poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 964 .



Pietrele
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Suficientdemare ]

2011-12-11  |     | 



Așteaptă, ca o așteptare prelungită. Speră și nu speră, știe și nu știe, o gândește și totuși n-o face conturat, concret. Sună interfonul. El, mereu impulsiv, săritor, nu reacționează. Parcă așteaptă la rându-i, uitând că el e cel care răspunde la toate, că el e mereu în control. Ea înțelege că nimic nu i se împotrivește și că ea e cea care trebuie să răspundă.

S-a suprins nesărind ca mâncarea din oală, fierbând încă de ieri, cu toate că azi focul era mai molcom. Răspunde și se joacă cu ea, cea care așteapta. Se joacă și cu sine deasemenea. Nu conștientizează decât vag. Parcă știa și era precaută deoarece nu putea încă urca. Cea care așteapta, Alina, avea un bagaj și nu vroia să-l care inutil. Discutau la interfon.

-Urcă!

-Nu pot.

-De ce?

-Am bagaj, zise parca iritată și epuizată de tot. De bagaj, de gândit, de explicat, de așteptat în fața unei uși acoperită prea puțin de o coroană facută intrării din trandafiri sălbatici care și ei așteaptă, așteaptă să moară. Vecinul cald, în suflet și în palme, însă nu vrea, nici nu acceptă.

-Cristina zice să îl lași în mașină.

-…

-E deschisă.

N-a dat X. Se aude lumea, cu patru etaje mai jos. Se aude vântul. Se aude tăcerea.

El fuge încet să o prindă de pe balconul bucătăriei. O salută cu prima privire, cu toate că ea nici nu privește în sus. Ea doar mașina o caută, chiar dacă încă nu o poate vedea de blocuri, cu privirea și cu gândul, ea le patrunde și le înlătură.

Cele trei femei se grăbesc spre balconul din cameră. Acolo o văd cel mai bine. Ca o minune îi privesc chipul. Oboseala.

-Încearcă portiera. Am lasat-o deschisă, îi zise Cristina. Nu știu ce are cheia de la portbagaj, mai cu voce stinsă, pentru a explica doamnei și până și ei.

Ușor timidă și încurcată ca-și pune singură piedici, Alina privește în sus, cu un zâmbet de copil, care în final a dus prima parte din sarcini la bun sfârșit.

Se revarsă un întreg ocean de vorbe de vrăbii, care nu așteaptă vreun raspuns omenesc.

Se grăbesc iar spre ușă. În bucătărie fierbe trecutul într-o altă oală care mereu este readusă și pusă pe foc. Parcă niciodată n-a ajuns să fie gata. Se vrea a manca din ea, dar se arată a fi fără putință.

Alina bate în ușă, după care, deschide. O surpinde pe Anca prin gest. Până acuma nu îndrăznise parcă. Se pupă. Se privesc. Sunt copleșite de ele și de tot.

Reîntîlnire. Discuții, păreri, complimente, prăjituri mâncate că îs servite. Cadouri. Actualizări de situații.

-Na…

Anca zâmbește.

-Dar?! Cum… Nu se poate, zise doamna, neputând, și totuși pierzându-i-se părerea.

Alina și Anca știau că e just.

Discuții despre viitor. Despre cum a slăbit. Despre cum a continuat.

Se îmbracă grăbit. Fuge de ia cărțile. Le așează în două pungi încăpătoare și se încalță. Ei discutând o privesc odată cu ea cum își așează șireturile.

Cobor toate trei. Anca le conduce la mașină. Încearcă o concluzie.

-Nu, lasă că mai vorbim noi.

Îi zâmbește în aprobare.

-Ioi, că mi-ai dat numărul tău, în geantă.

-Da.

-Deci ori aici, ori în Timișoara. Vedem…

-Da… Drum bun. Să va pup, Cristina…

Pornise deja. La cinci metri se aude un motor răgușit. Se întreabă încotro. Ce vrea, știe. Trece strada neașteptând partea betonată. Străbate pe nesimțite covorul de iarbă, ciut.

O doamnă îi era înainte. Trage ușa cu arc. Poate chiar nu știe că nu necesită ajutor, sau e cuprinsă de obicei? Anca întinde mâna și îi rezistă închiderii. Caută liniștită, ca la destinație, litera L, apoi culoarea. Nu gasește. Se asigură în gând că trebuie să aibă. Vede șirul înmulțindu-se, face un ocol și îl completează. Nu ajunge nimeni în spatele ei. Simte că poate respira. În față se rărește în mod miraculos.

-L&M roșu.

-N-avem. Avem… ce se vede.

Privesc împreună un tablou insuficient.

-Multumesc, zice într-un final, convinsă că nu are sens să mai rămână, să mai privească.

Iese și vede niște cunoscuți peste drum. Tocmai au ieșit de la biserică și se plimbă fără interes față de vreo destinație. Încearcă să îi evite ieșindu-le din raza vizuală. Nu vrea explicații, politeți sau să mai intârzie deschiderea pachetului.

O ia la stanga, și deja știe. Următorul magazin va fi cu succes.

-Na, și asta…

-Da, da…

Se strecoară printre ei, și cere, trezind-o pe vanzatoare dintr-o astenie.

-L&M roșu, lung și o brichetă.

-Doișpe și zece bani.

Întinde paisprezece. Înțepată, vânzătoarea îi înapoiază un leu.

-Doișpe și zece bani!

-… a! Îmi cer scuze, am crezut treisprezece. Nici nu dă atenție situației care i s-ar părea incredibilă: e certată că a dat cu un leu în plus.

Le ia.

-Mulțumesc. La revedere. Și îi îngheață pentru o bătaie de pleoapă privirea la restul din mâna vânzătoarei.

Gândește.

- Ce ciudate sunt monedele. Ce multe și diferite… și cum i se termină gândul, le și simte în palma-i. Greutatea, forma bizară.

Sub impulsul fugii se depărtează. Iar nu știe unde, dar știe pentru ce. O ia peste drum. Deschide pachetul și privește fâșia siluetă de polistiren. O bagă în buzunar cu gândul la fragilitate, la apa care ți se scurge printre degete, indiferent de cât de mult le ții unite.

Trece strada, și o ia pe sub umbra blocurilor, copacilor familiari- în mică măsură. Nu-i cercetează nici acum, precum n-o făcea de fiecare dată când era nevoită să străbată acea curte tub (cu două capete).

În față îi apare căminul. O ia pe alee, încă indecisă în cap, dar purtată de picioare, de o obișnuință dezvățată, pe aleea îngustă. O pășește, automat cercetează și zărește un cuplu. Soț, soție și lipiciul: un copil. Se decide că intră, deși cu reținere. Găsește intrarea, căutată cu gene sceptice. Intră și caută să se depărteze de ei. Să fumeze ascunsă sub un cer liber, deschis. Alege o bancă ușor însorită. Se așează și începe să fumeze. Încă se gândește la cât de straniu i se pare pavajul călcat. A mai călcat astfel de pavaje. Dar la cămin, nu. Curtea e schimbată, mai puțin clădirea și gardul din jurul ei.

Privește în direcția opusă și vede nimic. Apoi, un cap grabit în negru o face să tresară în sine pentru o clipă.

-N-are cum să fie el. E acasă…

Bănuiala i se șterge odată cu doamna care urmează același drum la trei secunde depărtare.

-Tati… șopti în gând, chiar și pentru ea.

Se întoarce spre cuplu. În stânga e mișcare.

-Frunze… , își zise ea, plouate de “wind of change”…

Își ia privirea, și o redirecționează spre dreapta.Un porumbel, Speranță, își zice, zboară pe ramura groasă, crescută din trunchi. Este urmat de un al doilea. Intensitatea gestului se pierde și un Hâââh! insonor e folosit sprea a încheia.

Privește în vid, conștientă doar de soare, de căldură.

-Mara. Mara! … Nu…

Îngheață deși simte soarele.

Îi îngheață și reflecția. Acuma e impregnată doar de vid.

Privește clădirea din fața ei. Fără să sesizeze, mintea îi era deja la interviul lui Andrei Șerban, văzut cu o seară înainte.

Alege cuvinte, ca să le lege, să poată exprima, și ca să evidențieze soluția, atât de radiantă, pe cât e de neîncărcată.

-Clădirea asta e aceeași pe dinafară, dar restul e schimbat (din câte observ). Iat-o, e aici, și iată-mă cum vin s-o văd, și pot simți sau doar gândi individual acei ani. De ce n-ar fi și el așa?! Și uite, clădirea nu mă mai doare. Nu mă doare nici imaginea schimbată. Uite că o vizitez și nu e seară, nu e poate nici melancolie. Și parcă poate, da, poate să-și închipuie și altă clădire schimbată.

Nu știe dacă o va face.

Pe drum își zice Mai rar e mai bine. Dar dacă va fi, doar atunci.

Atenția i se lasă furată de graba unei fete din revistă. Se întreabă dacă taximetristul crede în acea secundă (prelungită la dimensiunea gândului), că ea, care se îndreaptă spre el, și e cu mult mai vizibilă, o fi comanda.

I-o ia înainte, fata din revistă e comanda, și urcă.

Anca o ia la pas spre casă. Observă betonul ros, și ca și-n apă, asemenea ș-aici, pietrele rămân.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!