agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 751 .



Verde Nostradamus
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [minela ]

2011-12-05  |     | 



Clara suporta din ce în ce mai greu excesul de zel al comuniștilor și atmosfera celor trei T- teroare, teamă, totalitarism - o atmosferă care plutea ca o pâclă peste un decembrie călduros, în care cerul refuza să-și plângă neaua peste o țară deținută.
Făcea totul mecanic, devenise un zombi al societății multilateral dezvoltate, respectând cu îndârjire sloganul: ,,noi muncim, nu gândim’’. Îi era lehamite de tot. Singurele lucruri care o făceau să simtă că trăiește, erau fiul ei, Mario Alexandru, și postul de radio Europa Liberă, pe care-l asculta zilnic în ultima perioadă, devenise dependentă de aerul liber emis de dincolo, deși îl asculta cu teamă. Uneori avea senzația că plăcile de faianță se transformau în urechi imense, multe urechi și perechi de ochi, snopuri de ochi sfredelitori care o priveau amenințător, cu reproș, condamnând-o pentru îndrăzneala de a gândi și simți altfel, de a nu se supune regimului, acel balaur cu șapte capete care poseda întreaga națiune.
Venită de la servici, își sărută fiul, un ghemotoc creț și durduliu de trei anișori, plin de viață. ,,Mami, mami, am lepalat avionu’…acum zboală depalte, la cel. Fuuuuuu! Uite, vezi? Eu îl conduc…vii cu mine?’’. Clara zâmbi trist. ,,Aș veni, puiule, oriunde cu tine, numai să-ți fie bine, să-ți fie bine’’.
Îl luă în brațe și începu să-l hrănească. Rapsodia lui George Enescu îi pătrundea spiritul de câte ori începea emisiunea de știri a postului de radio Europa Liberă. ,,Aici Radio Europa Liberă. Dragi ascultători, bună seara! Avem pentru dumneavoastră relatarea unui martor care a asistat la manifestările de sâmbătă spre duminică, 17 decembrie’’. Băiețelul înghițea de fiecare dată când mama sa îi îndesa lingura în gură. ,,…o descărcare a mâniei publice, în cartierul Universitar, două-trei mii de tineri au format grupuri care s-au îndreptat spre Palatul Comitetului Județean de Partid și strigau: Jos Ceaușescu! Jos dictatorul! Vrem libertate!…Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te!. În cartierul Universitar, o coloană de două trei mii de tineri s-a îndreptat către Palatul Comitetului Județean de Partid, unde miliția și securitatea au format un zid, erau înarmați cu bastoane de cauciuc și cozi de lopată, deci niște bâte…aveau căști și scuturi. În spatele acestor trupe se aflau 7-8 tancuri cu apă. Mulțimea a format la rându-i un zid. Cele două forțe stăteau față în față. Au acționat aruncătoarele de apă, declanșând furia mulțimii care a început să arunce cu pietre și ramuri din copaci…’’. Revolta Clarei a depășit limitele suportabilității când a auzit focuri de armă și oamenii strigând afectați:,,Trageți mă, trageți, voi nu sunteți români! Trageți!...’’. ,,Mami, laclimile au fugit în ciolbiță’’, spuse micuțul ștergând cu mâna obrazul mamei sale. Clara și-a strâns puternic fiul în brațe. Plângea pentru neputința de a fi acolo, pentru imposibilitatea de a reacționa așa cum îi dicta inima. Mario se îndreptă din nou spre avion. ,,Mami, avionu’ a zbulat până la cel, acum doalme pe noli, îl învelesc să nu-i fie flig…’’, spuse micuțul, acoperind cu un șervet de bucătărie jucăria aflată lângă perete. Urechile și snopurile de ochi au luat forma unor mâini, multe mâini roșii, tatuate cu seceră și ciocan, se întindeau spre micuț ca niște tentacule lacome, cu degete groase și lipicioase din care se scurgea un lichid verde, gelatinos, de culoarea pelinului. Clara smulse copilul, strângându-l la piept. Ochii mamei se transformară în pumnale de zeft oțelit care loveau crunt monștri, ale căror degete plescăiau pofticioase, arătând spre mogâldeața din brațele ei. ,,Nuuu ! Pe el n-o să-l luați la voi, el nu va mai trăi în terorare… va fi un om liber!’’. ,,S-o crezi tu!’’, se auzi un glas răgușit venind din balcon. Clara privi speriată. Zări bradul, prietenul ei din copilărie, singura bucurie a sărbătorilor de iarnă.
De multe ori se așeza turcește în fața lui și discutau despre țara moșului, unde casele erau construite din ciocolată albă și aveau acoperișuri din glazură de caramel, unde nu exista apă, ci băuturi cu arome de fructe, copacii erau din turtă dulce. În mijlocul orașului Bucurie, exista o fântână cu sirop de arțar în care scrisorile copiilor se transfromau în bănuți. Odată căzuți în fântână, dorințele lor se îndeplineau în trei zile.
,,Ești naivă dacă speri la mai bine’’, o trezi din nou vocea bradului. ,,Taci! Știu că va fi mai bine. Ai uitat ce-am trăit zilele trecute în spital? Nu poate fi mai rău decât acum. Eu n-am să uit mizeria de acolo, gândacii care colcăiau pe mesele unde se schimbau scutecele nou- născuților, n-am să uit copiii aceia părăsiți care cerșeau din priviri afecțiune, dragoste, copii slabi, bolnavi de SIDA. La nouă luni nu aveau nici trei kilograme…n-am să uit figurile împietrite ale asistentelor, pentru care moartea și boala erau la ele acasă, insensibile, înfigeau acul seringii în pielea deshidratată a micuților, nu le păsa că doare și că ei plâng până când li se oprea respirația sau până când se învinețeau la gură, n-am să uit perfuziile atîrnate, ca niște tentacule, de ace înfipte în venele firave de la capul și mâinile copiilor și nici disperarea mamelor de a-și privi neputincioase micuții cum se sfârșesc sub ochii lor, fără să poată face nimic.
Mario nu va mai sta la coadă ore întregi pentru a-și lua rația de mâncare, nu va mai îndura frigul, nu va mai trăi în întunericul comunist, nu va mai vorbi în șoaptă, temându-se că-l va auzi cineva și că a doua zi va fi arestat. Mario va fi un om liber care să aibă drepturi, nu doar obligații, un om care va gândi, trăind bucuria fiecărei clipe din viața lui’’. ,,Mami, mami, nu mai plânge! Știi, Moș Gerilă o să-ți aducă un cadou flumos dacă nu plângi.’’ ,,Să mergem la culcare, puiuț!’’. Își luă copilul și se strecură sub plapuma din lână, singurul lucru cald și primitor din viața ei. ,,Îmi spui o poveste ? ’’. ,, Sigur… A fost odată un tărâm fermecat unde oamenii erau buni, blânzi și harnici, un tărâm pe care Dumnezeu îl iubea, oamenii mergeau la biserică și Îi mulțumeau pentru toate dorințele îndeplinite…’’. ,,Ce este aia biselică?’’. Ochii Clarei se umeziră. Își sărută fiul pe frunte. ,,Ai să afli curând puiule, foarte curând…’’. ,,Ce este?’’ insistă copilul. ,,Un loc în care oamenii se închină la Dumnezeu, spuse făcîndu-și semnul crucii. Mario îi imită gestul. Un loc unde nu există răutate iar oamenii sunt egali…’’. Clara adormi vorbind despre lăcașul sfânt, despre tărâmul fermecat, cu oameni liberi și frumoși.
A doua zi își duse fiul la grădiniță apoi se îndreptă, fără chef, spre magazinul Bucur Obor, unde era angajată. După programul de lucru, trecu prin piață apoi se opri în stația tramvaiului 21 pentru a merge acasă. Un murmur se auzea venind dinspre Lizeanu. Simțea plutind în aer tensiunea. Snopurile de ochi se apropiau de ea, venind de peste tot, formând un cerc în juru-i, urechile zburau agitate izbindu-se de tot ce întâlneau în cale, guri imense șopteau printre dinți amenințări cu moartea, mâinile roșii, tatuate cu secera și ciocanul, loveau oamenii care păreau a fi în agonie. Urlete de claxoane au spart tăcerea, urechile au crăpat ca niște castroane din lut, transformându-se în mii de fluturi, cap de mort, care au acoperit cerul, desenând, ca la manifestațiile de 23 august, o seceră și un ciocan imens, din care picura sânge pe imaginea nașterii lui Hristos, umplând pătuțul pruncului cu lichidul vâscos. Un grup de oameni venea strigând: Jos Ceaușescu, jos comunismul! Victorie! Semnul victoriei a fost preluat de toată suflarea. Fluturii picau de sus, ca niște fulgi imenși, transformându-se, în contactul cu asfaltul, în picături de sânge. Mâinile – tentacule, ștergeau petele, ca pe o negare a ceea ce se întâmpla, o negare a prezicerii sfârșitului.
Inima Clarei a luat-o razna. Plângea de fericire. ,,Știam eu că vom reuși, știam!’’. ,,Ceaușescu a căzut!’’, striga un bărbat bandajat la cap, bandajul era plin de sânge. Flutura steagul național, tricolor. Bucuria era greu de stăpânit, oamenii, parcă treziți dintr-un somn lung, radiau, trăiau, comunicau între ei fără frică, prindeau aripi, învățau pentru prima dată să se exprime liber, mușcau din fructul oprit. Seara, televiziunea era în slujba românilor, fiind ocupată de câțiva reprezentanți ai revoluției. Au urmat zile de bucurie, extaz, durere - pentru cei care au fost împușcați. Era ultima zvâcnire a balaurului. S-a tras inconștient în mulțime, s-a tras fără discernâmânt. Grupuri de revoluționari cereau ajutor populației, rugau să li se alăture. Clara și Hary n-au mai putut privi impasibili la televizor. Era trecut de miezul nopții când au decis să fie acolo, în mijlocul românilor care-și doresc o viață mai bună.
,,Ioana, uite cheile de la casă, dacă nu mai venim, ai grijă ca Mario să ajungă la ai mei!’’, spuse tânăra îmbrățișându-și prietena.
S-au îndreptat spre televiziune. Zeci de tineri mergeau într-acolo, salvări țipau în noapte durerea răniților, taxiuri ciuruite de gloanțe, vâjâiau pe lângă ei. S-au oprit la C.E.C.-ul Mare, unde un individ, îmbrăcat în negru, trăgea în mulțime. Oamenii se ascundeau pe unde apucau apoi reveneau, când focul de armă se oprea. Clara a nimerit lângă un zid, de care era lipit un tomberon de gunoi. Teroristul, căci așa se zvonea printre cei prezenți, trăgea în becuri pentru a nu deveni ținta vreunui soldat. ,,Ce cauți aici ?’’. Clara se uită în jur nedumerită. Zări în cele din urmă locul de unde venise întrebarea. Pe capacul tomberonului era un brad. Probabil că cineva îl pusese acolo, în grabă, pentru a-și salva viața.
,, Nu-i treaba ta, răspunse răstit! ’’. ,,Înțeleg că ești pregătită să mori. Degeaba Clara, nu știți ce vă așteaptă! Prețul libertății este imens: corupție, droguri, minciună, prostituție, hoție, lăcomie, ură, invidie …’’. ,,Nu poate fi mai rău decât acum, sunt sigură. Vom avea ce mânca, nu vom mai tremura de frig, nu vom mai bâjbâi ca orbeții și ne vom exprima liber’’. ,,Veți avea de toate: șomeri, foame, spitale puse la pământ, învățământ făcut praf, fabrici și uzine falimentate, țiganii și hoții vor conduce țara asta. Veți deveni sclavii banului, uitând să trăiți. Românii capabili vor părăsi țara, găsindu-și liniștea pe alte meleaguri’’. Bradul căzu peste tânără apoi la picioarele ei. Fata se aplecă să-l ridice. Un glonț îi vâjâi deasupra capului, înfingându-se în zid. ,,Taci, monstrule! Ai fost prietenul meu, striga copilul din ea. Te urăsc!’’. Îl așeză unde-l găsise. ,,Aici să te usuci, neîmpodobit! Eu n-am să te mai ating niciodată. N-am să-ți mai pun ghirlande, niciodată! Ai înțeles? Niciodată…’’. ,,Hai, Clara, au pus mâna pe el. Gata, s-a terminat tot, să mergem acasă!’’, își auzi soțul. Se îndepărtă de brad. Simțea parcă rupându-se ceva în ea. Plângea. Chipul ei se transformase parcă în chipul fetiței de altă dată. Își ștergea nasul și lacrimile, ca pe vremea când era copil, cu podul palmei. Scâncea de durere. Se opri în loc și privi bradul pentru ultima dată.
Grupuri de oameni veneau cu șiraguri de covrigi pe care îi împărțeau celor care-și puseseră viața în pericol. Sticle cu apă, se plimbau din mână în mână. Tânăra rupse dintr-un covrig cu mac, avea gustul libertății, era atât de bun. Se făcuse frig și se lumina de ziuă. Era ceață, oamenii se deplasau ca niște umbre abia zărite. Trăiau o liniște spirituală, colectivă, care se transmitea, involuntar, de la unul la celălalt, trăiau sentimentul libertății, al păcii cu ei înșiși.
An după an, spusele bradului se adevereau. Degeaba se mințea negând adevărul, realitatea se arăta posesivă în fiecare moment, necruțătoare. Nu i-a plăcut nici atunci, nu-i plăcea nici prezentul. De un singur lucru îi era tare dor…
,,Băieți, anul ăsta împodobesc eu bradul!’’

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!