poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3292 .



Ziua doi
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [chelucupar ]

2011-12-15  |     | 




Pe vremea aceea, aproape în fiecare zi miroase a cireși înfloriți. Nu mai țin minte de ce anume. Poate așa era pe atunci, aerul avea o aromă naturală deosebită sau, cine știe, memoria pur și simplu îmi joacă feste. Memoria mea, relativ fidelă. Deși acum nu mai contează cum este memoria, important este să mai îmi permit luxul de a ma pierde printre amintiri. Nu mai țin minte prima zi. Ciudat aproape. Îmi amintesc o sumedenie de detalii, dar ziua întâi, ziua Facerii dacă vreți, îmi scapă. Oricât aș încerca nu mai țin minte prin ce anume s-a deosebit acea zi, de toate celelalte zile care au urmat sau zilele care au fost înainte. A fost probabil doar ziua nașterii. Nu îmi amintesc prima gură de aer pe care am tras-o la ieșirea din uterul matern, tot așa ziua creerii mele spirituale mă evită în amintire. Ziua nașterii, și în același timp a dispariției întregii rase umane. Nu instantaneu, evident, dar începând de atunci. Cum s-ar spune... Dar mai bine nu spun. Este important biografic, dar crunt din punct de vedere uman.
În acea zi, printre altele, nu s-a întâmplat nimic deosebit. Exceptând acest detaliu minor, că pământul a început să fie colonizat, nimic ieșit din comun nu a perturbat activitatea cotidiană. Pot părea ridicol. Cum, tocmai acea zi să pară atât de neimportantă? Da. Fix acea zi. Nu merită niciodată subestimată puterea obișnuinței. Puterea lucrurilor repetate zilnic, cu meticulozitate iar uneori cu conștiinciozitate. Acele obiceiuri, în măsura în care putem considera mersul la serviciu un obicei, cu care ne-a familiarizat atât de tare, încât fără ele nu am ști cum altfel să ne petrecem timpul. Familiare și, deși uneori stresante, cu toate astea reconfortante. Ceva de făcut. O activitate ce să ne facă să ne simțim vii și importanți, ce să ne dea o semnificație a trecerii timpului și a vieții. Nu voi mai sta acum să discut dacă acea semnificație este cu adevărat o semnificație sau doar o iluzie. Nu mai are nici un rost. Dar chiar nici un rost. Este aproape indecent. Sunt singur într-un subsol insalubru, ultimul supraviețuitor al unei specii ce s-a crezut o perioadă nemuritoare. Atât mai pot face pentru cei asemenea mie, sau mai degrabă cei ce au fost asemenea mie, să am față de ei puțină milă post-mortem, să încerc de aici de unde mă aflu să le iert păcatele. Cât pot. Nu susțin că aș putea, însă voi încerca. Cine știe, poate la noapte mă voi ruga din nou pentru ei. În singurătatea de aici, l-am redescoperit pe Dumnezeu. Nu mai țin minte exact când și cum l-am uitat. Uităm multe lucruri importante și nici măcar nu ne dăm seama. Le uităm și atât. La fel cum am uitat eu prima zi a nașterii, prima zi a invaziei, ultima zi când afară a mirosit a cireși. De ce a cireși? De ce nu? Parcă am văzut ceva asemănător într-un film. Demult. Pe vremea când afară mirosea a cireși, iar înăuntru, dacă era sfârșit de iunie, început de iulie, mirosea a cireșe coapte. Acum afară mai miroase doar a fum și a praf. Deși nu țin minte ca praful să aibă miros. Nici simțurile mele nu mai sunt ce erau. Am îmbătrânit mult într-un timp foarte scurt. Mereu mi-a plăcut ideea de a fi bătrân și înțelept. Am devenit ambele mai repede decât mi-aș fi dorit; bătrân pentru că nu am avut încotro, înțelept. Poate și înțelept. Dar asta contează mai puțin. Am albit, am slăbit foarte tare, din ce eram am rămas doar piele și os. Mâncarea care mi-a mai rămas va trebui de acum să o drămuiesc din ce în ce mai tare. Am mâncat tot ce s-ar fi putut strica repede, de acum mai sunt doar conserve. Pe acestea le voi întinde pe cât posibil de-a lungul cât mai multor zile. Voi trăi cât mai mult și voi face ordine în ce a mai rămas din amintiri. Mă voi ruga lui Dumnezeu, voi aștepta, voi iubi înainte. Sunt ultimul supraviețuitor al unei specii ce s-a considerat cândva mărețe. Istoria poate va spune dacă a fost sau nu. Dar nu va fi istoria noastră. Niciodată o mână umană nu va mai înșira fapte de glorie apusă. Mâinile nu vor mai fi mâini, scrisul nu va mai fi scris așa cum ni-l amintim, specia dominantă de pe planetă va deveni acest amestec de… Știu că le spuneam noi oamenii cumva, dar ei se chemau. Ei se chemau… Biongoli. Parcă așa. Ceva. Importă mai puțin. De acum, istoria este a lor, sper ca măcar acolo să ne amintească.

Noroc că sunt singur. Altfel, cine știe, sănătatea mintală mi-ar fi fost pusă sub semnul întrebării. Așa, neaflându-se nimeni lângă mine, pot face orice îmi doresc. Adevărat, dacă ar mai fi cineva probabil că o serie de gesturi mi le-aș stăpâni. În fine… Contează extraordinar de mult, dar deja pentru mine gândirea a devenit un lux. Singurul mod în care îmi pot păstra mintea limpede este prin folosirea ei la chestiuni practice. Gândesc lucruri concrete, de importanță practică, lucruri care îmi fac plăcere și care nu mă lasă să o iau razna. Cel mai grav lucru cu putință ar fi să încep să am regrete. Nu mai am ce regreta. Mă gândesc doar la ce este. Atât cât este. Dincolo de asta, nici măcar nu mă interesează. Doamne ajută!
Stau singur și ma înregistrez pe un calculator vechi găsit într-un sertar. 300 de Gb spațiu de memorie. Probabil că îi voi umple pe toți până în ziua în care voi muri. Pare mult 300 de Gb. Aproape 5000 de ore de înregistrare. Dacă nu mai bine. Și totuși, voi avea timp să înregistrez atât de mult. Poate chiar mai bine. Ultima mărturie a speciei. Nu mințeam. Nu mă voi preocupa nicicum de istorie. Să salvez ceva din ce a fost. A fost și asta e. Ce voi face, este să mă salvez cumva pe mine. Deși nu asta contează. Înregistrându-mă, am senzația că mă adresez cu adevărat unei ființe vii. Altfel, îmi dau seama că vorbesc singur și mi se pare inutil. Cumva, mai am speranța să nu fiu tocmai ultimul. Să mai fie cineva și la un moment dat să ne întâlnim și… Mi-ar plăcea să fie femeie. Asta mi-ar plăcea cel mai mult. Am fi un fel de Adam și Eva. De ce nu, poate eu o voi striga Eva, iar ea pe mine Adam. Îmi va lua ceva să mă obișnuiesc cu noul nume însă în cele din urmă… Ba nu, mint. Ce valoare mai are pentru mine un nume. Pot fi strigat oricum. Doamne, dacă ar fi cineva care să strige la mine. Oricum! Orice este mai bine decât această tăcere sihastră, acești pereți ce răsuna la orice zgomot, dar sunt pururi neperturbați de un sunet uman, o voce ce să mi se adreseze.
Nu o iau razna, refuz să încep să am regrete sau să-mi plâng de milă. Refuz pentru că dacă încep să o fac nu mai am nici o șansă. Sunt mai tare de atât. Voi rămâne până la capăt lucid.

Cum a fost de fapt?
Mirosea a cireși, atât mai știu. Contează prea puțin detaliile. Și totuși simt că trebuie să le dau. Altfel, îmi falsific propriul trecut. Nu sunt o ființă boemă, ci dimpotrivă. Sunt cât se poate de cerebral. Doar ca cerebralul îmi spune să nu mai caut. Să mă mulțumesc cu ceea ce am, cu cât am. Să trec peste, să merg mai departe, orice ar putea asta să însemne. Nu întotdeauna înseamnă că locul spre care mă îndrept este mai bun, dar este cu siguranță diferit. Când nu ai unde rămâne, pleci; cu inima împăcată, sperând în ceva mai bun și dacă s-ar putea… Nu mai contează. Chiar deloc. Sunt doar reminescențe ale unei alte vieți. Francly my dear, I don’t give a fuck. O adaptare dupa ce o fi. Pe aripile vântului sau altceva, eu vreau să cred ca pe aripile vântului. Așa mă vedeam mai demult, dornic să dau unei femei o asemenea replică. Nu mai pot înțelege de ce. Adică știu de ce, mă simțeam mic și neputincios, voiam să evadez într-un mod glorios și categoric. Poate pentru că atunci nu înțelegeam că adevărata glorie constă în a putea privi senin la ceea ce te înconjoară iar apoi a te ridica deasupra orice ar fi. Da, așa gândeam, nu mai pot schimba nici măcar o vorbă din ce am spus și sincer, nu cred că vreau. Dacă e unu cuvânt plin de capcane. Le refuz.
Biongolii au venit în acea zi. Au aterizat spre amiază. Au aterizat și fără nici o
forțare s-au apucat de cucerit. Astăzi cucerim. Cred că asta și-au spus înainte să pornească motoarele în acea zi. Habar nu am sincer cât le-a luat să ajungă până pe Pământ. Cel mai probabil destul de puțin. Nici măcar nu au dorit să se odihnească puțin înainte de a trece la treabă. Au aterizat, au deschis trapele, au ieșit niște nave mai mici, etc etc etc… Totul într-o ordine deplină, exact ca prin filme. Doar că spre deosebire de filme noi nu am fost în stare să răspundem. Spre deosebire de filme, armele noastre care nu funcționau împotriva lor, chiar nu funcționau. Iar creierele lor, mai avansate tehnologic, chiar erau mai avansate și le furnizau răspunsuri mai bune. Inutil aproape să ne mai opunem. Inutil chiar să negociem. Voiau ceva foarte simplu. Să ne extermine. Nu neapărat ei, ci cei însărcinați cu asta. Cine sunt ei? Nu voi putea în veci răspunde la această întrebare. Ei sunt ei. Cei pe care i-am văzut, cei pe care i-am simțit răpindu-mi tot ce îmi era mai drag. Ei sunt ei. Posibil să mai fie și alții ceva mai blânzi. Eu însă nu i-am văzut. Tot ce am întâlnit a fost niște bestii pornite să distrugă. În principal soldați și mașinării, toate fără milă sau simț moral. De ce nu? Uneori nici oamenii nu au milă. De foarte multe ori chiar. Da. Și au distrus. Le-a ieșit. Fără prea mari probleme sau încruntări.
Și cam asta a fost tot. Nu cred să fi scăpat din amintire ceva important. Distrugere după distrugere, oraș după oraș, un film prost în continuarea unui alt film prost. De ce îmi amintesc cu atâta ușurință toate filmele proaste pe care le-am văzut? Cine îmi dă mie dreptul acum să le consider proaste? Când le vedeam erau filme bune, mâna întâi; acum au devenit peste noapte proaste? Infecte? Demne de aruncat la gunoi? Cine mai îmi dă dreptul să gândesc din moment ce nu sunt în stare sa-mi pun ordine în propriile impresie? De unde? Nimeni. Nimeni nu îmi dă acest drept și în realitate nici nu am nevoie de el. Am rămas propriul meu creator – Doamne iartă-mă pentru necunviință - nu mai am nevoie să respect reguli de nici un fel. Nu mai are cine să-mi conteste puterea atotputernică. Dacă aș dori, aș putea rescrie tot, punându-mă pe mine în prim-plan, eu dintre toți oamenii ființa cea mai puternică.
În viața de zi cu zi dacă o pot numi așa, aveam limite foarte bine conturate. Limitele mele erau ceilalți, reflecția mea în ochii lor, frica de a trece mai tare decât mi s-ar fi putut permite. Frică ce ulterior îmi cenzura propria gândire. Nu puteam trece mai departe în realitate, nici în gândurile mele nu-mi permiteam să mă consider mai sus decât meritam. Aici însă, în acest subsol să-i zicem, orice exprimare îmi este permisă; și orice fantezii nu mi se poate revoca de nici o putere superioară. Exceptându-l pe Dumnezeu. El încă ma veghează și-mi poate cenzura impresiile. Dar uneori el nu ascultă ce-i spun. Sau dacă ascultă, nu pare foarte interesat să-mi răspundă. În acele momente pot merge oriunde, pot face orice în propria mea minte. Pot deveni într-o singură secunda Bruce Willis, pot deveni Terminatorul, pot deveni orice personaj ce m-a obsedat în tinerețe sub o formă sau alta. Timpul nu are limite, spațiul nici atât, eu...
Cât contează viața unui om? Mult. Atâta timp cât ești viu. Ulterior nu știu să mai valoreze ceva. Poate se șterge cu totul orice semnificație. Foarte posibil. Dar cum spuneam, Doamne iartă-mă pentru gândurile eretice care îți neagă puterea și existența. Cred în tine Doamne. Cred cu toată puterea. Nu mă îndepărta de tine doar din atât.
Oare biongolii aveau zei? Nu îmi aduc aminte. Nici nu cred să ne fi spus vreodată. Nu cred că au stat cu noi la discuții pe tema asta. Și-au văzut înainte de ale lor. Ar fi frumos să știu că aveau. Dar dacă asta ar fi ultimul lucru pe care l-aș putea afla înainte de moarte, chiar mi-aș dori să-l aflu? Aș pune o asemenea întrebare sau m-aș abține? Ar avea vreun sens să pun o asemenea întrebare?
Știu sigur că și alți oameni înaintea mea și-au pus aceleași întrebări într-o formă sau alta. Nu pretind că aș fi descoperit eu ceva nou acum, că aș reinventa gândirea într-o secundă. Tot ce știu însă, iar asta nu accept să-mi fie contestat, este faptul că nimeni nu a fost mai aproape decât mine să răspundă la una dintre aceste întrebări. Nimeni nu și-a pus aceste întrebări aflându-se în situația mea, nimeni nu a fost Ultimul. Toți au avut luxul de a crede că cineva în spatele lor le va duce mai departe cauza. Că deși ei mor în chinuri groaznice și înconjurați de dușmani, au făcut prin gesturile lor parte din ceva mai mare. Poate ăsta este cel mai plăcut gând. Că nu suntem singuri în crezurile noastre. Dar eu... Eu sunt singur. Și asta o știu cu certitudine. Asta este... indiscutabil.
„Singurătatea nu te învață că ești singur ci singurul.” Cred foarte tare că depinde de forma de singurătate despre care discutăm. Există depresie și există singurătate. Sau cel puțin existau. Acum s-au erodat în neființă. Acum nu-și mai găsesc rostul în discursul meu decât prin supoziția aparent nevinovată că eu voi lăsa aceste înregistrări cuiva. Vouă! Vouă celor care mă ascultați. Doar că voi nu mă ascultați și nici măcar nu existați. Voi sunteți pur și simplu acest hard de 300 de gb. Când îl voi umple ce voi face? Voi șterge ceea ce am înregistrat pentru a o lua de la capăt și a vă păstra pe voi, sau voi accepta că ceea ce este spus a fost bun spus. Cred că voi șterge și o voi lua de la capăt. Nu contează cine sunteți voi, important este să supraviețuiesc cât mai mult. Altfel, aș putea la fel de bine să mă predau chiar acum.
Și așa, mă apropii încet încet de chestiune. Motivul pentru care sunt aici, motivul pentru care mă căznesc să las în urmă un fel de mărturie. Dacă vreți, motivul pentru care refuz momentan să înnebunesc.
Foarte simplu de altfel. Nu sunt doar Creatorul ci și Sfârșitul. Dacă aleg să fiu Sfârșitul. Toate astea depind doar de mine, și în funcție de ceea ce aleg să fac nimeni nu va ști niciodată. Pot distruge sau pot lăsa lucrurile mai departe; astfel, creind într-un anumit fel, sub o anumită formă logico-filozofică.
Dacă eu doresc, posed aici lângă mâna mea dreaptă un buton. Evident, culoarea sa este roșie. Apăsându-l, întreaga planetă va fi distrusă. Este dacă vreti, ultimul renghi pe care umanitatea l-a putut juca biongolilor. Cine, cum... Chiar vreți să știți? Pare atât de ridicol să dau asemenea explicații... Evident, ceva atomic ce odată detonat bla, bla bla... Comic chiar. Dacă nu cu mult timp în urmă mi s-ar fi spus de un asemenea buton primul lucru care m-ar fi interesat ar fi fost să aflu cum funcționează. Pe atunci eram mic și nevinovat. Acum sunt mai degrabă cutremurat de responsabilitatea propriilor mele acuțiuni. Uimit de puterea infinită până la urmă care a venit peste mine și pe care eu... O am. Am această putere. Este a mea, va mai fi a mea pentru multă vreme, cel puțin până în momentul în care voi termina de înregistrat toate cele 5000 de ore. După aceea mă voi mai gândi la ceea ce voi face. Poate atunci... Dar nu cred. Răspunsurile pe care le dăm caracterizează mai puțin întregul nostru proces de gândire decât am fi ocazional tentați să credem. Vrem să știm că luam decizii când de fapt...
Dar despre asta poate mai târziu. Mult mai târziu, poate când voi începe să dau delete la înregistrări pentru a face loc altora noi, pentru a avea ocazia să mă păstrez tot înainte. Mereu și mereu înainte.
Am un buton, roșu evident, am șansa de a-l apăsa, pot distruge tot. Inclusiv pe mine. Oricât ar părea de stupid, nu vreau să mor. Am ajuns exact ceea ce spunea Dostoievski. Decât moartea, mai bine o viață întreagă singur pe un pisc de munte. Singur și în frig, orice condiții oricât de aspre dar tot mai bune decât moartea. Iată-mă. Acesta sunt eu.

Când ceilalți încetează să existe rămân doar eu. Iar când eu exist singur, singura mea șansă de a mă extinde cât mai mult în timp este aceea de a nu gândi. Singura mea șansă este ca fiecare act pe care îl fac să fie în interiorul său un act de creație. Numai atunci noi putem să apărem ca ființe independente. În restul timpului, noi existăm, dar de gândit pentru noi gândesc ceilalți. Acesta este un adevăr ce nu poate fi contrazis. Are sens, are noimă, rezolvă toate problemele filozofice cu care înaintașii mei s-au confruntat. Face sens presupun. Acum, la final, reușim în sfârșit să ne rezolvăm toate dilemele. Le rezolv eu. Nu are cine să mă contrazică. Biongolii? Mă îndoiesc că lor le va păsa vreodată de gândirea pe care sper eu să o denumească la fel ca noi, umană. Poate ei ne numesc pe noi furnici. De ce nu? Noi suntem rasa pe care ei o apelează între ei sub denumirea de furnici. Nu la modul peiorativ în care m-aș compara eu cu cineva superior mie – nu mai are sens să zic că ne-am compara noi - ci la modul concret, în care asta ar fi cuvântul pe care ei l-ar folosi. Oare ei măcar folosesc cuvinte sau au descoperit alte metode. Are sens să zic descoperit? Poate în realitate nu au descoperit nimic diferit de cuvinte pentru că ei nu au avut niciodată cuvinte. Cât a dura, specia umană a visat să ajungă la telepatie. Să descopere telepatia în locul cuvintelor, noi moduri prin care noi care eram să putem comunica unul cu altul. Noi eram cei ce trebuia să descoperim ceva pentru a scăpa de coșmarul unei vorbiri imperfecte în care fiecare își prezintă limitele conceptuale. Ei poate nu au avut niciodată problema aceasta. O selecție mult mai riguroasă care a permis formarea directă a unor sisteme mult superioare. De ce nu? Se poate. Nu suntem noi cei mai buni care am fi putut fi vreodată. Mai sunt și alții, de alt fel decât noi. Iată-i! Au pus sub stăpânire întreg pământul, au distrus restul.

Pe măsură ce timpul trece devin din ce în ce mai fluent. Mă scurg pe mine „mă” în propriile cuvinte, iar propriile cuvinte devin o încrengătură de emoții și amintiri ce prind din ce în ce mai multă formă. Dacă nu mai pot convinge pe altcineva că ceea ce eu gândesc și spun este corect, atunci are sens măcar să ma conving pe mine însumi. Vorbind și înregistrând mă eliberez, sper eu că de fapt reușesc cumva să supraviețuiesc. Am încercat la un momentdat să ascult înregistrările făcute deja. Nu m-a ajutat la absolut nimic. Nu le-am putut înțelege, doar le-am urmărit uimit și eu însumi de ceea ce am putut spune. Vorbe și iar vorbe, încrengături aiuritoare de cuvinte, nimic care să pară a reflecta infinitul pe care îl simt în interior. Nu sunt infinit, știu asta foarte bine. Iar pe măsură ce mă exprim, evidența propriilor limite devine... evident. Pentru altcineva mărginirea mea este evidentă, pentru mine însă ea rămâne ascunsă. Și poate este bine să fie așa. Altfel, cine știe, este greu de spus ce om ar acceptat să-și vadă limitele atât de clar și incontestabil. Ce să mai faci odată ajuns acolo, încotro să mai încerci a te îndrepta. Și dacă ajungi acolo întâmplător? Asta deja este altceva, întâmplările de genul acesta sunt puțin probabile. Dumnezeu, în atotputernicia sa, nu cred că ar fi atât de nemilos. De ce ar face-o? Pe cine ar putea ajuta asta cu adevărat, să se vadă ca pe o ființă solitară în mijlocul altor fiițe? Poate doar eu am dreptul la așa ceva, eu fiind într-adevăr ultimul reprezentant al unei întregi specii.
Mă repet crunt. Însă ideile îmi încolțesc în cap succesiv, sunt mereu aceleași, îmi vine greu să mai pot scăpa de ele. Am devenit aproape maniac, ideea de a mă exprima până la capăt a ajuns să mă obsedeze. Dacă aș mai putea face și altceva aș face-o, însă nu mai văd ce. Ce altceva? Pentru cine de fapt? Orice altceva pentru mine? Egoismul propriilor mele gesturi mă obsedează, încercarea de a mă manifesta exclusiv în mine însumi devine cumva... Înregistrez ceea ce gândesc dar nu ascult, mi se pare irelevantă încercarea de a mă autoanaliza cu speranța de a mă putea ulterior îmbunătăți. Nu știu și nici nu cred să fi ajuns cea mai bună versiune a mea care era cu putință. Am ajuns ceva anume, ce, asta trece deja într-un alt registru al problemei.
Există totuși butonul, pe care dacă îl apăs mă termin și eu, dar și ființele care mi s-au părut de-a lungul timpului nedrepte. Nu vreau să fac asta. Voi supraviețui cumva până la capăt. De fapt, însăși ideea de a gândi așa ceva mi se pare abjectă. Nu se poate gândi așa ceva, nu are absolut nici o însemnătate. Nu! I-am pierdut pe ceilalți, nu face nimic, mi-a rămas calculatorul și microfonul. Aici trăiesc eu foarte bine, chiar dacă puțin izolat. Doar puțin, nu foarte mult. În nici un caz atât de mult încât să mă panichez. Este o idee proastă și atâta tot. Asta este ceea ce poate fi.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!