căruia i-a luat vacile; 11. a cules merele de aur din insulele Hesperide, omorând balaurul care le păzea; 12. l-a pus în lanțuri pe Cerber, câinele cu trei capete, care păzea porțile ținutului lui Hades, zeul Infernului.
- Un sincer bravo, "gulagist" Oprea. Ceea ce ne-a impresionat, în afară de dimensiunile de hangar de avion, a fost faptul că liliecii își făcuseră cuib pe tavan, iar noi călcam pe… un strat secular de deșeuri reciclabile. Când am ieșit, am văzut că țărmul oceanului era plin și el de deșeuri, dar nereciclabile, urme ale trecerii turiștilor: pungi și alte ambalaje din plastic.
- Dacă Herakles n-a mai trecut pe acolo, ca să repete munca a noua, dar pe țărmul Oceanului Atlantic! a exclamat Horea, într-un moment de inspirație mitologică.

***

O altă "ședință de partid" a avut loc după ce Ilse și Mátyás s-au întors de la Marakeș. Dintre "gulagiști" a mai fost prezent Ivan, care a condus lucrările întâlnirii.
- Doamnă Ilse, povestiți-ne!
- Am plecat din gara "Casa-Voyageur" cu un rapid nu numai cu instalație de climatizare, dar și foarte curat, ca, de altfel, toate trenurile din Maroc, nu cum am văzut în R.S.R. acum doi ani.
- Doamnă Ilse, vă rog să nu discutăm despre țara lui Jorj și Horea, în lipsa lor. Am dreptate?
- Foarte de acord. Marakeș a fost fondat de Iussuf Ibn Tașvin, în 1062.
- Cu precizarea că Iussuf Ibn Tașvin a fost primul rege, mai bine zis, emir al dinastiei almoravizilor. Imperiul lui, numit de Marakeș, s-a întins din Senegal până în Spania și Portugalia.
- Mulțumesc pentru completare, domnule Ivan. Denumirea localității vine de la cuvintele berbere "amur" și "akuș", care înseamnă "țară", respectiv, "allah". Este situat pe malul uedului Tensift, la 30 kilometri depărtare de munții Atlasul Înalt, care este acoperit cu o cușmă de zăpadă, din noiembrie, în martie și constituie o pavăză în calea înaintării spre nord a deșertului Sahara. Clima este uscată și cu temperaturi care ating vara chiar și 50 de grade Celsius, la umbră. Farmecul orașului constă în multiplele contraste, din care o componentă este întotdeauna exotică: deșert - înățimi alpine, dune de nisip - zăpadă, palmieri - conifere, vestigii de sute de ani construite din piatră sau pământ bătut - edificii moderne din beton sau metal, labirintul de străduțe înguste din seculara Medina - bulevardele largi, din modernul cartier Gheliz.
- Locuri deosebite?
- În primul rând am vizitat piața Jamaa al Fna, care în arabă înseamnă "adunarea celui trecut dincolo", deoarece acolo erau expuși pe stâlpi înalți cei condamnați la moarte, de către sultan. Începând cu apusul soarelui și până la miezul nopții, acel spațiu adiacent Medinei devine scenă pentru artiști populari și restaurant în aer liber, pentru mâncăruri tradiționale. Îmblânzitorii de șerpi, dresorii de macaci de Gibraltar, înghițitorii de flăcări sau de săbii, vânzătorii de apă în costume multicolore creează o atmosferă feerică, unică, ancestrală, iar mirosurile de carne prăjită, extrem de condimentată, și de sucuri de citrice preparate pe loc la zecile de tarabe luminate de lămpi cu gaz excită la maximum papilele gustative.
- Sunt voci ale unor organizații de protecție a necuvântătoarelor, care se opun acestor spectacole, afirmând că animalele și reptilele sunt supuse unor abuzuri, că li se scot colții ba, chiar, că li se cos gurile, pentru a se evita un eventual atac,
- N-am observat.
- Ați încercat să mâncați ceva?
- Am gustat "meșaui" din carne de berbec.
- Aaa… frigărui la țepușă cu bucățele de carne învelite în foițe extrem de subțiri, dietetice, de grăsime de la abdomen, distribuite alternant cu felii de ceapă. Un deliciu!
- Totul bine condimentat! Ca desert am cumpărat câte zece fructe de cactus, "țian șauki" în arabă, de la altă tarabă. Le știți, doar sunteți de aproape două decenii în Maroc, ele au coaja plină de țepi lungi, nu pot fi apucate decât cu o mănușă. Vânzătorul a îndepărtat coaja buclucașă cu un briceag și ne-a dat doar conținutul asemănător cu cel de kiwi, doar că este mai zemos și cu semințe mai mari, translucide și în număr redus înzecit.
- Alte locuri de interes?
- Am mai vizitat pădurea cu 180000 de palmieri, o adevărată oază artificială, cu alei asfaltate, unde ne-am plimbat cu trăsura. Cu același mijloc de transport am ajuns și la grădina Menara, unde predomină măslinii, alături de câțiva palmieri și chiparoși cu rol decorativ. A fost înființată în 1130, de Abd Al Mumin, primul sultan al Imperiului Almohad. Orice traseu trece obligatoriu pe la bazinul cu apă, puțin mai mare decât o piscină olimpică. Se spune că emirul și-a învățat acolo soldații să înoate în vederea debarcării pe țărmul iberic. Pe latura nordică a bazinului se găsește un pavilion din cărămidă, cu un etaj și acoperiș piramidal din țiglă verde smălțuită, nelipsit din orice material de publicitate turistică a Marocului.
- Ați făcut baie în bazin?
- Nu, și cât am fi dorit! Însă este interzis.
- Mai aveți ceva de completat?
- Ar mai fi multe, dar mâine este 19 august, ziua de întoarcere acasă. Avionul va decola la ora 19,30. De aceea propun să oprim aici lucrările…
- Ordinea de zi fiind epuizată, declar închisă "ședința de partid", a anunțat solemn Ivan.
Aici s-a terminat visul de lung metraj al lui Mátyás, deoarece a început un alt deranj, cel făcut de tablagii…

***

Horea a fost treaz, când s-a auzit zgomotul de la fererastra lui Jorj. În fiecare noapte avea un somn agitat, de când cu o săptămână în urmă s-a certat atât de tare cu Jorj încât s-a ajuns la bătaie. Apoi a adormit. Visul lui a început de la momentul începerii unei discuții avute pe 16 iunie 1988, pe terasa casei "Gulag" la exact trei ani după ce s-a interzis Cenaclul "Flacăra", ca urmare a faptului că în timpul spectacolului de pe 15 iunie 1985, ținut pe stadionul din Ploiești, a izbucnit o furtună puternică și, în panica produsă, oamenii s-au înghesuit la ieșire, înregistrându-se cinci morți și sute de răniți.
- Mă consider un contemporan al generației în blugi. A fost o mare greșeală interzicerea cenaclului, a spus Jorj.
- Tu nu știi ce vorbești! l-a admonestat Horea, care judeca prin prisma celor aflate de la unchiul său, generalul Velcea Vinărici.
- Tu nu ai citit poezia "Repetabila povară".
- Ba am citit-o!
- Recită măcar un vers!
- …
- Ai răbdare și ascultă până la capăt! O știu pe de rost: "Cine are părinți, pe pământ nu în gând / Mai aude și-n somn ochii lumii plângând / Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminți, / Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinți. / Ce părinți? Niște oameni ce nu mai au loc / De atâția copii și de-atât nenoroc / Niște cruci, încă vii, respirând tot mai greu, / Sunt părinții aceștia ce oftează mereu. / Ce părinți? Niște oameni, acolo și ei, / Care știu dureros ce e suta de lei. / De sunt tineri sau nu, după actele lor, / Nu conteaza deloc, ei albiră de dor / Să le fie copilul c-o treaptă mai domn, / Câtă muncă în plus, și ce chin, cât nesomn! / Chiar acuma, când scriu, ca și când aș urla, / Eu îi știu și îi simt, pătimind undeva. / Ne-amintim, și de ei, după lungi săptămâni / Fii bătrâni ce suntem, cu părinții bătrâni / Dacă lemne și-au luat, dacă oasele-i dor, / Dacă nu au murit triști în casele lor... / Între ei și copii e-o prăsilă de câini, / Și e umbra de plumb a preazilnicei pâini. / Cine are părinti, pe pământ nu în gând, / Mai aude și-n somn ochii lumii plângând. / Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii / Nu copil de părinți, ci părinte de fii. / Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns / Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns. / Mai avem noi părinți? Mai au dânșii copii? / Pe pământul de cruci, numai om să nu fii, / Umiliți de nevoi și cu capul plecat, / Într-un biet orăsel, într-o zare de sat, / Mai așteaptă și-acum, semne de la strămoși / Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoși, / Si ca niste stafii, ies arare la porți / Despre noi povestind, ca de moșii lor morți. / Cine are părinți, încă nu e pierdut, / Cine are părinți are încă trecut. / Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci, / Unde-avem și noi înșine ai noștri copii. / Enervanți pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi, / Și în genere sunt și nițel pisălogi. / Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pașii prea mici, / Ba-i nevoie prea mult să le spui și explici, / Cocoșați, cocârjați, într-un ritm infernal, / Te întreabă de știi pe vreun șef de spital. / Nu-i așa că te-apucă o milă de tot, / Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot? / Că povară îi simți și ei știu că-i așa / Și se uită la tine ca și când te-ar ruga... / Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus / Pe conștiință povara acestui apus / Și pe urmă vom fi foarte liberi sub cer, / Se vor împuțina cei ce n-au și ne cer. / Iar când vom începe și noi a simți / Că povară suntem, pentru-ai noștri copii, / Și abia într-un trist și departe târziu, / Când vom ști disperați vești, ce azi nu se știu, / Vom pricepe de ce fiii uită curând, / Și nu văd nici un ochi de pe lume plângând, / Și de ce încă nu e potop pe cuprins, / Deși plouă mereu, deși pururi a nins, / Deși lumea în care părinți am ajuns / De-o vecie-i mereu zguduită de plâns."
- Păunescu a criticat aluziv ideologia clasei muncitoare, și a meritat această pedeapsă, este un poet rebel, impredictibil și un oportunist.
- Dă-mi un exemplu!
- Poezia "Analfabeților". Recită un vers, Jorj!
- …
- O știu pe de rost: " V-am spus că sunt un om periculos / Și nu mi-ați luat avertismentu-n seamă. / V-am spus s-aveți pentru persoana mea / Un plus de îngrijorare și de teamă. / V-am spus că fac teribil de urât / De sunt călcat puțin pe libertate. / V-am spus ca sunt oșteanul credincios / Dar care doar cu inamici se bate. / V-am spus să vă astâmpărați și voi, / Cenzori capricioși ai vremii mele, / C-o să vă coste scump măruntul moft, / De a ne face nouă zile grele. / V-am spus să puneți mâna să munciți. / Să nu mai tot pândiți zeloși din umbră, / V-am spus că n-o să placa nimănui / Pornirea voastră, tulbure și sumbră. / V-am spus că vremurile s-au schimbat / Și că situația e mai complexă, / Nu-i intelectualul - servitor. / Cultura nu-i ceva ca o anexă. / Și lumea nu se poate cuceri / Umflând la cifre și mimind tumulturi / Cu aroganți și trândavi doctoranzi, / Cu papagali care țin loc de vulturi. / V-am spus și am puterea să mai spun / Ca nu încape muntele în seră / Ca prea-i scurt drumul de la rai la iad / Și de la căprioară la panteră. / V-am spus să nu-l fetișizați pe Marx, / Să nu-i păstrați în spirt învațătura / Și voi într-una fără să-l cițiti / Îl pomeniți până vă doare gura. / V-am spus că bătălia pentru om / Nu iartă astăzi nici o dezertare / Și voi v-ați decorat voi între voi / Când lupta este în desfășurare. / V-am spus că muzica nu-i un microb / Care amenință civilizații / E-a omului pentru a fi mai bun, / V-am spus: ceva care să-i placa dați-i. / V-am spus, concetățeni analfabeți, / Și luați aminte și să țineți minte. / Dar nu știam ca v-ați născut și surzi / Și scoateți arma când vedeți cuvinte."
- A criticat, într-adevăr în: "V-am spus să nu-l fetișizați pe Marx".
- A greșit și a recunoscut.
- Când, cum?
- Printr-o altă poezie, cuprinsă într-o scrisoare scrisă la mașină, dar cu semnătură olografă.
- Ha, ha… poezie într-o scrisoare, nu cumva pierdută? Sună caragialesc. Ești plin de haz.
- Nu mă crezi! Jorj, am să ți-o citesc. Cobor în apartament să aduc o copie a scrisorii.
După câteva minute discuția a reînceput tot pe terasă:
- Uite, am adus-o!
- Ce spune?
- Se numește "Vă mulțumesc" și se adresează tovarășului Nicolae Ceaușescu. A fost compusă după cuvântarea secretarului general din 6 februarie 1986. Îți citesc un fragment: "Amprenta dumneavoastră să tuteleze, ea, / Nu niște reparații la vise iluzorii, / Ci radicalizarea lăuntrică și grea, / Sub semnul Competenței, Iubirii și Valorii".
- Nu este a lui Păunescu!
- Îl jignești! Nu simți acea extraordinară putere de convingere, un har divin, care făcea să înflăcăreze zeci de mii de oameni, stadioane întregi pentru cauza comunismului, pentru tovarășul Nicolae Ceaușescu?
- Citește-o toată! a spus Jorj, neștiind ce să creadă.
- Ascultă cele 14 strofe: "Întreg, al dumneavoastră, așa mă simt din nou / Că de minciuni și falsuri ființa mi-e satulă, / Vă mulțumesc de toate, Cinstit și Bun Erou, / Renaște-n mine însumi și ultima celulă. / Parcă trăiam exilul himeric în pustiu / Și fapta dumneavoastră avu deodată-n mine / Efectul formidabil al unui traznet viu / Lovind în ce e putred ca-n rest să facă bine. / Sunteți atât de tânar și-atât de curajos, / Ați deșteptat întreaga speranță românească, / V-au dat strălimpezime durerile de jos / Și-ați doborât minciuna ca pe-o cumplită mască. / Necazuri sunt destule, în viața tuturor, / Și fiecare-și vede întâi pe ale sale, / Dar oamenii suportă necazul mai ușor / Când adevărul totuși e cea mai dreaptă cale. / Acest popor dorește întregul adevăr / Și-acum când grea e iarna și iarăși sunt probleme / Nevoie e de oameni, «nu de justificări», / Și, dacă va fi astfel, n-avem de ce ne teme. / Vă văd apoteotic, ca pe un Voievod, / Ce știe să aplece urechea spre Ion Roată, / Și se-adresează țării în cel mai simplu mod / Ca-n ’72, țin minte: «Acum ori niciodată!» / De-aici, din umilința la care sunt constrâns, / Chiar dacă nu am dreptul propriei mele arte, / Bolnav, hulit și singur, cu ochii arși de plâns / Am să vă fiu ostașul cinstit până la moarte. / Februarie patetic! Vrem vești, nu vrem povești, / Și așteptăm ca Geniul acestei patrii bune / Să-nceapă primăvara conștiinței românești / Și tot ce e valoare în juru-i să adune. / Ce radicalitate în felul omenesc / De-a spune adevărul, de-a-l transforma în torță, / Ce, de va fi nevoie, din morți să mă trezesc, / De m-ați chema vreodată, mai am în mine forța. / În vremurile grele pe care le trăim / Când o planetă-ntreagă se plânge că o doare, / Dezamorsând minciuna, Eroule sublim, / Sunteți Bărbatul Þării și Unica Salvare. / Noi, să vă fie bine, oriunde-am fi, veghem, / Dar vă rugăm sfielnic să fiți cu luare-aminte / Să nu-nnoiți doar oameni, ci și acest sistem / Care prin sine însuși falsifică și minte. / Amprenta dumneavoastră să tuteleze, ea, / Nu niște reparații la vise iluzorii, / Ci radicalizarea lăuntrică și grea, / Sub semnul Competenței, Iubirii și Valorii. / Să vină primavara conștiinței românești, / Renașterea naturii, speranței și a muncii, / Exemplu de-nnoire pornind din București: / Un neam care-și iubește și pe batrâni, și pruncii. / Îndoliat de rele, acum mă nasc din nou, / Slujindu-mi cu credință, după putere, țara, / Vă mulțumesc de toate, Cinstit și Bun Erou, / Din Geniul dumneavoastră, ca un fertil ecou, / Să vină Adevărul, să vina Primavara." Scrisoarea conține și următorul paragraf: "Vreau să vă spun, tovarășe Nicolae Ceaușescu, clar și din tot sufletul meu, că, și dacă în România ar fi 200 de partide, eu tot în partidul condus de dumneavoastră aș face cerere de înscriere sau reînscriere, chiar dacă aș ști că alte partide m-ar plăti, iar partidul acesta mi-ar mai da o dată vot de blam cu avertisment". În finalul scrisorii Păunescu face urarea: "Să trăiți, Măria Voastră! ".
Jorj ar fi vrut să spună: "Ești un informator al Securității", dar a spus doar:
- Ești un provocator!
- Iar tu ești un prost, adică nu că ai fi incult, însă ești neinformat.
- N-am auzit despre această poezie nici la "Europa Liberă", nici la alte posturi de radio. Tu de unde o ai?
Horea ar fi vrut să spună: "De la unchiul meu", dar a rostit doar: "Uită ce ți-am spus!"
- Cum așa?
- Am glumit.
- O glumă de 14 strofe compuse în stilul lui Păunescu?
- Apropo! O să-ți spun opinia unui important poet român despre opera Păunescu.
- Cine?
- Corneliu Vadim Tudor.
- N-am auzit!
- Þi-am spus că ești un prost! Ai auzit despre poezia "Urare de iarnă" a lui Tudor?
- Nici atât!
- O știu pe de rost: "Este fiica prea iubită / A acestui brav popor / De luceferi străjuită / Și de steagul Tricolor. / E Elena Ceaușescu / Suflet nobil și vibrant / Mamă bună, om politic / Și prestigios savant / Înțeleaptă-i este fapta / Năzuind spre viitor / Tot cu cinste stă în dreapta / Marelui conducător".
- După așa o poezie la adresa tovarășei, înseamnă că Tudor l-a lăudat pe Păunescu, iar aceasta, cum ai spus tu, "făcea să înflăcăreze zeci de mii de oameni, stadioane întregi, pentru cauza comunismului, pentru tovarășul Nicolae Ceaușescu".
- Nu neapărat! Nu uita că partidul nostru s-a dezis de Păunescu, l-a sancționat cu vot de blam.
- Hai, spune opinia lui Tudor despre Păunescu!
- "Din tonele de versuri păunesciene nu vor mai rămâne decât vreo 50 de grame, ca un pachet de parizer pasteurizat".
- Eu nu sunt de acord cu această apreciere dură, ca și cum ar spune că opera lui Păunescu echivalează cu ceva după care trebuie să tragi apa. Tudor ar fi putut să nu vorbească atât de grobian la adresa lui Păunescu, doar nu-i făcea concurență, ei doi împărțindu-și frățește elogiile, la cabinetul 1, respectiv, cabinetul 2. Ascultă, Horea, de unde ai m-ai scos-o și pe asta? Este prea de tot!
- Uită ce-am spus!
- Ai inventat acest citat, spune adevărul!
- Va fi rostit într-o zi și în public. Dar, repet: uită ce-am spus!
Însă Jorj se înfuriase și nu s-a mai putut abține:
- Ești un colaborator al Securității, toate astea le știi de la S.I.E.!
Horea a considerat că singura ieșire onorabilă din această situație este să-i dea o corecție lui Jorj, așa că i-a aplicat un pumn în bărbie, însoțit de vorbele:
- Ești un prost al generației în blugi!
- Iar tu un țăran urban, lucrător la cooperativa "Ochiul și timpanul"! a replicat Jorj, neuitând să-i întoarcă lovitura în proeminența maxilarului inferior.
Visul s-a întrerupt aici, pumnul primit făcându-l pe Horea să deschidă ochii. Nedorind ca - Doamne ferește! - să se repete acest vis, el a sărit din pat. Peste jumătate de oră a ajuns la ușa lui Ivan și a început un răpăit realizat în surdină, doar cu dosul degetelor mare și arătător: rap, rap, rap… rap, rap, rap… rap, rap, rap…

***

Hans visa adesea urât, cu senzații de înăbușire, de când s-a întors din Republica Populară Chineză. Începutul a fost fericit, a câștigat prin tragere la sorți o excursie în cadrul concursului "Câștigă o excursie în China" organizat de Ministerul Afacerilor Externe, de la Beijing. A scris că dorește să participe la concurs și a primit un formular al unui test cu 50 de itemi în limba engleză. A fost printre fericiții câștigători poate pentru că la întrebarea "Ce știți despre statul Taiwan?", Hans a simțit că este o capcană și a răspuns: "Statul Taiwan nu există", deși știa bine că sunt două state care își dispută denumirea de China: Republica Populară Chineză, instituită pe 1 octombrie 1949, și Republica China, formată pe 1 ianuarie 1912, retrasă de pe continentul asiatic în Taiwan și alte câteva insule mult mai mici.
Hans a primit un bilet de avion pe numele lui, la agenția "TAROM" din Casablanca, probabil pentru că era cel mai ieftin, cu tranzit la București. Excursia era de 14 zile pe traseul Beijing, Nanjing, Șanghai, Qingdao, Jinan, Beijing.
Sfârșitul excursiei a fost terifiant, ceea ce i-a provocat multe coșmaruri, a asistat fără să vrea, pe 15 aprilie 1989, la începutul demonstrațiilor din piața Tiananmen, terminate cu un masacru, denumit de chinezi "Liù-Sì Túșā" (Al Patrulea Masacru din Iunie), iar de conducătorii est-germani drept "Chinesische Lösung" (Soluția Chineză), când, în ziua de 3 iunie a aceluiași an, armata a tras cu gloanțe de război în demonstranți, ucigând între 400, potrivit oficialităților chineze, sau 3000 de civili, conform celor sovietice.
De când a auzit căzând cioburile de sticlă de la fereastra lui Jorj, somnul profund al lui Hans a luat-o razna. A început să viseze o gălăgioasă și obositoare "ședință de partid" convocată de "gulagiștii" curioși, condusă de Volfik, care, puțin cherchelit, a spus:
- Tovarășul Hans s-a întors azi dintr-o excursie într-o țară comunistă… ăăă… frățească…. ăăă… asiatică… ăăă… de lângă Siberia. El ne va vorbi despre extraordinarele realizări ale poporului chinez, în lupta pentru… ăăă… sub conducerea… ăăă… muncitorilor… ăăă… mai bine zis… ăăă… țăranilor… ăăă… mai bine zis… ăăă… tovarășului Mao Tzedong. Îi dau cuvântul… Tovarășe Hans, ai cuvântul, dar pe scurt, că de nu…
- Am plecat din Casablanca vineri, 31 martie, dimineața la ora 6,00 cu primul avion Rombac1-11, avion românesc produs după licență britanică, pe 27 august 1982. O surpriză pentru mine s-a produs când autobuzul ne-a dus la avion, sub el fiind înșirate toate bagajele. Cei doi agenți de securitate, denumiți în argou "șoimi", au obligat toți pasagerii să-și recunoască bagajele și să le pună în alt loc, situat la circa zece metri distanță.
- În felul acesta s-a evitat introducerea în avion a unui bagaj cu bombă al unui pasager, care a renunțat la zbor, ca în cazul cursei 103 a companiei "Pan American" din 21 decembrie 1988, când s-au înregistrat 270 victime, 259 în avion și 11 la sol, a intervenit Oprea.
- Dar, nu și în cazul unui terorist sinucigaș! a ținut Jorj să-și contrazică parțial compatriotul.
- Mda… mda… a murmurat Oprea, vizibil deranjat de observație.
- La București m-am îmbarcat într-un avion Il-62M, cu patru motoare montate pe fuzelaj, cu rază de acțiune de 10000 de kilometri. Din motive economice, compania "TAROM" este printre puținele din lume, care se încumetă să traverseze arcul munților Himalaia, lung de 2400 de kilometri.
- Înseamnă că ai avut un spectacol grandios, s-a auzit vocea lui Janek, trădând o oarecare invidie.
- Zburam la zece kilometri altitudine, iar cele 100 de vârfuri de peste șapte kilometri ale "acoperișului lumii" îmi dădeau impresia că vor zgâria burta avionului; o senzație pentru doritorii de adrenalină! Aaa… era să uit. Am distins pe albul permanent de zăpadă șiruri multicolore de alpiniști și de iaci de povară conduși de șerpași. Noroc că am fost inspirat și am avut la îndemână binoclul cu lentile Zeiss - ați auzit de germanul Carl Zeiss?
- Dacă voi, germanii, îl aveți pe Carl Zeiss, noi, cehii, îl avem pe Otto Wichterle, inventatorul lentilelor de contact din hidrogel, permeabile la oxigen, a considerat Janek să pună lucrurile la punct.
- Tovarăși… ăăă… să nu ne abatem de la subiect! a venit un îndemn din partea lui Volfik, rănit oarecum în orgoliu, pentru faptul că nu îi venea în minte un nume de inventator rus în domeniu.
- Am făcut o escală la Karaci, unde am crezut că am ajuns în formațiunea statală promisă de Vlad Þepeș țiganilor, ca răsplată, în cazul când ei vor fi de acord să fie înarmați pentru a lupta contra turcilor, așa cum reiese din epopeea "Þiganiada" de Ion Budai-Deleanu.
- Stați puțin, tovarăși! a exclamat din nou Janek.
- De ce?
- Hans, ai rostit prea repede o frază lungă și cu multe informații, iar eu am rămas cu multe nelămuriri. Ion Budai-Deleanu a fost un scriitor român?
- Janek, se vede că încă nu stăpânești limba română la perfecție. Ion Budai-Deleanu a fost un scriitor român, reprezentant de seamă al Școlii Ardelene, care a trăit între anii 1760 și 1820. El a fost de origine țigănească, așa cum rezultă dintr-o scrisoare adresată lui Petru Maior, un al fruntaș al Școlii Ardelene, citez din memorie: "Cea mai de pe urmă să știi că, fiind eu țigan ca și tine, am socotit cuvios lucru de a scrie pentru țiganii noștri, ca să perceapă ce feliu de strămoși au avut și să învețe a nu face doară nebunii".
- Care este epicul din "Þiganiada"? a continuat Janek tirul întrebărilor.
- Vlad Þepeș, domnitor în trei rânduri al Þării Românești, fiul al lui Vlad Dracul, a dorit să-i înarmeze pe țigani, pentru a-i înrola în oastea lui, care se lupta cu turcii. Prin această inițiativă el dorea, de asemenea, să evite ca țiganii să devină iscoadele inamicului. Pentru a fi mai convingător, Þepeș le promite țiganilor un teritoriu în comuna Spăteni, unde ei să se organizeze într-o formațiune statală. Apoi îi pune la încercare pe țigani, îmbrăcându-și ceată de oșteni în uniforme turcești și așezând în drumul spre ei niște căruțe burdușite cu de-ale mâncării. Se dă ordinul de atac, dar țiganii se opresc la căruțe - vorba ceea: "la plăcinte înainte, la război înapoi!”, dovedind lipsă de curaj și de tragere de inimă la luptă, motiv pentru care, Ion Budai-Deleanu plasează ironic, localitatea Spăteni, între așezările Bărbătești și Inimoasa.
- Tovarăși… ăăă… ați început să bateți… cum se spune… câmpii, a strigat Volfik, să revenim la subiect! Tovarășe Hans, continuă darea de seamă privind excursia în China!
- Ziceam că la Karaci am avut impresia că am ajuns la așezarea Spăteni din "Þiganiada".
- Þiganii se trag din India, nu din Pakistan! a revenit Janek obsesiv. Când au trecut din Boemia, în Franța, ei au fost denumiți bohemieni de către oamenii de acolo.
- Dar, ce sunt pakistanezii? Nimic altceva decât indieni convertiți la islam!
- Tovarășe Hans, sari… ăăă… fir-ar să fie… peste episodul Karaci, nu mai vorbiți… ăăă… despre etnii, altfel nu mai terminăm "ședința de partid" nici… ăăă… la miezul nopții! a propus Volfik.
- Apropo! a ieșit Jorj din tăcere, să vă spun un banc. Întrebare: care este cel mai mare ghinion al unei femei?
- …
- Vă dau răspunsul: să se culce la unu’ fără ceva!
- Buuun… triiist… banc, dar să nu… ăăă… deviem de la scopul ședinței noastre, tovarăși!
- N-am terminat bancul. O altă întrebare: care este cel mai mare ghinion al unui bărbat?
- …
- Tot eu răspund: să se culce la două trecute!
- Hă, hă, hă… tovarășe Hans, împinge la vagoane, altfel ne culcăm… ăăă… la două trecute!
- Ãăă… Am trecut de munții Himalaia și am ajuns în podișul Tibet, de unde se vedeau cele două mari cursuri de apă: Iangtze sau Fluviul Albastru și, mai la nord, cu multe meandre, Huan He sau Fluviul Galben. Mai puțin clar se vedea spre granița cu Mongolia și Marele Zid Chinezesc, lung, conform datelor statistice locale, de 10000 de "li", echivalentul a 5000 kilometri. Are o lățime de șase până la zece metri și o înălțime de circa opt metri, fiind folosit pentru apărare, precum și ca drum comercial.
- Tovarășe Hans, te pierzi în… ăăă… detalii!
- La Beijing am fost cazați la "Friendship", cel mai mare hotel - grădină din Asia, întinzându-se pe o suprafață de trei hectare și jumătate. A fost construit în 1954, în stil chinezesc, cu acoperiș ca de pagodă, cu olane verzi, dar cu influență de cazarmă sovietică. Este situat la 13 kilometri depărtare de piața Tiananmen, pe șoseaua de centură numărul 3. Este foarte curat. Îmi amintesc o întâmplare nostimă, care mi-a dat prima impresie: la recepție s-a oprit înregistrarea clienților pentru simplul motiv că odată cu noi intrase o muscă și, până nu a fost anihilată, toți angajații hotelului nu au avut altă peocupare. Seara am văzut de la intrarea principală în hotel mii și mii de chinezi pe biciclete, care se întorceau acasă de la serviciu, un fluviu galben uman. La cină am avut de ales între meniul european, compus din trei feluri, și meniul chinezesc format din cel puțin zece feluri de mâncare, care de care mai ciudate.
- Adică.
- Bucătăria chinezească include peste 150 de soiuri de legume, 200 de soiuri de ciuperci, în jur de 400 de specii de pește și circa 110 specii de animale, precum și condimente orientale. Mesele sunt circulare ca să nu existe un loc preferențial. Fiecare masă are în mijloc un suport-disc pe care sunt așezate platourile cu toate felurile de mâncare; el poate fi rotit de către meseni pentru ca ei să-și pună în farfuriile lor ceea ce li se pare mai apetisant.
- Mai ții minte meniul?
- Cu mare aproximație. Supe: supă de orez cu ouă de rață fierte și îmbibate cu saramură, precum și supă de bucăți de cuiburi de rândunele orientale. Salate: salată de morcov și usturoi, precum și salată de castraveți și ciuperci în oțet cu susan presărat. Fructe de mare: calamari cu legume în sos de stridii, precum și creveți decorticați cu morcovi în sos de tomate. Porc: rasol de carne afumată cu orez prăjit și ouă fierte, precum și friptură de carne de porc cu legume și sos de bambus. Pui: carne prăjită în felii, ceapă și usturoi în sos de ardei iute, precum și pui pane cu sos de argan. Vită: carne tocată și prăjită, ceapă și usturoi în sos combinat de soia și de ardei iute, precum și cubulețe de carne prăjită, ceapă și usturoi în sos combinat de soia și de ardei iute.
- Băuturi?
- Ceai, bere, vin alb și… sake-ul japonez, obținut din orez.
- Am auzit că se mănâncă și câini sau pisici, după ce sunt bătute bine cu vergile pentru frăgezirea cărnii, a intervenit Ivan.
- Ba chiar și fetuși umani avortați, care se vând la negru la maternități, unde se găsesc în număr impresionant, deoarece țara este suprapopulată, iar legea nu permite decât existența unui singur copil la o mamă; din ei se face o supă, despre care se spune că are efecte curative în multe boli, a confirmat Hans.
- Ooo… oribil… mai departe, mai departe!
- Vizitarea Beijingului a fost programată pentru ultima parte a excursiei. A doua zi am plecat la Nanjing, cu un avion McDonald Douglas MD80, cu două motoare pe fuzelaj. Zborul a durat o oră și jumătate.
- Așa, fără detalii exagerate!
- La Nanjing am fost duși cu un autocar, să vizităm podul peste Fluviul Albastru, construcție terminată în 1968, lungă de 6772 de metri și cu înălțimea minimă de la nivelul apei de 24 de metri. Are o autostradă cu două benzi de circulație pe fiecare sens în partea superioară, iar la nivelul inferior linie ferată dublă. La baza pilonului de pe malul drept este amenajat un muzeu cu istoricul construirii podului.
- A urmat Șanghai!
- Ãăă… Am fost cazați la celebrul hotel "Broadway Mansions", o clădire de 19 etaje terminată în 1934, construită în stilul art-déco, la vărsarea râulețului Suzhu, în râul Huangpu, de unde se are cea mai bună vedere spre "bund", Zona Internațională din perioada interbelică, unde a existat o plăcuță de avertisment: "Accesul câinilor și chinezilor este interzis". Camerele sunt "big", americănești. La restaurant am fost șocat de o expoziție culinară, printre care friptură de pui întregi de maimuță, care păreau niște bebeluși. Ooo! Am simțit că mi se întoarce stomacul pe dos.
- Tovarășe Hans, faci ce faci și ajungi la niște amănunteee…
- Mă conformez și trec la muzeul amenajat în locul unde a luat ființă Partidul Comunist Chinez, de fapt, clădirea unui fost bordel.
S-a auzit un hăhăit pe mai multe voci, ceea ce l-a făcut pe Volfik să intervină energic:
- Încetați! Tovarășe Hans, eram sigur că vii cu alte amănunteee… Dar, acum, ai întrecut măsura! a spus Volfik, căruia de nervi parcă îi ieșise o parte din alcoolul din cap.
- Așa spun gurile rele, s-a apărat est-berlinezul.
- Trebuie să-l lăsăm să spună ce știe, tovarășe secretar! - i-a luat apărarea Janek.
- Tovarăși, toți suntem membri ai unor partide de sorginte… ăăă… marxist-leninistă, așa că vă cer mai mult respect pentru un partid… ăăă… frățesc, ce dracu’! Consider că am ajuns la un punct unde trebuie să supun la vot. Cine este pentru ca tovarășul Hans să-și continue darea de seamă?
După câteva secunde, Volfik a numărat cinci voturi "pentru", ale lui Aleks, Hans, Janek, Jorj, Mátyás, ceea ce l-a făcut să declare cu amărăciune:
- Ãăă… cu majoritate simplă s-a votat continuarea "ședinței de partid".
- În 1920 a fost trimis în China, Grigorii Naumovici Voitinskii, năcut Zarhin.
- Naumovici… născut cu alt nume… Tovarășe Hans, nu cumva ești… ăăă… antisemit?
- Acestea sunt datele istorice. Nu se poate vorbi despre comunism fără să se amintească aportul consistent al evreilor, pornind de la Marx.
- Repede, repede, treci mai departe!
- Cum spuneam, Voitinskii, agent Comintern, a fost trimis de Moscova, cu scopul de a iniția o mișcare comunistă, subjugată Moscovei. Pe 23 iulie 1921 a avut loc Congresul I, de înființare a Partidului Comunist Chinez, care atunci avea 53 de membri. Au participat 12 delegați, printre care Mao Tzedong și Li Dazhao. Statuile lor de ceară, precum și biografiile lor redactate pe scurt, într-o singură pagină înrămată, se găsesc înșirate la parterul clădirii, cu aspect de hol de hotel. Dintre aceștia, toți au fost declarați revizioniști și excluși din partid mai târziu de către Mao Tzedong. La singurul etaj am fost conduși pe un culoar lung, cu uși înguste identice, unde ni s-a deschis una dintre ele. Am intrat într-o cameră micuță, unde singurul mobilier era o măsuță cu patru scaune, de te miri cum de au încăput toți. Prim-secretar al P.C.C. a fost ales un absent, Cen Duxiu.
- Iar amănunteee… agasante!
- Încă ceva, Mao Tzedong a avut patru soții: Luo Iixiu, Iang Kaihuì, He Zizhen și Jiang Qing, cu numele de scenă Lan Ping. Ultima a încercat să ia puterea, după moartea soțului, survenită pe 9 septembrie 1976.
- Tovarășe Hans, ai devenit exasperant! Să trecem de acest episod! Ce ați mai văzut la Șanghai?
- Aaa… ca să nu uit… Mi s-a întâmplat ceva ciudat pe strada comercială Nanjing, care pleacă din Bund, în intervalul dintre clădirile hotelurilor "Pace" și "Palat".
- Iar începi cu amănunteee… din acelea?
- Nanjing este o stradă lungă de cinci kilometri, din care peste un kilometru din capătul estic, dinspre Bund, este pietonală. Era foarte cald și umiditatea aerului deosebit de mare, doar mă găseam pe țărmul Mării Chinei de Est, la paralela 31. La un moment dat a venit un noruleț izolat, care a început să se scuture în timp ce soarele nu înceta să arunce cu foc, ploaie cu dinți la tropic. Nu m-am ferit de ploaie, pentru a mă răcori. Spre marea mea uimire, cât și a celor din grup, picăturile se evaporau pe măsură ce coborau, astfel că am devenit ud doar până la umeri. Asfaltul a rămas complet uscat, deși ploaia nu s-a oprit!
- Iată un amănunt interesant! Fenomenele naturale extraordinare sunt ca sarea și piperul, într-o excursie.
- Aaa... să nu uit o altă întâmplare amuzantă. Seara am fost invitați să asistăm la un spectacol organizat zilnic pentru turiștii străini la Teatrul de Operă. Am văzut secvențe din opere și operete chinezești, care aduc slavă comunismului, cum ar fi "Gărzile Roșii pe lacul Honghu" și altele de genul acesta. În pauză am fost la grupul sanitar, unde cabinele erau separate prin paravane de lemn înalte până la brâu, astfel că stăteam pe "tron" și vedeam capetele vecinilor; nu mai spun ce priveliște mi s-a deschis când m-am ridicat în picioare! Nostim, nu?
- Tovarășe Hans, nu ai niciun haz!
- Din Portul de Pasageri din "bund", grupul nostru s-a îmbarcat pe vasul de croazieră "Dragon-Boat Festival", cu vopsea scorojită, vizibil în prag de pensionare, produs în China după licență sovietică în anii 50’, cu o capacitate de 200 de pasageri. Urma să navigăm pe Hungpu, până la vărsarea în estuarul lung de 200 de kilometri al Fluviului Albastru, după care să trecem prin Marea Chinei de Est și Marea Galbenă, cu destinația Qingdao, pronunțat de chinezi "Þingtao", care înseamnă "Insula Verde". Încă de la început am fost surprins să văd tabloul lui Stalin în cabina căpitanului. A urmat un dialog în engleză, halucinant pentru mine:
- De ce? l-am întrebat eu.
- Deoarece tovarășul Iosif Vissarionovici Stalin ne-a ajutat în timpul Marelui Marș. Ați auzit de marele fapte de arme ale tovarășului Mao?
- Știți, eu am venit din Casablanca.
- De unde?
- Din Africa.
- Aaa… spuneți așa…o să vă explic pe scurt. Marele Marș a fost o retragere strategică de circa 25000 de "li", adică 12500 de kilometri parcurși în 370 de zile, de pe 16 octombrie 1934, până pe 19 octombrie 1935. Punctul de plecare a fost localitatea Ruijin din sud-estul țării, iar ultima oprire a fost la Wuqizhen, în centru-nord, în apropiere de granița cu Republica Populară Mongolă.
- Am înțeles, dar de ce mai păstrați tabloul lui Stalin, care a fost atât de criticat?
- V-am explicat, Marșul Lung a fost o retragere strategică din fața armatei Gomindanului condusă de Ciang Kai Șek, care s-a aliat cauzei imperialismului mondial. Tovarășul Iosif Vissarionovici Stalin ne-a ajutat în foarte multe privințe. În primul rând a trimis specialiști din Comintern, cum a fost generalul german Otto Braun, școlit la Academia Militară "Mihail Vasilievici Frunze", din Moscova, numit de către noi, chinezii, Li De, adică Li Germanul. Apoi ne-a ajutat cu armament, care a fost trimis prin Republica Populară Mongolă; de aceea, nu întâmplător Marșul Lung s-a oprit la Wuqizhen. De asemenea, dar nu în ultimul rând, tătucul Stalin a trimis avioane cu piloți cazaci sinucigași, care intrau cu aparatele de zbor acolo unde trupele inamice erau mai dense, provocând moartea a sute de militari și spaima în toată armata.
- Aici ai vrut să ajungi, Hans, să scoți în evidență nația germană, cu specialiștii ei! a sărit Janek.
- Nu răspund la provocări!
Hans s-a oprit din povestire pentru a-și aduna gândurile. Volfik a profitat grăbit:
- Tovarășe Hans, dacă ai terminat darea de seamă, închidem ședința.
- Nuu… tocmai mi-am adus aminte de unele fenomene naturale pe care l-am trăit în Marea Chinei de Est.
- Tovarăși, interesant! Să ascultăm o întâmplare cu un fenomen natural!
- Eram în salonul-bar. După circa trei ore de când am ieșit în largul Mării Chinei de Est am intrat într-o rămășiță de taifun, ceea ce l-a făcut pe un francez din grup să glumească cu voce tare, ca să fie auzit de toți: "Conform teoriei haosului, o bătaie de aripi a unui fluture într-un loc poate duce la formarea unui taifun în altă parte". Abia a terminat fraza că am simțit că puntea se înclină spre babord și m-am trezit alunecând spre perete. Vasul a rămas înclinat câteva secunde, care mi s-au părut nesfârșite, după care a revenit în poziția verticală.
- Ce s-a întâmplat?
- Am fost loviți de un tsunami, un val înalt de circa opt metri format ca urmare a unui cutremur cu epicentrul, unde credeți?
- ...
- Vă dau unele date ajutătoare: taifun.
- ...
- Regizorul Yves Ciampi, actorii Danielle Darrieux, Jean Marais, născut Jean Alfred Villain-Marais, Keiko Kiși, anul 1957.
- Ce legătură are filmul "Taifun la Nagasaki" cu tsunami? a întrebat Volfik.
- Cutremurul a avut epicentrul lângă Nagasaki.
- Bravooo! Iată două fenomene naturale concomitente: taifun și tsunami. Continuă, tovarășe Hans.
- Aaa… am uita să vă spun ceva. După ce tsunami a trecut, l-am întâlnit pe căpitan, care mi-a spus cu tristețe în glas că tabloul lui Stalin a căzut, sticla s-a spart, iar fotografia s-a rupt în mai multe locuri. "Este un semn că în R.P.C. a trecut vremea comunismului de tip dictatură personală", mi-a spus căpitanul cu o voce neutră, nici de bucurie, nici de supărare, de adept confucianist al căii de mijloc "dao", de păstrare a echilibrului între voința Cerului și voința Pământului.
- Să trecem mai departe!
- La Qingdao am fost cazați la hotelul "Zhanqiao", construit încă din 1911, în stil german.
- Iar germanii! a exclamat Janek.
- Accesul german în China a fost înlesnit de Războaiele Opiului, din anii 1839-1842 și 1856-1860. Pe 6 martie 1898, a fost încheiat un contract de închiriere pe 99 de ani prin care ținutul Qingdao a devenit colonia denumită "Aria protejată Kiautschou", în germană: "Deutschen Schutzgebiets Kiautschou". Atunci a început să se vândă "bratwurst" pe străzi, s-a construit chiar și o fabrică de bere. Totul a durat până pe 27 august 1914, când au venit războinicii japonezi. În Qingdao se păstrează și astăzi o biserică protestantă, o gară feoviară și multe case în stil bavarez.
- Spune-ne o singură întâmplare din Qingdao, care merită a fi amintită!
- Am fost la plaja numărul 1 a orașului, unde ne-am instalat pe o porțiune largă mai puțin aglomerată din vecinătatea unei porțiuni înguste, dar înțesată de lume. Era o zi excepțional de caldă pentru luna aprilie, cu o apă acceptabilă pentru scăldat. Împreună cu un profesor de sport din grup am luat hotărârea de a înota vreo trei sute de metri în larg până la un fel de geamandură roșie din tablă, în formă de cutie de conservă imensă, cu diametrul de vreo șase metri și înălțimea de circa un metru, cu patru scărițe pentru acces pe platformă. Ne-am urcat pe geamandură și ne-am uitat spre plajă, unde cei din grupul nostru ne făceau semne să ne întoarcem. După ce am rămas câteva minute acolo, mai mult pentru a ne încălzi, ne-am întors înotând economic în stilul bras Cu cât ne apropiam cu atât distingeam mai bine că semnele colegilor din grup ne îndemnau să ne grăbim. Când am ajuns să călcăm pe nisip am aflat motivul agitației lor: Marea Galbenă este plină de rechini, iar noi ne aventuraserăm în zona neprotejată cu plasă metalică.
- Tot așa se poate spune și despre cele două
sisteme politice, separate prin Cortina de Fier: comunismul este zona protejată printr-o plasă metalică de rechini, cu ghilimelele de rigoare, unde, figurativ vorbind, se ajunge la mică distanță, în timp ce capitalismul oferă posibilitatea de a ajunge foarte departe, dar și riscurile de a fi mâncat de prădători, a intervenit Aleks.
- Îți convine să vorbești liber, deoarece în țara ta sindicatul "Solidaritatea" este pe cale să rupă Cortina de Fier.
- Aș mai spune ceva, a continuat Aleks. Comunismul este ca o șosea îngustă și aglomerată, unde, figurativ vorbind, chiar dacă ai o limuzină bună, circuli cu viteză mică, a celui mai neperformant autovehicul, nu poți depăși decât cu foarte multă greutate și nu ajungi prea departe. Există o bandă de depășire, dar este rezervată nomenclaturii partidului unic și administrative. Capitalismul poate fi asemănat cu o autostradă cu multe benzi, unde, la figurat, posesorii unor motoare puternice pot depăși ușor, pot ajunge la orice orizont, dar și cu riscul mărit de a li se întâmpla accidente grave din cauza vitezei excesive. Altfel spus, comunismul avantajează posesorii de rable, iar capitalismul pe cei ai mașinilor de curse.
- Hm, hm, a tușit Volfik, nevenindu-i în minte o replică potrivită acestui punct de vedere. Tovarășe Hans, să mergem mai departe!
- La Jinan am ajuns cu trenul. Este un oraș pe malul Fluviului Galben. Am făcut o vizită doar de jumătate de zi. Am mers cu un autocar până la poalele unui deal lung până la orizont; așa credeam noi! Nu ni s-a spus ce urma să vizităm. Am urcat un șir parcă nesfârșit de trepte. Orașul se vedea tot mai jos, acoperișurile celor mai înalte blocuri erau la picioarele noastre și nu parcursesem nici un sfert de traseu. Când am ajuns în vârful dealului ne-am dat seama cât de mult ne înșelasem: era vorba de un mal supraînălțat cu peste 100 de metri al Fluviului Galben, un dig gros de aproximativ 50 de metri la vârf și circa 80 de metri la bază. Celălalt mal nu se vedea. Apa nămoloasă curgea atât de domol încât dădea impresia unui lac. Ghidul ne-a adus informații terifiante: "În 1887 s-a rupt digul și s-au înregistrat aproape 2000000 de victime, iar în 1931 un număr de două ori mai mare. Fundul fluviului a ajuns la peste zece metri deasupra nivelului orașului Jinan și se ridică în mod constant, ceea ce ne obligă să ridicăm digurile în permanență. Vă dați seama ce s-ar întâmpla dacă s-ar rupe digul acesta acum, dacă numai în Jinan și în suburbii sunt peste 5000000 de locuitori!"
- Tovarășe Hans, destul cu dezastrele! Spune-ne altceva!
- Lângă Jinan, la aproximativ trei kilometri depărtare de centru, se găsește o colină înaltă de circa 200 de metri, denumită "Muntele celor o mie de Buddha", unde s-au realizat zeci de grote artificiale, care adăpostesc, de fapt, în total peste 28000 de statui cu Buddha, printre care una cu Buddha cel cu o mie de brațe. Ele au fost realizate începând cu dinastia Sui, care a domnit între anii 581 și 618. Buddha, așa cum sigur știți, poate fi orice persoană, care a atins starea de iluminare, denumită "bodhi". Buddha mai este și supranumele fondatorului budismului, Siddhartha Gautama, născut în localitatea himalaiană Lumbini, care a trăit între 563 î.Hr. și 483 î.Hr. El a încercat atât viața plină de plăceri, cât și aceea de pustnic, dar a renunțat la ele, preferând să se dedice meditației și comiterii numai a faptelor bune. Prin meditație el a căpătat revelația reîncarnărilor anterioare. La 35 de ani Buddha a început să-i învețe pe oameni această filosofie a vieții.
- Spune-ne câteva citate din gândirea lui Buddha!
- Citez din memorie: "Noi suntem ceea ce gândim. / Tot ceea ce suntem răsare odată cu gândurile noastre. / Prin gândurile noastre noi creăm lumea. / Vorbește sau acționează cu o minte impură / Și necazurile te vor urma, / Asemenea roții ce urmează carul tras de vită". Sau un citat special pentru noi, profesorii: "Să înveți înseamnă să descoperi ceea ce știai deja. Să faci înseamnă să demonstrezi că, într-adevăr, știi. Să-i înveți pe alții înseamnă să le amintești că și ei știu, la fel de bine ca și tine". Ce spuneți?
- …
- Ați obosit? Nu spuneți nimic? Eu nu cred în reincarnare și, deci, nici în ultimul citat. L-am întrebat pe ghid cum se împacă budismul și comunismul în China. El mi-a spus: "Mao Tzedong a fost un dușman declarat al budismului, mai ales începând cu 16 mai 1966, când a lansat Revoluția Culturală, care s-a terminat odată cu moartea lui. Gărzile roșii formate în acea vreme distrugeau sau închideau pagode, biserici, moschei, sinagogi. În prezent se caută folosirea părților bune din budism, pentru satisfacerea spirituală a poporului și dezvoltarea turismului".
- Hai să trecem la Beijing, tovarășe Hans!
- În primul rând am vizitat Templul Cerului, în chineză Tiantan. De fapt, este un complex întins pe 2,73 kilometri pătrați, care cuprinde trei grupuri de construcții: Holul de rugăciune pentru o recoltă bună, apoi Bolta imperială a cerului, precum și, în sfârșit, Altarul circular supraînălțat. Holul de rugăciune pentru o recoltă bună este în formă de pagodă cu trei rânduri de acoperișuri, dar nu cu streșinile îndoite în sus. Are diametrul de 36 de metri și înălțimea de 38 de metri. Este construit din lemn fără a se utiliza cuie la asamblare. Este înconjurat de o platformă circulară din marmură pe trei nivele. A fost construit între 1406 și 1420 în timpul împăratul Iogle. Bolta imperială a cerului se aseamănă la exterior cu prima construcție, doar că are un singur acoperiș, ambele construcții fiind ridicate concomitent. Între ele există o alee din marmură purpurie, lungă de 360 de metri. Altarul circular supraînălțat este o platformă din marmură cu diametrul de 534 metri și înălțimea de 5,2 metri. A fost construit în anul 1430, în timpul împăratului Jiajing. Acolo veneau împărații din dinastiile Ming și Qing pentru a se ruga pentru obținerea unor recolte bune. Ar mai fi multe de spus, dar mă opresc aici.
- Ooo... hoo... Se putea o prezentare și mai concisă, doar ești inginer!
- În ziua de 14 aprilie am vizitat și Orașul Interzis. A fost construit între 1406 și 1420, tot în timpul împăratului Iogle. Este un complex întins pe 72 de hectare cu 980 de clădiri și 8707 camere. Este situat pe latura nordică a pieței Tiananmen. Am trecut prin Poarta Meridian, numită și Poarta Păcii Cerești, în chineză Tiananmen, cu cinci intrări, cea principală fiind rezevată doar împăratului. Am ajuns în curtea exterioară, de unde prin Poarta Armoniei Supreme am intrat în curtea interioară, în centrul căreia se găsește Holul Armoniei Supreme, o clădire din lemn fără cuie, înconjurată de o platformă de marmură albă cu trei nivele. Acolo aveau loc întronările și nunțile împăraților. Construcția originală a fost realizată în 1406, dar a fost distrusă și refăcută de șapte ori. În spate se găsește Palatul Purității Cerești, o clădire înconjurată de o platformă din marmură albă cu un singur nivel. Din motive de securitate, clădirea a fost prevăzută cu 27 de paturi distribuite în camere situate la mare distanță între ele, astfel încât împărații nu dormeau în același loc două nopți la rând.
- Împărații aveau harem?
- Aveau. Uneori copiii lor erau așa de mulți încât, pentru ușurința identificării, erau supranumiți Primul Prinț, Al doilea Prinț, Prima Prințesă, A doua Prințesă și tot așa. De exemplu, al doisprezecelea împărat din dinastia Qing, care a abdicat pe 12 februarie 1912, denumit Xuan Tong, supranumit Puii, a avut cinci soții, dintre care prima, Xiao Ke Min, supranumită Uan Rong, a fost împărăteasă. A mai fost Uen Xiu, consoartă împerială, Tan Iuling, concubină, Li Iukin, tot concubină, precum și Li Șuxian, sora lui medicală, pe care a luat-o în căsătorie, pe 30 aprilie 1962, după ce fusese eliberat din arestul la domiciliu și numit editor în cadrul departamentului Literar al Conferinței Consultative a Republicii Populare Chineze. Cu niciuna nu a avut copii. Se spune că împăratul Puii ar fi fost homosexual în adolescență.
- Tovarășe Hans, acestea sunt detalii nesemnificative, care nu se spun în plenul unei "ședințe de partid". Să revenim la vizita în Orașul Interzis!
- Am mai trecut prin Grădina Imperială și am ieșit prin Poarta Puterii Divine, care a devenit Muzeul Palatului. În ziua următoare, dis-de-dimineața, am ajuns din nou în Piața Tiananmen, pentru a vizita Monumentul Eroilor Poporului și Mausoleul lui Mao Tzedong.
- Ei, da, ne interesează!
- Monumentul Eroilor Poporului este un obelisc înalt de 37,94 metri din granit și marmură, construit între 1 august 1952 și 31 mai 1958, după un proiect realizat de Liang Siceng, arhitectul care a făcut parte și din colectivul desemnat să proiecteze sediul Națiunilor Unite din New York. Postamentul cuprinde opt basoreliefuri dispuse jur-împrejur, începând cu arderea opiumului în timpul Războiului Opiumului din 1840 și terminând cu traversarea Fluviului Albastru, din 1949, de către revoluționarii conduși de Mao Tzedong. După ce am dat ocol monumentului timp de un sfert de oră, ne-am îndreptat repede spre sud, spre mausoleu.
- Foarte interesant, tovarăși!
- Un șir lung de oameni se formase la intrare. În timp ce așteptam să ne vină rândul, ghidul ne-a făcut o scurtă prezentare: "Piatra de temelie a fost pusă pe 24 noiembrie 1976, iar deschiderea oficială a avut loc pe 24 mai 1977. Sicriul din cristal propus de sovietici nu a fost acceptat, deoarece vizitatorii ar fi trebuit să privească în jos spre rămășițele pământești ale Marelui Cârmaci. Până la urmă genialii noștri savanți au găsit soluția tehnică, astfel încât Marele Om să poată fi privit din lateral, iar iluminarea să dea culoarea exactă a pielii, fără reflexii derajante". Când am intrat în mausoleu l-am văzut pe defunct acoperit de la piept la tălpi cu steagul P.C.C. Doar capul era vizibil și am putut distinge cu multă claritate chelia frontală lucioasă și lobul vinețiu al urechilor, datorită sângelui acumulat în timp. Patru militari îi stăteau de gardă la căpătâi.
- Tovarășe Hans, fără sintagme de acestea – chelie lucioasă sau lob vinețiu, care au un ușor sens peiorativ la adresa unui fost conducător al unui partid comunist frățesc! Este necesar să-ți faci autocritica, care, știm cu toții, este o metodă de bază în acțiunea de educare comunistă a oamenilor muncii.
- Eu am vrut să scot în evidență excepționala realizare a inginerilor chinezi, doar atât! Dar, recunosc faptul că dacă m-aș fi concentrat mai mult aș fi putut evita o astfel de asociere de cuvinte.
- Tovarășe Hans, poți continua, dar atenție la exprimare, să fim bine înțeleși!
- Când am ieșit din mausoleu am constatat că se adunase brusc atât de multă lume în Piața Tiananmen, încât mi se părea că sunt într-un autobuz aglomerat. Ghidul ne-a lămurit despre ce era vorba: "S-a anunțat decesul lui Hu Iaobang, secretar general al P.C.C., între 1982 și 1987. El a inițiat o serie de reforme economice, de introducere a unor elemente de economie de piață, dar a fost acuzat de laxism, de toleranță în fața unor tendințe de liberalizare de tip burghez, caracterizat prin corupția organelor de stat. S-au cumpărat de către anumiți întreprinzători, care spuneau că vor înființa mari ferme agricole, de fapt, niște speculanți, terenuri din domeniul public la prețuri de nimic, pentru a fi vândute ulterior statului, care dorea construirea de autostrăzi, aeroporturi, unități industriale etc. Așa au apărut milionarii de carton, ceea ce au făcut să scadă spiritul de sacrificiu al poporului, pe marile șantiere, toți doresc să se îmbogățească cât mai repede cu putință. Dar, trebuie spus că producția agricolă s-a triplat, că prețurile alimentelor au început să scadă. În acea perioadă fusese invitat Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1976, pentru a ține conferințe de inițiere a specialiștilor noștri în economia de piață. Acesta a spus că sunt două căi de liberalizare, ori se taie coada câinelui dintr-o dată pe toată lungimea, ori de mai multe ori, câte o bucățică. Americanul a fost adeptul primei variante, ceea ce în teorie sună bine, dar punerea ei în practică a dus la apariția multor fenomene negative, dintre care unele vi le-am amintit. Acum unii netrebnici, intelectuali cu mințile tulburi, avizi de putere, vânduți milionarilor de carton sau agențiilor de spionaj străine, doresc o revalorizare a gândirii lui Hu Iaobang, de fapt, un pretext pentru a slăbi puterea partidului înființat de Marele Cârmaci, de a schimba în țara noastră regimul comunist cu unul capitalist. Așa ceva nu se va întâmpla niciodată. cum metaforic a spus marele prieten al tovarășului Mao Tzedong, tovarășul Nicolae Ceaușescu, care a fost citat recent în ziarul «Renmin Ribao», oficiosul marelui nostru partid: «Când plopul va face pere și răchita micșunele». Ha, ha! Foarte expresiv, pe înțelesul poporului și cât de adevărat! Acum se pregătesc mari manifestații la înmormântarea lui Hu Iaobang, care va avea loc peste o săptămână, dar marii și iubiții noștri conducători vor găsi soluția cea mai bună, pentru a le anihila. Marele și bravul nostru partid este cel mai numeros din lume, aproximativ cinci la sută din populație, care a depășit un miliard! Vă dați seama? Noi nu dorim un regim multipartinic. Un sigur partid, ca al nostru, ajunge!"
- Vedeți, tovarășul Nicolae Ceaușescu este iubit și citat în toată lumea! a izbucnit Oprea cu mândrie în glas.
- O să dați voi de dracu în curând cu Niciolae, da, am spus bine, cu Niciolae al vostru, care nu înțelege sau nu vrea să înțeleagă nimic, este prost și fudul, vorba românească: "Prostul dacă nu-i fudul, nu e prost destul", în plus, se încăpățânează când nu trebuie, motiv pentru care va trebui să-l împușcați ca să scăpați de el; revoluția democratică românească va fi cu vărsare de sânge, trepădușii din jurul lui nu se vor lăsa! - a fost un gând al lui Aleks, care i-a scăpat pe gură, mai mult fără voia lui.
- Tovarăși, declar închisă "ședința de partid", nu mai vreau să aud nimic! a strigat Volfik, dar fără siguranța pe care o afișa de obicei.
- Comunismul a fost un vis frumos, care a devenit un coșmar! a mai spus Aleks, dorind să-și dovedească lui însuși că gândește liber.

***

Visul cu "ședința de partid" se terminase, dar cuvintele lui Aleks - "va trebui să-l împușcați ca să scăpați de el" - se înfipseseră în mintea lui Hans, iar unele începuseră să se repete mecanic la scurte intervale: "să-l împușcați"… , "să-l împușcați"… "să-l împușcați"… La un moment dat, iar a început să viseze. De această dată, Hans intra cu revoluționarii în clădirea Comitetului Central al P.C.R. din București, deși nu o văzuse decât fotografiată într-ziar, în căutarea lui Ceaușescu. Pe scări se auzeau tropăiturile mulțimii care urca grăbită: trop… trop… trop… până au ajuns la cabinetul 1. Revoluționarii l-au scos pe sus pe "mult stimatul și iubitul" și a început să-i dea pumni, fiecare cum apuca: buf… buf… buf... La un moment dat cineva a scos un pistol și a tras câteva focuri spre tavan: pac… pac… pac…. Apoi a strigat: "Nu-l linșați! Să fie judecat și să primească pedeapsa pe care o merită pentru faptele lui!"
În acel moment Hans s-a trezit transpirat, speriat, cu fața desfigurată, a făcut ochii mari și a realizat că este în dormitorul lui, din casa "Gulag", care vuia de zgomotul zarurilor: zurrr… poc… zurrr… poc… zurrr… poc… "Uite cum mi-au stricat bunătate de somn tablagiii Ivan și Oprea! Să fie judecați și să primească pedeapsa pe care o merită pentru faptele lor!" a exclamat el în gând, trezit de-a binelea, întrebându-se, totodată, retoric: "Oare cum se va desfășura revoluția democratică română, va fi sângeroasă, vor muri oameni, sau Ceaușescu se va retrage pașnic de la putere, ca un înțelept?"

***

În dimineața zilei de 19 august, Aleks stătea în pat și dormita. Ar fi trebuit să se scoale, dar fereastra lui Jorj îl făcuse să piardă cel puțin un sfert de oră de somn dulce și încerca să-l recupereze. Dintr-o dată un zgomot ciudat l-a făcut să deschidă un ochi. Atenția i-a fost atrasă de un pui de gândac de băcătărie, un punct distinct, negru, pe albul peretelui. Insecta se rătăcise și se deplasa tiptil în zigzag în căutarea unui adăpost. L-a găsit sub o cută a hărții Marocului, pe care Aleks o pusese la vedere, deasupra patului. Atunci a început un fâșâit insuportabil pentru acea oră mică, provocat fiind de deplasarea gândacului. Polonezul devenise furios, se gândea să-l nimicească printr-o lovitură de palmă, dar s-a abținut, nu dorea să distrugă harta. Soluția salvatoare i-a venit de unde nu se aștepta. Reptila gecko, o diurnă vizitatoare, denumită Dragonul Roșu de către "gulagiști", intrase în apartament pe căi numai de ea știute în căutare de hrană și simțise mișcarea gândacului. S-a deplasat pe peretele vertical fără probleme și s-a oprit în așteptare. Aleks a făcut ochii mari ca să vadă mai bine, Peste puțină vreme puiul de gândac a ieșit de sub cartonul colorat și atât i-a fost, gecko l-a înghițit pe nemestecate. Reptila mulțumită de pradă s-a retras pe unde a venit.
Aleks a răsuflat ușurat. Lupta pe viață și pe moarte la care asistase îl încărcase negativ. Dorea să o uite repede. A închis ochii și a început să viseze. Se făcea că venise acasă în Varșovia în vacanță. Era vara anului 1982. Adusese cu el aproape 6000 de dolari, economia lui din salariu și banii pe concediu. Era o sumă enormă în acel an, când inflația ajunsese la 375 de procente, iar alimentele se vindeau pe cartele ("kartki"). În acea vreme Wojciech Witold Jaruzelski cumula funcțiile de prim-ministru și prim-secretar al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, iar salariile erau mici, inclusiv al lui, cel mai mare fiind al unui miner cu vechimea maximă din minele de cărbune de mare adâncime din Silezia.
Aleks a schimbat o parte din dolari pe cecuri ale băncii "Pekao", prescurtarea de la "Polska Kasa Opieki". Cu cecurile "Pekao", precum și cu valuta forte se puteau cumpăra tot felul de bunuri de consum importate din Occident, inclusiv alimente, de la magazinele "Pewex", prescurtarea de la "Przedsiêbiorstwo Eksportu Wewnêtrznego". Nici nu a ieșit bine de la bancă și a găsit cumpărători pentru cecurile "Pekao" la un curs al dolarului de trei ori mai mare. Tranzacția a făcut-o chiar în fața milițienilor, fără a avea probleme, în ciuda legii marțiale intrate în vigoare pe 13 decembrie 1981 și abolite pe 22 iulie 1983. A mai avut grijă să-și satisfacă o veche dorință, și-a cumpărat, fără să stea la rând, doar a plătit cu valută forte, aproape 4000 de dolari, o mașină "Polski Fiat 125p" nouă-nouță, produsă după licență italiană la uzinele "Samochodów Osobowych", din Varșovia.
Barbara, soția lui, profesoară de engleză la un liceu din Varșovia, i-a propus să facă o deplasare la Istanbul cu noul autorurism, excursia polonezilor prin care se combina plăcutul cu utilul. Urma ca ei să facă deplasarea împreună cu niște familii prietene, fiecare cu propriul autoturism. Traseul trecea prin U.R.S.S., R.S.R., R.P.B. și Turcia. Sovieticilor le vindeau pungi de plastic, cosmetice și sutiene pentru a cumpăra benzină. Românilor le vindeau cosmetice, sutiene, corturi, aragaze de camping. Bulgarilor nu mai aveau ce să le vândă, pentru că se termina toată marfa. Era suficient să oprească la o parcare de pe drumul Siret, Bacău, Buzău, Urziceni, Slobozia, Constanța, că imediat apăreau clienți; uneori se formau șiruri de zeci de metri de autoturisme staționate. La Istanbul vizitau bazarul, schimbau leii în dolari, cumpărau ceasuri electronice, blugi contrafăcuți și tricouri. Plini de dolari și de marfă turcească, polonezii făceau cale întoarsă. De la bulgari ei cumpărau parfumuri în magazinele "Free shop" de la frontiera cu Turcia. Apoi nu se mai opreau decât la campingurile de pe litoralul românesc Acolo vindeau marfa pe lei. Stăteau o săptămână sau două, până se bronzau bine, după care plecau. Pe drum mai vindeau ce le mai rămăsese în portbagaje. Ajunși acasă, polonezii schimbau la bănci sau la negru leii în dolari sau în cecuri "Pekao". Cei mai mulți își scoteau o mare parte din cheltuieli, unii înregistrând și profit.
Grupul lui Aleks a fost format din cinci autoturisme "Polski Fiat 125p", toți proprietarii lor lucrând în străinătate. Socoteala de acasă nu s-a potrivit cu aceea din târg. La fiecare punct de frontieră au dat câte zece dolari de fiecare autoturism, cinci la vameșii de la ieșirea dintr-o țară și alți cinci la cei de la intrarea în cealaltă țară, atât la dus, cât și la întors, pentru a nu fi obligați să scoată toate bagajele la control și apoi să le pună la loc. De asemenea, în fiecare țară au plătit cam de trei ori amenzi pentru depășirea vitezei reglementare, imaginară sau nu.
Din toată această excursie, visul lui Aleks a sărit la o înlănțuire de secvențe din croaziera cu un vas de pasageri în strâmtoarea Bosfor și Marea Marmara, mai precis doar la momentul când a trecut pe lângă epava petrolierului "Independența", table contursionate, albite de soluțiile antiincendiu, un schelet de navă devastată de explozii și de foc, imagine de apocalipsă. Ghidul a făcut o scurtă prezentare: "Pe partea dreaptă vedeți ceea ce a mai rămas din petrolierul "Independența", lansat la apă pe 28 mai 1977, la Șantierul Naval din Constanța, având o capacitate de 163000 de tone. În dimineața zilei de 15 noiembrie 1979, încărcat cu 94000 de tone de țiței brut provenit din Libia, petrolierul naviga cu viteză redusă pentru a intra în strâmtoarea Bosfor. Era a nouăsprezecea oară când făcea acest lucru. La ora 4,35 a fost lovit de cargoul grecesc "Evriali", comandată de Alekos Adamopoulus. În urma coliziunii au avut loc mai multe explozii de proporții. Din cei 45 de membri ai echipajului au scăpat doar Sorin Mihăilescu, Ioan Gomboșanu și Dragoș Gheorghe Voicescu. Un tribunal din Turcia a stabilit că 90 de procente din vină aparțin vasului grecesc, iar restul vasului românesc. Comandantul Alekos Adamopoulus a fost condamnat la 20 de ani de închisoare, din care a făcut doar câteva luni, cât a durat procesul, iar pentru restul pedepsei a plătit o cauțiune de 850 de dolari și a fost eliberat. Trist este și faptul că nici acum rudele victimelor nu au primit despăgubirea legală de câte 10000 de dolari".
În mintea lui Aleks unele dintre vorbele ghidului îi sunau ca niște bubuituri: "explozii de proporții"… "explozii de proporții"… "explozii de proporții"… Coșmarul s-a oprit brusc în momentul când polonezul a deschis ochii și a auzit bocănituri la ușă: boc… boc… boc… A alergat spre sursa acelui zgomot, așa cum era îmbrăcat, doar în bermudă. Era poștașul, care bătea în oblon: "Aveți o scrisoare recomandată!"
Aleks a citit pe nerăsuflate scrisoarea trimisă de Barbara, care îl ruga să vină acasă, să se împace, să formeze din nou o familie, că vor veni vremuri mai bune, că regimul comunist este pe ducă. Ultima frază era: "Du-te la icoană și te roagă, ca «Solidaritatea» să vină la putere!"
Polonezul a mers la peretele din dormitor, unde ținea icoana cu Dumnezeu pe muntele Sinai, și a început rugăciunea lui preferată: "Tatăl Nostru, / Care ești în ceruri, / Sfințească-se numele Tău, / Vie împărăția Ta, / Facă-se voia Ta / Precum în cer așa și pe Pământ. / Pâinea noastră cea de toate zilele / Dă-ne-o nouă astăzi / Și ne iartă nouă greșelile noastre, / Precum și noi iertăm greșiților noștri / Și nu ne duce pe noi în ispită, / Ci ne izbăvește de cel rău. / Că a Ta este împărăția, / Puterea și Slava. / În numele Tatălui, / Al Fiului, / Al Sfântului Duh. / Amin."

***

Ivan a descoperit din fragedă copilărie că are o aversiune exagerată la mirosul de excremente, fie ele de om, de animal, de orice vietate. După ce se scula de pe "tron", nu se uita în urmă, închidea ochii, cu o mână se ținea de nas, iar cu cealaltă trăgea apa. Consuma metri de hârtie igienică pentru a se șterge la fund. Când făcea duș nu punea mâna la anus, ci freca mai întâi locul cu săpun, după care lăsa să curgă multă apă. El nu a curățat scaunul de toaletă cu peria până aproape de vârsta pubertății, numai cât vedea o urmă căcănie pe smalțul ceramicii lăsa totul baltă. Pentru el a însemnat o mare problemă acest comportament și remedierea lui i-a devenit o obsesie, o provocare a vieții. A căutat să-și călească organismul pe măsură ce avansa în vârstă, stătea tot mai mult timp în toaletă, ajunsese să citească ziarul, să-și facă temele pentru acasă acolo, în mirosul specific, astfel că la un an de la apariția tuleielor s-a considerat complet vindecat de acestă deficiență.
În noaptea dintre zilele de 18 și 19 august, Ivan a avut un vis, care îi apărea tot mai rar, dar nu-l lăsase de tot. Retrăia seara de 2 noiembrie 1988, întâmplător sau nu, exact la 19 ani după ce Mark "Fag" Melhem a propus la Philadelphia, în cadrul Conferinței de Est a Homofiliei să se organizeze prima paradă a homosexualilor și nu oriunde, ci la New York. A visat întâlnirea cu Habaldza (Mândra) și aventura ciudată avută cu ea. El se plimba în Parcul Ligii Arabe din vecinătatea casei "Gulag", Se făcuse ora 17,00 și ziua era scurtă, se înserase. Parcul era bine iluminat și el a observat-o, venind în sens invers. Ivan și-a dat seama de la distanță că este abordabilă, deoarece l-a privit în ochi, mai mult de cinci secunde. A lăsat-o să treacă de el, apoi s-a întors, a ajuns-o din urmă și a început să-i vorbească din mers. Orice oprire este bătătoare la ochi și nu este apreciată de arăboaice, lor le plac europenii discreți. El a amestecat franceza cu unele cuvinte știute de el în darija, pentru a-i câștiga mai repede simpatia. Era conștient de faptul că în maxim 50 de metri trebuia să o convingă. Când Ivan i-a spus că apartamentul lui este aproape, la numai două minute de mers pe jos, Habaldza i-a făcut semn să o ia înainte, ca să-i arate drumul.
Acasă, Ivan a văzut un corp cu un mic exces de greutate, care o făcea mai atrăgătoare, al unei foste înotătoare de performanță. Era economistă la o firmă specializată în lucrări de contabilitate. Problema a apărut când ea a dorit să facă și sex anal, ceea ce l-a făcut pe Ivan să o întrebe:
- Doar o bărbăție am și să o bag în hazna?
- Nu este adevărat, m-am spălat și m-am uns cu cremă de mâini pe bază de ulei de aloe.
- N-am făcut așa ceva niciodată!
- Bine, uită ce ți-am spus!
Ivan și-a amintit brusc de problema avută în copilărie și dorința lui de o învinge a renăscut brusc. "Ar fi proba supremă, dovada că m-am vindecat definitiv!", și-a spus el în gând. De aceea, Ivan i-a făcut pe plac Habaldzei, iar ea i-a fost ca o profesoară, l-a învățat toate tainele. "Mușchii anusului sunt mai puternici decât cei ai vaginului, de aceea plăcerea va fi mai mare", i-a început ea puțină teorie introductivă, înainte de a trece la practică.
Tocmai când să retrăiască extazul care a urmat, partea cea mai frumoasă a visului, un zgomot de sticlă spartă l-a trezit. Era furios pe Jorj, mai ales că i-a spus de mai multe ori: "Închide, dracului, fereastra aia, n-o mai lăsa deschisă, că o să regreți într-o zi!"
A revenit în pat și încet-încet a început să moțăie. Din nou a început să viseze. I-au apărut secvențe dintr-o seară în care, într-o beție făcută în compania lui Horea, amândoi au aflat că fiecare a avut experiențe de sex anal cu femei, iar de aici până la a deveni amanți n-a mai fost de cât un pas. Amândoi erau informatori ai serviciilor de securitate din țara lor, care le puseseră în vedere cu fermitate că nu au voie să aibă aventuri cu arăboaice. Cum erau divorțați și se săturaseră să-l imite pe biblicul Onan, cei doi s-au gândit că o relație homosexuală ar fi reciproc avantajoasă.
De atunci au devenit amanți. Erau fericiți. Pentru a-și masca relația s-au gândit la o stratagemă, să dea impresia că sunt mari amatori ai jocului de table. Se puteau întâlni în fiecare seară fără a da de bănuit. În week-end-uri sau în vacanțe se întâlneau și dimineața.
Au mers și mai departe. Au înregistrat pe caseta unui aparat "Tesla" zgomotul zarurilor și pulurilor timp de două ore de joc. Au încercat de mai multe ori până au obținut o înregistrare perfectă. Apoi, când doreau să se iubească, ei dădeau drumul la casetofon: zurrr… poc… zurrr… poc… zur… poc… Ceilalți "gulagiști" erau convinși că ei jucau table.
Ivan a ajuns cu visul la o secvență inedită: se făcea că, din greșeală, a dat sonorul casetofonului prea tare și în urechi îi intra un zgomot amplificat: zurrr… poc… zurrr… poc… zur… poc… Era în mare pericol secretul lor, "gulagiștii" și-ar fi dat seama de tărășenie. A deschis ochii și s-a liniștit, deoarece Horea bătea la ușă în stilul caracteristic: rap, rap, rap… rap, rap, rap… rap, rap, rap…
Tacticos, Ivan și-a pus papucii în picioare. Apoi s-a oprit la oglinda din dormitor cât să-și aranjeze puțin părul ciufulit, din cochetărie. A deschis ușa și Horea a întrat, întrebând în șoaptă:
- Facem o partidă de table?
- Cu sau fără casetofon? a întrebat Ivan tot în șoaptă.
- Mai întâi o partidă cuuu… și apoi mai multe fără casetofon!

***

De mai bine de o lună, de când a făcut un sejur pe coasta estică a continentului Nord-American, de la Casacada Niagara la Miami, Janek visa adeseori secvențe din această excursie.
S.U.A. devenise o obsesie pentru cehoslovac. A ales varianta cea mai ieftină, și-a cumpărat un bilet Casablanca – Amsterdam – New York și retur prin K.L.M. Ca bagaj a avut numai o geantă de umăr în care a îndesat două perechi de șosete, doi chiloți, două bluze, un pulover, un prosopel, o trusă de ras, o umbrelă. Pașaportul și banii i-a ținut în față, la abdomen, într-o borsetă prinsă de brâu. Mai avea o giacă de vânt și de ploaie pe care o ținea atârnată pe braț sau de geanta de umăr. În această ținută era pregătit pentru a lua la pas orașele americane. Din Amsterdam a plecat la ora 7,00 și a ajuns la ora locală 10,00, după șase ore de zbor. A câștigat trei ore, deoarece a călătorit spre vest. Avionul a survolat Parcul Central din New York, oferindu-i astfel lui Janek posibilitatea de a vedea prin hublou panorama futuristă a insulei Manhattan, cuprinsă între râul Hudson și râul Est, cu zgârâie-norii celebri ca Turnurile Gemene, Empire State sau Chrysler. De la aeroportul "John Fitzgerald Kennedy" s-a urcat într-un autobuz-navetă ("shuttle") până la cea mai apropiată stație de metrou, denumită Centrul Jamaica. De aici a circulat pe linia E, care are ca stație finală Centrul Mondial de Comerț.
Acolo a stat la o coadă formată din sute de oameni, care așteptau să urce în turnul sudic, cel fără antenă. A avut timp să asculte frânturi din prezentarea ghidului unui grup de francezi: "Ne aflăm în piața denumită Plaza, care seamănă cu piața San Marco din Veneția. Are o suprafață de două hectare și este mărginită de un complex de șapte clădiri, dintre care mai importante sunt «Turnul de Nord» cu 110 etaje și înălțimea de 410 metri, «Turnul de Sud» tot cu 110 etaje și înălțimea de 410 metri, hotelul «Marriott» cu 22 de etaje, «Plaza de Nord» cu nouă etaje, «Plaza de Sud» tot cu nouă etaje. În mijlocul pieței se găsește o fântână arteziană denumită «Sfera», compusă din 25 segmente de bronz turnat, executată de artistul german Fritz Koenig. Întreg complexul Centrului Mondial de Comerț a fost proiectat de arhitectul american Minoru Yamasaki în colaborare cu firma «Emery Roth & Sons». Terminat în anul 1974, el a devenit un simbol al capitalei economice a lumii. Noi vom urca la etajul 107, unde este amenajat un observator pentru turiști. De acolo, începând de la stânga la dreapta, vom avea o vedere panoramică, de 180 de grade, a celebrului Manhattan, a Insulei Lungi, precum și a grupului de insule alăturate Ellis și Libertatea, ultima purtând denumirea statuii pe care am vizitat-o ieri."
Spre surprinderea lui, Janek a constatat că se avansa repede, a ajuns la casa de bilete în numai jumătate de oră, unde a plătit un bilet de 12 dolari. În interior coada urma un traseu sinuos mărginit de frânghii groase de culoare roșie. Avea mult timp liber la dispoziție și a începu să facă un calcul: 12 dolari biletul, 10000 de turiști pe zi, 250 zile pe an ori 15 ani, adică un venit de aproape jumătate de miliard de dolari, care a fost obținut numai din turism în perioada de la darea în folosință a complexului Centrul Mondial de Comerț, fără a mai pune la socoteală chiria corespunzătoare birourilor.
Un ascensor rapid și silențios l-a urcat la observatorul situat la etajul 107, de unde Janek a profitat după pofta inimii de panorama unică a metropolei americane. Priveliștea era magnifică, americănească, de "big". Un perete de sticlă din podea până în tavan, rigidizat din metru în metru cu grinzi metalice verticale, separa turiștii de hăul adânc de aproape 400 de metri din jurul observatorului. Uitându-se spre stânga, Janek a avut impresia că pădurea de zgârie-nori din New York se află l-a picioarele lui. Coborând privirea spre dreapta, el a văzut insula Libertatea mare cât un platou de cușcuș pentru opt persoane. În depărtare, aproape drept în față, a zărit ca niște musculițe avioane, care decolau sau aterizau pe aeroportul "John Fitzgerald Kennedy".
Dacă visul lui Janek a trecut cu viteză peste toate aceste amintiri reale, ajuns aici, el a încetinit și a devenit fantastic. Se făcea că două avioane mari de pasageri, în loc să aterizeze pe aeroport, se îndreptau spre Turnurile Gemene, fiecare la câte un turn. Totul se vedea din ce în ce mai clar. La avionul care venea spre turnul cu observatorul pentru turiști, Janek a văzut că era numai un pilot, dar fără uniforma specifică, ci într-un tricou.
Impactul s-a produs câteva zeci de etaje mai jos. Avionul a intrat o mare parte în turn, după care a avut loc o imensă explozie. Geamurile din dreptul lui Janek s-au spart. Flăcări și fum ieșeau de la locul exploziei. "Aaaaa!" a țipat Janek, care a deschis ochii și, în întunericul dormitorului, a auzit zgomot de sticlă: zdrang… zdrang… zdrang… "Aaaaa!" a țipat din nou Janek, încă buimac. Apoi s-a lăsat liniște. Janek s-a calmat, dar inima lui încă îi bătea puternic în piept, ca niște lovituri de ciocan.
A încercat să adoarmă din nou și a reușit. Visul a continuat cu secvențe derulate lent. Janek s-a hotărât să coboare din observator și să ajungă pe 5th Avenue, în Midtown. Drumul cel mai scurt pentru a ajunge din Centrul Mondial de Comerț la 5th Avenue trece prin West Broadway. De altfel, cele două bulevarde sunt pe aceeași linie dreaptă, fiind separate doar de piața Washington.
Din Centrul Mondial de Comerț, cehhoslovacul a intrat direct pe West Broadway și a traversat cartierul SoHo, abrevierea South of Houston Street. Aici a părăsit West Broadway pentru a vedea casele construite aici între 1869 și 1895 pe Green Street, decorate cu elemente realizate din fontă turnată. Apoi, el a revenit pe West Broadway, a ajuns în piața Washington, după care a intrat pe 5th Avenue. Se înserase și bulevardul era luminat feeric. A trecut pe lângă intrarea în clădirea Empire State, unde turiștii așteptau într-un lung șir indian, care înconjura edificiul. Dorința lui nu era să viziteze această celebră clădire, ci să ajungă cât mai repede la piața Rockefeller, să se așeze la o masă și să bea în tihnă un pahar cu oranjadă. La drepta a văzut Catedrala Sfântul Patrick, și la stânga pe Atlas, pedepsit să țină bolta cerească pe umeri, statuie realizată de Lee Lawrie.
A luat-o spre stânga, printre British Building și Maison Française, pentru a intra în Grădinile-Canal. Aici fântâni arteziene cu bazine de formă dreptunghiulară și straturi cu flori îi flancau plimbarea. În față se distingea tot mai bine statuia aurie a lui Prometeu, zburând cu focul în mână, opera lui Paul Manship.
Ajuns la piața Rockefeller, Janek avea impresia că se găsește suspendat în aer. Privea în jos și în sus și nu vedea un punct de sprijin. Sub el se găsea o terasă plină de oameni, care păreau că maschează o altă terasă situată mai jos. Deasupra lui, clădirea General Electric părea fără capăt. Senzația de imponderabilitate fizică era însoțită de sentimentul unei eliberări a gândirii.
Uitase toate grijile și nu vroia decât să trăiască momentul. S-a așezat la o masă unde a băut un pahar de oranjadă pentru care a plătit cinci dolari. Prețul piperat l-a scos din starea de exaltare. Și-a amintit că trebuie să ajungă la stația de autobuz Port Authority. A ieșit pe 6th Avenue, a luat-o la stânga și a trecut pe lângă afișele spectacolelor de la Radio City Music Hall. Cozile formate la casele de bilete ajungeau pe trotuar. Janek a traversat 6th Avenue în fața fântânii arteziane de la intrarea în clădirea Exxon și a continuat drumul până a ajuns la intersecția cu E 42nd Street, de unde a luat-o la dreapta spre piața Times. Cu cât se apropia de celebra piață cu atât aglomerația pe trotuare creștea. Pe carosabil rulau lent tot mai multe autoturisme sport decapotabile cu muzica stereo dată la maximum. Din fotoliile capitonate cu piele, lucind îmbietor, bărbați cu trabuc în colțul gurii își puneau în evidență burțile prospere. Taxiuri galbene opreau pentru a lăsa sau lua oameni îmbrăcați ca la parada modei. Piața Times în jurul orei 21 arăta ca o mare de oameni tăiată de polițiști călare, golul din urma lor închizându-se imediat. Începea viața nocturnă, unde teatrele și alte stabilimente ofereau distracție extrem de diversificată. Janek se strecura cu greutate printre ceilalți pietoni și căsca gura la mulțimea de vitrine și reclame. I-a trebuit o oră pentru a traversa piața Times. De aici și-a continuat drumul pe W 42nd Street până la intersecția cu 8th Avenue, de unde intrarea principală la stația de autobuze Port Authority era deja vizibilă.
S-a descurcat bine în imensa autogară. La un avizier a citit o scurtă înștiințare: "«Greyhound Lines» este singura companie de transport interurban cu rețea pe tot teritoriul Statelor Unite ale Americii. A fost fondată în 1914 sub denumirea de «Motor Transit» de către emigrantul suedez Carl Eric Wickman, pentru a transporta mineri între satele Hibbing și Alice din Michigan, pentru 15 cenți o călătorie și 25 cenți, pentru dus-întors. Deoarece autobuzele a avut de la început culoarea gri cu luciu de blană, ele au fost de supranumite ogari cenușii. În 1930, compania și-a schimbat denumirea în «Greyhound Lines», emblema companiei devenind un ogar cenușiu în plină alergare. Arhitectul William Arrasmith a proiectat în stilul art déco stațiile companiei în anii ’30. Renumele companiei a crescut foarte mult după ce călătoria cu autocarul a fost romanțată în filmul «S-a întâmplat într-o noapte», cu Claudette Colbert și Clark Gable în rolurile principale, film care a fost desemnat în 1934 câștigator al premiului Academy Award. Toate autocarele au fost dotate încă din anul 1937 cu aer condiționat și grup sanitar. Începând din 1972 a fost introdus abonamentul ieftin «Ameripas», care este valabil pentru o perioadă de 7, 15, 30 sau 60 de zile, începând cu data primei călătorii, fără restricție de distanță. Cu «Ameripas» nu se pot face rezervări, pasagerii fiind acceptați în ordinea sosirii lor și în limita locurilor. Înregistrarea bagajelor începe cu 45 de minute înaintea orei de plecare".
Janek a avut un buget limitat, de aceea și-a propus ca excursia să dureze două săptămâni, noaptea să circule, iar ziua să viziteze. Cursa spre Washington era prevăzută la ora 23 și 30 minute și îmbarcarea începuse. Autocarul, cu sigla ogarului cenușiu plasată vizibil sub parbriz, arăta proaspăt spălat în interior și în exterior, motiv pentru care pe o plăcuță indicatoare galbenă, plasată la ușa din față, era scris cu negru avertismentul "Umed!".
Din cele 43 de locuri ale autocarului, doar unul mai era liber. Mai mult de jumătate din pasageri erau negri sau mulatri. Deoarece nu se făceau rezervări de locuri, fiecare pasager se putea așeza unde dorea. Janek a dorit să se așeze pe locul liber de lângă o negresă, care nu părea a avea mai mult de 30 de ani, cu tenul ciocolatiu și lucios. Pe cap purta o perucă cu breton, la care pletele din față îi încadrau strict ovalul feței, iar cele din spate îi lăsau vizibilă ceafa. Avea buzele groase și pomeții obrazului ridicați. Ochii erau mari, cu gene lungi, care te priveau blând, dovedind un calm interior desăvârșit. Dacă înălțimea ei nu părea să depășească 1,75 metri, în schimb palmele putea fi comparate cu niște lopeți. Falangele măsurau aproape cinci centimetri și, când întindea degetele, ele căpătau o ușoară curbură, inversă celei corespunzătoare strângerii pumnului. Era îmbrăcată cu o bluză neagră dintr-un material elastic, fără mâneci, cu decolteu discret și întinsă să plesnească pe sânii mari cât un sfert dintr-o minge de fotbal american. Purta pantaloni lungi cu manșetă, negri, dintr-un material asemănător cu cel al bluzei, dar mai gros. Mijlocul femeii era bine strâns cu o curea groasă din piele neagră, prevăzută cu o cataramă mare argintie, care punea mai bine în evidență robustețea sânilor.
- Bună seara, locul este ocupat? a întrebat el cu un glas, care vroia să fie neutru. Negresa l-a privit vreme de câteva secunde, cât să-l evalueze. "Tipul este alb și pare străin după accent", s-a gândit ea, ceea ce a făcut-o să întârzie răspunsul, dintr-un impuls rasist. Când a văzut că în spatele lui Oprea stătea un negru gras, de tip Bran, așa cum văzuse ea în filmele cu Stan și Bran, și-a schimbat imediat intenție, nu a dorit să stea înghesuită ca o sardină într-o cutie de conserve, l-a preferat pe Stan:
- Poți să stai! i-a spus ea cu un ton destul de aspru, care lăsa să se înțeleagă că nu este dispusă la avansuri.
Janek s-a așezat pe fotoliu și imediat a simțit pulpa caldă a negresei presându-l de la șold până la genunchi, fapt care i-a provocat creșterea bruscă a conținutului de adrenalină din sânge.
- Numele meu este Janek, sunt cehoslovac și am venit pentru prima oară în America, a început el să turuie în speranța că se va înfiripa un dialog.
- Tina. Scuzați-mă, dar sunt foarte obosită și aș dori să dorm, a răspus ea sec.
Numele ei îi plăcea lui Janek, deoarece îi amintea de cântăreața Tina Turner, dar nu vroia să se mai gândească la nimic, așa că și-a rezemat capul pe spătarul înalt și a închis ochii. Autocarul se înscrisese de o oră pe autostrada Interstate 95 High Way, care leagă Boston de Miami, trecând, în principal, prin New York, Philadelphia, Wilimington, Washington, Richmond, Fayetteville, Savannah și Daytona Beach.
Atingerea caldă a negresei nu-l lăsa în pace pe Janek. Era într-o stare de erecție, care nu dădea semne că va înceta. Nu avea resentimente, era obișnuit cu vecinătatea negreselor, deoarece, în Maroc, o mare parte a populației provine din Senegal și din țări aflate mai la sud. El ezita, neștiind cum să procedeze. Și-a reamintit că scopul principal este excursia, că este important să fie odihnit a doua zi și, în consecință, a decis să meargă la grupul sanitar aflat în spatele autocarului, unde a urmat o procedură de calmare descoperită încă din adolescență. Revenit la locul său, Janek a devenit mult mai liniștit și în legănarea și obscuritatea din autocar a adormit. Brusc s-a trezit și, spre surpriza lui, Tina dormea cu capul pe umărul lui. Autocarul tocmai oprise în autogara din Trenton. Tina s-a trezit și, încă nedezmeticită, a început să-i spună lui Janek pe un ton alintat "Dragul meu…", dar s-a oprit și, făcând ochii mari de uimire, a zâmbit rușinată și s-a desprins de pe umărul tânărului. Nici unul din ei nu a dorit să coboare din autocar și au închis ochii, încercând să adoarmă. Agitația era destul de mare pe culoar și autocarul se balansa la fiecare coborâre sau urcare a pasagerilor. Tina părea foarte obosită și nu putea să-și țină capul drept. După ce autocarul și-a reluat cursa, Janek a luat inițiativa, și-a dus brațul peste umerii Tinei, iar ea și-a sprijinit capul pe umărul lui. Amândoi erau excitați. El s-a întors mai bine spre ea și a început să o sărute ușor pe frunte. Cu mâna liberă o mângâia pe sâni fără să o bruscheze. Pieptul ei se ridica tot mai mult. Mâna lui a coborât la nivelul pântecelui și apoi mai jos. Când i-a băgat mâna între picioare ea și-a lăsat mâna grea pe pantalonii lui, încercând să-l apuce de bărbăție. El i-a deschis fermuarul pantalonilor și chiloții ei mici nu au constituit o piedică serioasă pentru ca să introducă degetul arătător acolo unde dorea ea. El a fost consecvent în ceea ce făcea și nu s-a oprit până când ea nu a dat semne că a atins starea de euforie. Ca o binemeritată răsplată, ea, acoperindu-se pe cap cu o năframă neagră, l-a sărutat pe buze, pe bărbie, pe gât și tot mai jos până ce a ajuns la pantalonii lui. Deschiderea fermoarului, tot ceea ce a urmat s-a desfășurat cu gesturi lente, pentru ca Janek să aibă timp să ajungă nu numai la primul, ci să ajungă treptat la al noulea cer, plăcerea supremă.
Acest moment s-a prelungit atât de mult în visul lui Janek, încât s-a trezit într-o stare de erecție însoțită de durere. A fost nevoit să meargă la grupul sanitar și să-și ușureze vezica urinară, numai așa s-a mai calmat.
Revenit în pat, Janek se gândea cum ar fi fost ca în Maroc el să țină o femeie de umăr într-un autocar, unde toți pasagerii se urmăresc unul pe celălalt cu o curiozitate morbidă și orice comportare ciudată devine ținta tuturor privirilor și a oprobriului colectiv.
Lui Janek îi era ciudă că de fiecare dată visul lui despre S.U.A. se oprea la scenele fierbinți din autocarul "Greyhound". "Doar am văzut atâtea lucruri frumoase, remarcabile, memorabile! De ce nu le visez?" s-a întrebat el retoric.
Cum nu mai avea somn, a deschis sertarul de la noptieră și a scos jurnalul lui de călătorie. A început să citească despre Washington: "Pe 18 septembrie 1793 președintele George Washington a pus piatra de temelie a Capitoliului, amplasat pe un deal. El a fost terminat în anul 1827, conform proiectului inițial al lui William Thornton. Între anii 1851 și 1863 Capitoliul a fost lărgit și i s-a adăugat un nou dom. În anul 1958, s-a mărit fațada estică. Clădirea principală este prevăzută cu un dom imens și adăpostește Rotonda, de unde se ajunge la cele două aripi ale clădirii, care adăpostesc Camera Reprezentanților și Senatul. În jurul Capitoliului se întinde un parc cu o suprafață de 68 de acri în care se pot admira arbori centenari, fântâni arteziene și statui.
Clădirea Curții Supreme a S.U.A. a fost terminată în 1935, după un proiect al lui Cass Gilbert. Este construită din marmură sub forma unui templu antic. Pe fronton se găsește un basorelief repezentând Libertatea, protejată de Ordine și Autoritate.
Masiva clădire a Bibliotecii Congresului a fost dată în folosință în 1897, amintind de stilul Renașterii Franceze. Aici se găsesc cele mai importante cărți editate în S.U.A.
Monumentul Washington a fost construit între 1848 și 1884, în onoarea generalului George Washington, primul președinte american. Obeliscul este din marmură și are o înălțime de 555 picioare, fiind amplasat pe o movilă între Capitoliu și Memorialul Lincoln.
Institutul Smithonian a fost fondat în 1846 de către savantul englez James Smithson, care nu s-a deplasat niciodată în S.U.A. Americanii îl denumesc afectuos «mansarda națiuni». El cuprinde o serie de clădiri printre care și Muzeul Aerului și al Spațiului.
Casa Albă este reședința oficială a președintelui S..U.A. Este un edificiu construit în 1792, care are trei nivele și 100 de camere, fiind proiectat în stilul neoclasic de arhictetul James Hoban. În 1814 a fost incendiat de armata britanică, dar a fost restaurat în 1819. Porticul semicircular din sud și cel cu coloane din nord au fost construite în 1820.
Memorialul Lincoln este o clădire din marmură terminată în 1922, după un proiect a lui Henry Bacon. În interiorul acestei clădiri, asemănătoare cu Partenonul din Atena, se găsește statuia care îl reprezintă pe Abraham Lincoln așezat pe un fotoliu. Această statuie are înălțimea de șase metri și este opera lui Daniel Chester French. Abraham Lincoln a fost președinte al Statelor Unite ale Americii în timpul Războiului de Secesiune, motiv pentru care de-asupra statuii este scris: «În acest templu, ca și în inimile oamenilor pentru care el a salvat Unirea, memoria lui Abraham Lincoln rămâne gravată pentru totdeauna». Abraham Lincoln a fost asasinat pe 14 aprilie 1865 de către actorul John Wilkes Booth, un sudist fanatic.
Podul Memorialului din Arlington a fost construit între anii 1925 și 1932, după un proiect de Daniel Webster. El traversează râul Potomac și Insula Columbia și ajunge în statul Virginia, de unde se poate intra în Cimitirul Național din Arlington. Aproape de vârful colinei se găsește Mormântul Soldatului Necunoscut, unde este inscripția: «Aici odihnește în gloria sa un Soldat American, știut numai de Dumnezeu». Zi și noapte o santinelă stă de gardă în fața mormântului. Tot aici se găsește mormântul lui John Fitzgerald Kennedy, președintele american asasinat la Dallas pe 22 noiembrie 1963.
Memorialul Jefferson comemorează pe al treilea președinte american și unul dintre autorii Declarației de Independență. Statuia, înaltă de șase metri, îl reprezintă pe Thomas Jefferson în picioare. Construcția, care adăpostește statuia, a fost terminată în 1943. Ea a fost proiectată de John Russel Pope în stilul clasic, reflectând gustul președintelui Jefferson, care era și arhitect. În fața monumentului se găsește bazinul Tidal. Memorialul Jefferson Memorial este înconjurat de parcurile Potomacul de Est și Potomacul de Vest, formate din cireși orientali.
Memorialul Războiului din Coreea este format dintr-un grup de statui, care reprezintă în mărime naturală infanteriști, mărșăluind cu tot echipamentul din dotare.
Memorialul Războiului dinVietnam are forma unui «V» realizat dintr-un perete vertical, frânt la mijloc, din marmură neagră bine lustruită. Lungimea și înălțimea peretelui sunt astfel proiectate încât privitorul, care se plimbă pe aleea alăturată, să poată citi numele gravate în marmură neagră ale celor 58132 de militari americani căzuți la datorie."
Ajuns aici, Janek a căscat lung și a închis jurnalul de călătorie. "Of, ce plictisitoare sunt însemnările de călătorie, comparativ cu participarea efectivă, să vezi, să auzi, să simți mirosurile, să guști, să atingi cu mâna!" s-a gândit el. A ezitat îndelung, ar mai fi citit, nu ar mai fi citit, apoi s-a hotărât: "Continui lectura propriilor mele însemnări, pentru că am constatat că ele reprezintă o bună metodă de a adormi, ca un somnifer".
A redeschis jurnalul la întâmplare: "Cascada Niagara este situată pe râul Niagara. Este formată din Cascada Americană și Cascada Canadiană, denumită și Cascada Potcoavă. Cele două cascade sunt separate de insula Capra. Cascada Americană este mai mică, având o cădere maximă de 30 metri. Pentru a putea fi admirată mai bine, pe teritoriul american a fost construită o platformă din metal și sticlă suspendată, care ajunge până la mijlocul râului Niagara la o înălțime de 25 de metri. Cablurile care susțin platforma sunt fixate de Turnul de Observație. Cu ajutorul unui ascensor se poate urca în vârful turnului pentru a se avea o vedere mai bună a cascadei. De asemenea, se poate coborâ la nivelul debarcaderului. Acolo se poate îmbarca în vaporașul denumit «Domnișoara Ceții», care, pe durata unei jumătăți de oră, face turul celor două cascade și intră în ceața care se formează la baza lor. Prin Cascada Potcoavă curge 90 de procente din debitul de apă al râului Niagara, având o cădere maximă de 58 de metri."
Janek ar mai avut de citit, dar a adormit, strângând în brațe jurnalul de călătorie, visând-o din nou pe Tina…


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!