agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1949 .



Orasul mutantilor
proză [ ]
Dedicat celor puternici

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Caustica ]

2011-11-15  |     | 




Orașul mutanților


“Nimic din ce mi se întâmplă nu-mi aparține, nimic nu-i al meu”, spune Eul când se convinge că s-a înșelat nimerind în acest univers… Emil Cioran


Dedicat celor puternici și încăpățânați care se împotrivesc din răsputeri, refuză curajos să devină simple particule nevertebrate ce există deja în milioane de exemplare. Particule ce alcătuiesc doar
o masă biologică al cărei QI se încadrează confortabil în șaptezeci.



Grig mergea agale pe o stradă necunoscută. Se crăpa de ziuă. De fapt, nu doar strada îi era necunoscută… habar n-avea unde se află. Se simțea exact ca atunci când la doar șapte ani, a rămas singur într-o gară provincială, după ce trenul nerăbdator și coleric a plecat în mare grabă, fără el, și exact ca atunci, simțea un nod metalic undeva sub stern, un nod care îi înăbușea respirația. Era pierdut și speriat. Presimțirea răului, ca un nor greu, se lăsa pe umerii săi, cum, de altfel, și ceața gălbuie și lipicioasă care îl înconjura tot mai apăsător. Și chibzuind el că e de preferat să nu te oprești într-un loc în care nu te simți bine, înainta și tot înainta fără să privească înapoi și fără a se grăbi. Pășea apăsat. Grimasa încruntată părea complet inadaptabilă pe chipul său luminos și deschis. Ochii lui neobișnuit de mari, de un albastru inocent, aveau acum o expresie stranie și pierdută. Pareau complet rătăciți printre gânduri patogene. Se gândea, de pildă, de ce tocmai lui i se întâmplă așa ceva? Cum de nu-și amintește nici măcar vag ce s-a petrecut cu o seară înainte și cum a ajuns el aici? Aici…unde?
Zidul cenușiu și mizer, de-a lungul căruia tot mergea Grig în ultimele patruzeci de minute cotea
acum brusc la stânga, trezindu-i emoții. În depărtare se vedea o limbă de lumină portocalie sau ceva ce semăna cu acesta și care, cu greu, răzbătea prin ceața groasă. Aerul, și așa puțin respirabil, devenea de-a dreptul înecăcios, pe măsură ce Grig se apropia de pata portocalie. Tot de acolo se auzeau și niște sunete ciudate, care aduceau a bătut de toacă, pe fundalul unui mormăit monoton. Lumina portocalie s-a dovedit a fi un “foc de tabară” care ardea leneș într-un uriaș tomberon ruginit, în jurul căruia erau înșirate câteva umbre chircite. Flăcările se luptau cu niște haine vechi, căznindu-se să le mistuie și, împovărând aerul cețos cu fumul greu, încărcat cu frustrările celor care le-au purtat cândva.Grig grăbi pasul nerăbdător.
-Bună dimineața, a pronunțat el firav și pe un ton cât mai politicos cu putință, dar văzând că nu a reușit să atragă nicio atenție asupra persoanei sale, se apropie mai mult…
-Ce mai ceață e în dimineața asta, spuse el mai încrezător, încercând să lege o conversație.
Brusc, din negură au răsărit niște fețe trezite, se pare, pe neașteptate din reverie.
Un strigăt de spaimă a erupt din plămânii lui Grig, absolut involuntar. Patru creaturi odioase se holbau nestingherit la el și nu păreau deloc să aibă o privire prietenoasă de bun venit.Acum a înțeles el de ce își ascundeau fețele făpturile acestea – purtau blestemul urâtului și povara grea a respingerii. Nu păreau umanoizi. Aveau trăsături grotești, uluitor de disproporționale. Deși erau foarte diferiți, aveau ceva comun, dar ce anume…Grig nu reușea să înțeleagă.
-Da ce ai vrea să vezi la ora asta? E ceață că e ora ei, răsti cel cu pielea cea mai negriciosă. Asprimea obrajilor lui aducea cu bocancii infanteriștilor, uzați de multe drumuri anevoioase. Nasul său anormal de mare, aproape că-i intra în gură când vorbea. Privirea grea și vâscoasă ca o smoală fierbinte avea sclipiri aproape satanice ce crestau fără milă ca o lamă rece.
-Ce de jigodii umblă pe aici, bolborosi el cu atâta ură și flegmă interioară încât Grig a făcut din reflex doi pași înapoi.
Ceilalți au început să râdă cu gurile lor strâmbe, fără dinți. Era o priveliște ingrată, pe care
nemaiputând-o suporta, Grig a hotărât să o dizolve cât mai repede, fugind pur și simplu, spre satisfacția zeflemoasă a celor ce râdeau în urma lui în rafale tot mai puternice. Alerga pe lângă binecunoscutul deja zid, numai că acum observa că zidul avea și ferestruici din loc în loc, din care ieșeau capete la fel de hidoase. Animate de râsul imbecil al celor din urmă, râdeau la rândul lor prostește, fără a ști măcar de ce. Alerga ca un copil pierdut și speriat, alerga crezând că fuga îl poate scăpa de starea în care se afla de fapt, alerga spre a dispersa neputința, alerga spre necunoscut…
După o jumătate de ceas, zidul se transformă într-un șirag de clădiri, dacă se poate spune așa la
niște construcții făcute la întâmplare, de mărimi disproporționale, divergente, cărora le-a fost amputat din temelie conceptul de estetism și bun gust. Niciodată în existența lui de 27 de ani nu a simțit o senzație de disconfort atroce, insuportabil ca în acest loc bizar. Se simțea epuizat fizic și, nemaiputând înainta, a cotit brusc într-un gang apărut din stânga ca un popas care apare călătorului exact atunci când rămâne fără puterea de a-și continua drumul. E drept…gangul nu arata întocmai ca un popas. Un miros greu de gunoi și urină a pătruns în cavitatea sa toracică și s-a înțepenit undeva în stomac, generând greață și amețeală. Trupul său, sprijinit de perete, istovit și melancolic, luneca sacadat în jos, până când a fost înghițit de cutii de carton și stive de ziare cu totul. Văzul i se dilata și pierdea contrastul, ochii se înnorau și albastrul devenea gri. Întrega lui ființă se străduia din răsputeri să evadeze, să se prăbușească,
măcar temporar într-o sincopă profundă, dar…fără rezultat. Constată cu dezamăgire că era cât se poate de prezent, acum…și aici…
Totuși, amețeala prospăt instalată, atenua cumva simțul realității. Auzea vag, ca prin ceață, tot
mai multe voci și zgomote obișnuite existenței zilnice a unui oraș care tocmai se trezea la viață.
Dorul decasă, violent și intempestiv se instala printre gânduri tot mai acaparator și tot mai extins. Imaginea cartierului său liniștit și pedant a aparut în fața ochilor dintr-o dată, neașteptat și abuziv, provocându-i o amăgire morfinică că, poate, totul e doar o halucinație grotescă și, el este de fapt acasă, în orașul său unde se simțea atât de protejat. Deși, se știe că metropola cea mai mare și cea mai impunatoare a Europei nu este nici pe departe cel mai sigur loc de pe pământ, dar Grig se simțea în largul său acolo, și era foarte legat de acel loc. Acolo s-a stabilit după ce a hotărât să studieze
Arts & Social Sciences, la Kingston University. Locuia împreună cu sora sa Elsa, studentă și ea, dar la medicină, într-un mic apartament de pe Endel Street, înconjurat de vecini sobri și manierați care îi simpatizau deopotrivă. Se știa că frații Gratefl proveneau dintr-o familie respectabilă. Mama lor s-a născut în Sicilia, într-o familie înstărită și s-a măritat cu tânărul Duke Gratefl din dragoste. Îndrăgostiții, sa-u unit într-un cuplu admirabil, însă nu au avut parte de fericire îndelungată, tot așa cum nicio iubire, dacă e cu adevărat iubire, nu are cum să aibă viață lungă aici, în spațiul destinat perfecționării și căutării ei. Nenorocirea a lovit familia Gratefl la scurt timp după nașterea Elsei. Se pare că pentru trupul firav al donnei Francesca, a doua lăuzie a fost prea mult. Într-o noapte de vineri spre sâmbătă,
aflată sub influența nefastă a lui Pluton, secătuită de puteri, apatică și lividă, s-a desprins, pregătită
să plece smerit, împăcată cu ideea și, mai lucidă ca niciodată, își luă rămas-bun de la lumea ei: familia, căreia i s-a dăruit cu totul, până la abnegație, conacul elegant ce respecta până în cele mai mici detalii stilul victorian, grădina splendidă, îngrijită impecabil chiar de mâna ei și bătrânul setter irlandez, Charlie. A mulțumit iubitului său bărbat pentru fiecare zi și fiecare noapte în care a făcut-o să se simtă împlinită. Lăsând drept moștenire copiilor săi părul bogat de un negru intens, cu reflexe fumurii, sprâncene dese și negre, ce făceau privirea să fie puternică și plină de vitalitate și gene foarte lungi și la fel de negre, ce trădau sensibilitate uluitoare, a pecetluit pe fiecare, pe rând, cu câte o sărutare a plecat, încredințând tot ce avea ea mai drag pe lume în grija lui Padre.
"A știut să trăiască și să moară cu demnitate”, obișnuia să spună tatăl, rămas singur până la
sfârșitul zilelor. Deși nu o văzuse decât în poze, prezența vie a mamei sale l-a însoțit peGrig toată copilăria și adolescența, iar acum o simțea mai aproape ca niciodată. Îi auzea ritmul accelerat al bătăilor inimii și respirația agitată. A rugat-o în gând să-i mângăie părul cu degetele ei delicate așa cum o făcea ori de câte ori lui îi era rău: îi chema prezența și își abandona capul pe toracele ei. Nemaifiind capabil să se abțină, se scălda în lacrimi…și asta îi făcea bine…
Câmpul din apropierea sa se purifica…
După ore de evadare sau, poate, doar secunde, părea mai echilibrat și ceva mai calm.
Revenea hotărât în prezent, străduindu-se să-și stăpânească stările afective și să analizeze corect
situația. Între timp, gangul s-a luminat și a prins viață. Prin fața lui Grig se perindau tot felul de siluete în pas grăbit sau șchiopătând anevoie.Uneori se opreau să caute prin cutii și atunci Grig le putea observa chipurile înspăimântător de hidoase. Deși fiecare avea sluțenia lui personificată, cu toții purtau amprenta urâtului colectiv, cu toții aveau privirea aceea rătăcită și fără de esență, pierdută undeva, prin anii din urmă. Unii dintre ei aveau ochii evadați din orbite și injectați cu sângele rubiniu, alții aveau forma craniului cu totul nefirească – zona frunții mult prea îngustă și mult prea joasă, iar zona occipitală, dezvoltată asimetric, ori spre stânga, ori spre dreapta. Fețele distorsionate, ce păreau a fi clișee dintr-un thriller grotesc se derulau înaintea lui Grig: nasurile deplasate, buzele ce atârnau grosolan, dinții îngălbeniți și mâncați de rugină sau, pur și simplu, absenți. Imaginile monstroase l-au făcut să înghețe de frică. Stătea nemișcat în mormanul de maculatură încercând să-și echilibreze nivelul adrenalinei, ce o luase razna. Nu putea explica reacția sa. Făcuse câteva vizite la spitalul unde Elsa făcea practică. Acolo văzuse o mulțime de bolnavi cu malformații și diverse handicapuri, dar, de regulă, oamenii aceștia îi trezeau un sentiment profound de milă și compasiune. Deci… nu aspectul lor fizic îl înspăimânta, ci altceva. Se străduia să înțeleagă de ce nu empatiza cu persoane pe care le privea cu atenție. În mod cert, nu hâdoșenia lor îl respingea, ci ceva anume, ceva ce nu putea fi văzut, ceva ce venea din interior, ceva ce cu totii aveau, ceva ce orice om normal și întreg ar respinge, ar elimina din preajma sa.
Din stiva de ziare Grig a tras unul, la întâmplare. Gazeta fusese datată cu două zile în urmă
(27 aprilie ). La prima vedere părea un ziar politic, împănat cu lozinci populiste, care mai de care mai absurde și neverosimile.Grosul conținutului, însă, era de natură tabloidă. Printre bârfe și lături, rufărie ponosită și murdară, se afișau falnic, pline de sine și de încredere în calitățile proprii, dive locale. Sumar îmbrăcate sau deloc, zâmbeau mai larg decât prietenos. Sex-appealul abuziv se revărsa de pe paginile ziarului, acționând asemenea unei substanțe medicamentoase administrate în cantități excesive, ce depășește limitele admise, provocând reacții inverse. Degenera practic în vulgaritatea vomigenă și îndemna mai degrabă la abstinență. Ciudat, nimfomanele din poze nu purtau niciun semn al imperfecțiunii fizice însă, în mod vizibil, erau contaminate cu obștească hâzenie și îi provocau lui Grig același dezgust și teamă ca și personajele întâlnite ceva mai devreme. Scârbit, aruncă ziarul inutil care nu i-a furnizat nicio informație folositoare, niciun indiciu despre locul neprielnic în care se afla. - Curaj, curaj ! Trebuie să existe o ieșire pe undeva, se îmbărbăta el. Răzbim noi cumva la lumină !
M-am pomenit printre mutanți…se mai întămplă. Trebuie să ieșim întâi din ascunzătoarea asta !
Bombănind de unul singur, scotocea nevrotic prin gunoaie, când a dat de un hanorac maroniu. Era aproape nou și pe măsura lui, așa că, fără a sta pe gânduri, s-a înveșmântat, punându-l pe sub paltonul său lung, până la gambă, din stofă subțire, englezească, de cea mai bună calitate, croit ireproșabil. A tras gluga peste cap, lăsând-o să-i acopere fața aproape în întregime și, luându-și inima în incisivi, a ieșit în stradă. Mergea încet, șchiopătând intenționat. Numai că, deși a făcut tot ce a știut el mai bine ca să nu atragă atenția, tentativa de a-și camufla felul propriu de a fi a eșuat lamentabil. Toți mutanții pe care îi întâlnea în drumul său se holbau la el fără cea mai elementară jenă, îl măsurau în voie, cu privirile lor lungi și indiscrete, fără să gândească, că poate asta ar fi stânjenitor pentru el… Mulți dintre ei își întorceau capetele în urma lui și îl comentau cu vocea tare, fără nicio reținere. Nu păreau deranjați că el ar putea auzi și nici nu se fereau, așa că, neavând de ales, Grig chiar nu le auzea și se socotea mulțumit că, cel puțin fizic, nu este deocamdată agresat.
Soarele de-acum era sus, strălucea orbitor și răspândea căldură plăcută în jur. Ar fi trebuit să fie cea mai frumoasă parte a zilei. Era primăvară – anotimpul renașterii și al purificării, însă, în spațiul lugubru, se pare că doar data de pe ziar confirmă acest lucru. Nimeni nu se bucura câtuși de puțin. Locuitorii urbei sinistre aveau fețe, mai degrabă, de toamnă târzie și învirozată. În drumul său, nu a întâlnit niciun copac înflorit, nicio vrabie bezmetică, niciun zumzăit anemic de primăvară, doar resturi murdare și netrebuincioase, aruncate la întâmplare, construcții cenușii și praf, mult praf. Pulberea fină, stocată pe marginea bordurilor se pare că abia aștepta să fie stârnită de câte un trecător alergic. La prima mișcare se înălță săritor, invadând aerul și alveolele celor din jur, provocându-le tusea înecacioasă pe care cu toții o purtau zilnic în adâncurile sufletelor. Grig constata cu regret că se afla printre ființe suferinde și profund nefericite care duceau o existență infectă și mediocră. Se simțea ca într-o curte a unui spital de boli cronice și incurabile unde cu greu mai găsești o fărâmă de speranță. Și ce te faci când te trezești într-un astfel de loc…nu ai decât să te resemnezi, ce altceva ai putea face. Neavând încotro, asta a și făcut, și-a impus sieși să se obișnuiască și cu atmosfera apăsătoare, și cu privirile urâcioase, și cu comentariile la adresa sa, deloc măgulitoare. Interioarele sale au început să producă anticorpi. Și-a declanșat mecanismul de autoapărare și primul lucru benefic care i-a venit în minte a fost să-și astupe urechile cu o pereche de ghemotoace de vată, găsite într-o trusă medicală, abandonată și să fredoneze o melodie optimistă în gând.
Metoda a funcționat. Teama de mutanți s-a risipit. Anulându-i sonorul, practic, a redus la jumătate puterea impulsurilor agresive de intimidare, ce nu își mai făceau efectul asupra lui. Îi privea acum ca pe niște ființe inferioare, primitive și slabe. Analizându-le atent comportamentul, se gândea cum și prin ce mijloace poate interacționa cu ei. Încrederea în forțele proprii, tocmai recăpătată, îl făcea să pășească mai sigur pe acest pământ, pe cât de străin, pe atât de straniu. Și-a descoperit capul, lăsând vântul primăvăratic să-i zburde în voie prin gânduri. Privirea sa nu mai cobora spășită în jos, ori de câte ori, câte un mutant îi răsărea impunător în față. Mergea și tot mergea, fără sens, fără destinație precisă și fără a-i păsa.
Se apropia ora prânzului și senzația de foame îi invada viscerele tot mai insistent, provocată poate și de clinchetul veselei, ce răsună zgomotos din ferestrele deschise ale balcoanelor, pe sub care trecea el acum. Dintr-o fereastră de la parter se auzeau țipete, înjurături și un pocnit de bici. Mica stradă duhnea a mirosuri grele de mâncare gătită, zgomote de pahare sparte, țipete de copii, dar cel mai pregnant răsună o voce dominantă, de mascul feroce. O voce gravă și hârâită ce se revărsă de la fereastra parterului. După minute bune de reproșuri lungi și indescifrabile, Grig a reușit să înțeleagă doar o ultimă frază cu care, masculul dominant își încheia monologul: “Să te duci la mă-ta, să te pieptene!”
-Hmm, se pare că acest cuplu ar avea nevoie de niște ore de consiliere, a comentat el sarcastic cu vocea tare, când observa, la timp, de altfel, că spre el se îndrepta un proiectil ce a fost lansat din fereastra, mai sus amintită. Abia a avut timp pentru a se feri de obiectul zburător neidentificat ce a trecut la doar o palmă pe lângă el. S-a izbit cu putere de peretele blocului de vis-à-vis. Amenințătoarea armă s-a dovedit a fi o cratiță încinsă de fontă ce n-a rezistat impactului și s-a prefăcut în țăndări, împroșcând totul în jur cu o fiertură maronie, plină de bucăți de carne de porc grasă, cu șorici, epilat parțial. Partea bună a acestei întâmplări scârboase consta în faptul că lui Grig i-a trecut foamea, aproape complet. Partea prostă era că după cratița cu măncare clocotindă, la doar o palmă distanță a trecut prin fața sa o femeie urlând ca din gura de șarpe, iar după ea, masculul dominant cu o bâtă groasă în mână, cu care lovea generos ori de câte ori raportul între distanța și viteza consoartei îi permitea acest lucru. ”Paloșul gros al convingerii” părea foarte uzat de utilizari periodice. Moștenit din tată în fiu, încă era cât se poate de actual și considerat a fi rupt din rai. Femeia avea în jur de patruzeci de ani, îndesată și scundă, seamănă cu o păpădie. Capul său și așa anormal de mare era garnisit cu o podoabă capilară permanentată și platinată. Picioarele scurte și groase purtau urmele discuțiilor dese cu soțul ei, desigur, în contradictoriu. Masculul fioros ce tocmai a ajuns-o din urmă, o lovea frenetic smulgându-i țipetele și înjurăturile tot mai insistente. În preajma lor se strângea audiența din ce în ce mai numeroasă și, pentru prima dată, nimeni nu-l mai analiza pe el și toți ochii căscați și avizi de spectacol erau ațințiți asupra bietei femei ce mugea disperat.
Reacția lor era de neînțeles pentru Grig. De ce toți stăteau impasibili și nesimțit de nepăsători cu câte un rânjet josnic, tras peste fizionomie. Ce așteptau? De ce nimeni nu intervenea în nici un fel ? Și, fără a sta prea mult pe gânduri, luă o mână de țărână nisipoasă și o aruncă în ochii agresorului. Cu cealaltă, înhăță gulerul femeii și fugi, târând-o după el pe o străduță lăturalnică, apoi prin spatele magaziilor, oprindu-se într-un țarc ce împrejmuia o ghenă. Femeia se uita gâfâind, speriată și complet debusolată, neștiind ce să facă, își frământa degetele groase și pline de inele ridicole.
-Doamnă, a început Grig pe un ton foarte serios, se poate spune chiar protocolar, trebuie să găsiți curajul necesar de a-l reclama pe soțul dumneavoastra autorităților. Nu știu cum se numește instituția de aici care se ocupă cu problemele femeilor abuzate și maltratate, dar sunt dispus să vă acord tot sprijinul meu.
Femeia amuțise, părea paresteziată. În capul său de păpădie s-a produs o întrerupere. Impulsul cerebral care genera la anumite intervale de timp câte un gând, a fost paralizat de declarația tânărului. Fața schimonosită de crampele neputinței trăda faptul că se străduia din răsputeri să spună ceva. Dar mai mult decât sunete scurte și indescifrabile nu ieșeau din gâtlejul gros, nimic, absolut nimic...După încercări nereușite de a găsi în baza de date vreun cuvânt potrivit sau, mai puțin potrivit, preț de câteva minute, “cap de păpădie”a hotărât, totuși, să se exprime, fie și non-verbal, printr-un scuipat zemos, fleoștit cu zgomot direct pe stofa englezească de cea mai bună calitate, croită ireproșabil. Apoi s-a gârbovit și a plecat înjurând înapoi, în habitatul său. Rămas din nou singur, Grig și-a agățat privirea de marginea ghenei și s-a prăbușit din nou în gânduri:
-Explică-mi, te rog, Padre, de ce mi-a fost dat să mă aflu aici, în locul acesta al descompunerii… de ce mie?! Când mă vei elibera Padre? Când îmi dai voie să mă întorc acasă? Cât poate o ființă întreagă rezista în asemenea spațiu fără ca structura sa să înceapă să se modifice ireversibil?
Figura sa se întuneca din nou, privirea devenise tristă și gravă.
- Pentru ce păcate nesăbuite trebuie să îndur toata mizeria asta umană? Cui am făcut eu vreodată rău? Cui am greșit?
Se gândea apoi la Elsa și la prietenii lor comuni, la petrecerile organizate des și la viața tihnită și confortabilă pe care a dus-o până mai ieri, când observă că, în dreptul privirii sale dilatate, a apărut un șobolan mare si rotofei, ce se înfructa cu poftă din colțul unei cărți gălbejite de timp. Sărmana carte, stătea înfiptă și lipsită de apărare între ghenă și gard. Samaritean cum era, Grig a sărit în ajutor și, după ceva lupte cu devoratorul de literatură, a reușit să recupereze un mic volum în latină de Lucius Annaeus Seneca. Odată deschis, micul tom a întâmpinat privirea salvatorului său cu “Ante omnia necesse est ipsum aestimate”.*
Din nefericire însă, cartea era foarte deteriorată și, practic, își dădea duhul în palmele lui Grig. Paginile ruginite de vreme și mâncate de mucegai, se dezintegrau una câte una. Purtând, din loc în loc, peceta bibliotecii unui liceu, trecuseră prin mâinile multor generații și fuseseră acoperite aproape în întregime de inscripții și desene,unele obscene, altele caraghioase. Mai erau și notițe lăsate de liceeni, aproape niciun spațiu liber nu a fost iertat. Bietele pagini bătrâne miroseau a mort și semănau cu aripile unei păsări ucise cu pietre de copii haini, ce se zbătea trăind ultimele momente. Răsfoind cu multă băgare de seamă filele muribunde care se desprindeau una câte una, lipindu-se de palmele transpirate, a ajuns la pagina cu bustul marelui filosof. Era atât de molestat de pixuri și creioane, încât lui Grig i s-a părut că-l vede pentru prima dată, deși desenase bustul lui Seneca la școală, de nenumărate ori. Cine a avut oare inițiativa de a-i mâzgali primul cucui, prima amprentă de ruj. Distracția se pare că a prins , adolescenții s-au ¬întrecut în creativitate, vărsându-și dorințele agresive asupra tăcutului înțelept. Cineva, din nu se știe ce motiv a hotărât să-l spânzure, așa că i-a făcut tacticos un ștreang în jurul gâtului și l-a suspendat în susul paginii. Se pare că aceasta va rămâne destinul iremediabil al unui înțelept, sfârșind călcat de făpturile retarde, ce în neputința lor de a ajunge la mentalul lui, îi devoreaza corpul fizic, oricum efemer. Sub bustul vandalizat, era lipit un bilețel cartonat pe care o mână caligrafică a scris :
“Un popor fără cultură e un popor ușor de manipulat“- Immanuel Kant .
Grig, din nou a căzut pe gânduri, simțindu-se tot mai deprimat. Continuă să răsfoiască batrâna carte. A ajuns la Epistulae ad Lucilium, unde Seneca se adresează prietenului său Lucilius: “de ce dacă exista o providență, li se întâmplă nenorociri oamenilor buni? Nenorocirile care se abat asupra acestora sunt numai în aparență niște nenorociri, întrucât lor nu li se poate întâmpla nimic rău, ele sunt, de fapt, doar încercări la care-i supune providența. Față de cei buni, zeul are purtarea unui tată, ține la ei și le spune: trebuie să aibă parte de munca, suferință, eșecuri, să dobândească adevărata putere, din fiecare încercare ei trebuie să învețe ceva, să nu se teamă de împrejurările aspre și dificile și nici să nu se plângă de soartă; din orice li se întâmplă, să ia partea bună, să prefacă orice într-un bine. Nu este important ce anume suporți, ci în ce fel, grație cărora se ajunge la mai buna cunoaștere de sine și la consolidarea virtuții, nimeni nu a aflat ce poate decât fiind pus la încercare...“ *
Cartea se sfârși... Cum se face, se întreba Grig, că ințelepciunea unor semeni nu se sfârșește nicicând continuând la nesfârșit să ne tulbure gândirea și să ne ofere răspunsuri.
În semn de omagiu pentru marele Seneca, Grig s-a ridicat cu fața spre răsărit și a suflat cenușa paginilor descompuse, rămase în palme. S-a instalat liniștea funerară, nu pentru mult timp, însă.
Grig a fost trezit din starea lui letargică, plăcută de altfel, de schelălăiala unui câine. Întorcându-se, a văzut un setter irlandez ce semăna izbitor cu Charlie. L-a mângâiat pe ceafă. Câinele se comporta ca și cum îl cunoștea dintotdeauna, încercând să-l tragă undeva.
Acum câteva ore, o astfel de întâmplare l-ar fi făcut sa tresară de uimire, dar după toate cele petrecute, simțea că nimic nu îl mai poate surprinde, orice ar fi. Și...avea încă multe de înfruntat... sărmanul Grig. Împăcat și împerturbabil, acceptă invitația blănosului patruped care, deja o luase cu mult înainte și, ca să-i țină pasul trebuia să o ia aproape la goană. A intuit că intenția cățelului era să-l scoată din oraș. Pe măsură ce înainta, înalțimea clădirilor descreștea și iată, așa, după două jumătăți de ceas de alergat, s-a pomenit într-o mahala insalubră. Coșmelii neghioabe se inșirau la întâmplare, formând străduțele, sau mai bine zis ulicioare, ce din fericire erau pustii. Păreau să fie locuite doar de șobolani și haite nesfârșite de câini. Charlie dispăruse printre ei. Lui Grig nu i-a mai rămas decât să se minuneze de această nouă priveliște. Ca să nu se rătăcească, se străduia să rețină denumirile bizare și ridicole ale străzilor: str.Amidonului, str.Ananasului, str.Virtuții, str. Calității si multe alte de genul asta, ”ce mai penibilitate”.
Pe strada Educației, la numărul 4, a dat de o școală abandonată ce demult se transformase într-o ruină. Deși era greu de crezut, în această clădire, elevii învățaseră carte cândva și chiar din greu, drept mărturie erau numeroasele corecturi și notificări ale profesorilor dintr-un registru vechi, probabil de peste o sută de ani. Această civilizație știa cândva să-și cultive copii, atunci cum s-a ajuns aici? De ce au distrus totul? Cum au putut să regreseze atât de mult...
Undeva, în spatele curții, un grup de băieți negricioși, schingiuia un maidanez prăpădit ce s-a lăsat prins și legat de spalierul metalic al terenului de sport. Se căzneau să-l disece cu cioburile de sticla . La schelălăiala disperată a cățelului și-a făcut apariția o femeie... dacă se poate spune așa, întămplator- fătătoare a unuia din copii. Înarmată cu o jumătate de metru de furtun cauciucat a început să-și disciplineze progenitura :
- Dar-ar dracii în ficații tăi! Iar te-ai murdărit?! Uite ce e pe tine, nenorocitule! Pușcăria să te mănânce!
Copiii s-au împrăștiat care încotro. Dispăruse și puradelul "nenorocit", ce nu avea mai mult de șase ani, precum și întunecata sa mumă. A rămas doar cățelandrul legat de spalierul metalic, ce, evident, urma să fie eliberat de eroul nostru principal și pozitiv, ce își continua triumfător drumul prin mahalaua deșelată ce duhnea a mortăciune și dispreț.
Pe una dintre acele străduțe jalnice, a întâlnit-o pe ea, eroina principală și pozitivă că, deh… era și timpul să apară. A zărit-o langă un plop batrân de lână. Stătea zgribulită și plăpândă. De la îndepărtare părea a fi o domnișoarică subțire și neajutorată, dar, când s-a apropiat de ea, și-a dat seama că era o făptură stranie. Grig s-a speriat de-a dreptul, a tresărit involuntar, făcând-o și pe ea să tresară. A fost un moment mult prea ciudat. Era absolut sigur că vede o elevă de liceu sau cel mult o studentă din primul an de facultate, dar, când a ridicat capul spre el, l-a derutat cu maturitatea sa, a femeii de peste patruzeci de ani. Un "copil bătrân", asta a fost prima asociere care i-a trecut prin minte. Avea față de femeie în toata firea și corpul de puber nedezvoltat, de adolescentă neformată încă complet.
Cum poate sa se îmbine într-o singura ființă gesturile atăt de timide, nesigure și copilăroase cu privirea mult prea matură, profunda și grea de oțel. Deși putea fi catalogată drept o anormalitate, ceea ce e firesc, doar provenea dintr-un spațiu unde nimic nu putea fi normal, totuși nu era una dintre ei, era altfel. Nu aparținea acestei lumi a urâtului și asta era limpede pentru el, după ce a analizat-o îndelung. Avea trasăturile delicate și nobile, doar gura-i mică era cam strâmbă, trăgea spre dreapta, făcând-o să vorbească peltic, dar asta nu o făcea urâtă, ci dimpotriva, nostimă și simpatică. O percepea atât de apropiată sufletului său, atât de familiară structurilor sale și, pur și simplu, atât de dragă, încât cu greu a reușit să se abțină să n-o îmbrățișeze. A simțit din prima clipă că în ea poate avea încredere și că numai ei îi poate povesti totul, fără o umbră de jenă. Și asta a și făcut în următoarele zeci de minute. Îl asculta atentă, cu multă înțelegere și compasiune. Când a ajuns la fraza finală, luând-o de umeri, i-a spus:
- Acum vezi că trebuie neapărat să mă ajuți să mă întorc cât mai repede acasă. S-a întristat toată și-a lăsat privirea în jos. Se frământa, zgârâind nervos scoarța copacului și neștiind cum să înceapă.
- Vezi tu, Greguar, ai să înțelegi mai târziu. Ai nimerit într-un spațiu fără ieșire, odată ce ai ajuns aici nu sunt șanse să parăsești acest loc. Îmi pare rău, dragul meu.
- Nu poate fi adevărat! Nu există situații fără ieșire oricât de imposibile ne-ar părea. Sunt absolut convins și cred cu tărie asta.
-Știi, eu nu vreau să te descurajez și am să fac tot ce îmi stă în putință să te ajut, dar nimeni până acum nu a reușit să evadeze din orașul acesta blestemat. Toți îl urăsc, toți se plâng că nu îl mai suportă și totuși rămân legați de el. Orașul acesta are o vibrație nefasta, aș putea spune chiar malefică: ne macină și ne erodează din exterior spre interior, puțin câte puțin, zi de zi, ne transformă în prizonieri impotenți. Toți văd, toți înțeleg și, cu toate astea, rămân captivi tot aici, acum și pentru totdeauna.
Dacă ar fi liberi să plece ar pleca cu toții și locul ăsta ar rămâne pustiu, dar nu pot... sunt legați de el și condamnați să conviețuiască împărțind frustrările. Își urăsc propriile destine, se urăsc reciproc, împreună urăsc lumea întreagă și ăsta generează reacția chimică în lanț care amplifică ura și o menține. Înțelegi, chiar dacă ești altfel, nu ai cum să rămâi tu însuți. Mai devreme sau mai târziu devii ca toți ceilalți de aici. Înveți să urăști și ai să tot urăști pe fiecare în parte și pe toți laolaltă, zi de zi și fără cea mai neînsemnată urmă de vinovație sau regret. Odată ce ai primit botezul în haznaua cotidiană, rămâi pentru totdeauna în ea. Cam ăsta e procesul prin care o ființă umană se transformă într-un mutant.
Grig s-a lăsat pe o piatră, și-a acoperit urechile cu palmele, legănându-și capul monoton. Așa proceda și în copilărie când se simțea vinovat. Ea avea dreptate, ura e un sentiment extrem de contagios. De când a ajuns el aici, nu a încetat să-i disprețuiască pe nefericiții cu care s-a întâlnit, nu a dat dovadă de nici cea mai minimă tentativă de înțelegere și acceptare. S-a autoproclamat ființă superioară, lăsând celorlalți doar dreptul de a fi desconsiderați. Spășit a ridicat ochii spre ea.
- Dar cum s-a ajuns aici? Doar nimeni nu se naște din ură. Omul vine pe lume programat să iubească. În prima copilărie suntem incapabili să urâm cu adevărat, oricât de mult rău ne-ar face cineva. Venim cu o capacitate inepuizabilă de a ierta, cum se face de o pierdem atât de ușor ?
- Nimeni nu poate găsi o explicație, a continuat ea oftând, mulți îl consideră responsabil pe fostul dictator. Primul om al urbei, necioplit și limitat din fire a făcut tot ce i-a stat în putință să-i aducă pe toți la nivelul său. Avea o nevoie bolnavă de control asupra a tot ce se mișca. El a inițiat primele programe de inginerie genetică în masă și după scurt timp, au apărut și primele mutații. Schimbările au avut loc în primul rând, la nivel fizic, se modificau fizionomiile oamenilor, ochii deveneau tot mai mici și căpătau expresia oligofreniană. Privirea devenea cețoasă, rătăcită și apatică, pierzând orice sclipire a divinului. Arterele către Liberul Arbitru se obstrucționau. Inteligența vie murea. Toate sentimentele umane se înlocuiau cu ură, tot un sentiment uman de altfel, care dospea și invada lumea interioară și apoi cea exterioară. Așa s-a ajuns că părinții își vindeau copii, discipolii își trădau profesorii și omul a devenit dușmanul semenului său... Ura a ieșit din matcă, s-a revărsat pretutindeni și s-a întors împotriva celui care a creat-o. Într-o zi glacială, dictatorul a fost ucis chiar de produșii creației sale. L-au jupuit de viu, într-o zi de sărbatoare cu o satisfacție nemaiîntâlnită. Apoi, au ieșit în stradă cu mic cu mare să sărbătorească crima. Erau fericiți, cântau de bucurie și aproape că nu mai simțeau frigul și foamea. Jubilau moartea unui semen de-al lor !
- Iar după aceea, ce s-a întâmplat? Întrebă Grig, perturbat de toată povestea.
-Nimic bun nu s-a întâmplat. La fiecare generație apar mutații noi, tot mai înspăimântătoare. Ființe umane au uitat de mult cum trebuie să fie o ființă umană, cum se comportă o ființă umană și cum arată privirea unei ființe umane. Cum este să întâlnești pe stradă un zâmbet, o mână de sprijin întinsă spre tine, un gest de politețe, de curtoazie, unul sincer și dezinteresat, doar de dragul titlului de ființă umană.
Sincer... mă tem, Greguar, că este un proces ireversibil și că nimic nu se mai poate face pentru a readuce mutanții la stadiu de ființe umane.
- Aici nu te pot aproba, protestă el, întotdeauna există cel puțin o soluție care abia așteaptă să fie găsită.
Padre ne-a înzestrat cu o mulțime de capacități. Nici pe departe nu suntem conștienți de existența lor . Toate răspunsurile și toate rezolvările se află mai aproape decât ne așteptăm: aici și aici, pocni el din degete, indicând centrul toracelui și mijlocul frunții. Odată ce am fost învestiți de Padre și am primit toate pârghiile și mijloacele, nu avem niciun drept moral să nu acționam, să rămânem inactivi și nepăsători. Ignoranța si indiferența pot fi considerate chiar mai rele decât ura.
Vorbea atât de aprins și cu toată convingerea existentă în lume, încât nu observase că ochii ei s-au lichefiat între timp, lăsând tristețea să se prelingă pe bărbie, căzând în gol.
- Of, Doamne! Copil, te doare, văd. Te-am făcut să ai regrete, iartă-mă! Te-am amărât.
Oftând profund, a încătușat-o strâns în brațele sale. Capul lui, devenind inert, a căzut pe spate, permițând părului lung să atingă degetele delicate, împletite în grabă între omoplații săi. Corpul ei atât de firav și costeliv emana o putere incredibilă. Cât de bine le făcea această îmbrățișare. Au rămăs așa o perioadă lungă de timp, nici unul nu ar fi în stare să aprecieze cât exact a trecut, ore sau minute, totul a devenit relativ, dilatat și incomensurabil. Grig a deschis ochii la un moment dat pentru că a simțit nevoia să privească cerul și atunci a sesizat un lucru ciudat. Atunci când pleca de acasă, fie și foarte aproape,
într-un comitat apropiat, nu putea să nu observe cum se schimba cerul, chiar dacă arhitectura era asemănătoare și unele locuri erau aproape identice, cerul era întotdeauna altul. Aici se întâmpla un fenomen ciudat, cerul era de acasă. Avea atâta nevoie de el acum, încât sorbea însetat cu întreaga-i ființă acest albastru purificator. Cum se face că nu a îndrăznit să ridice fața în sus? Cum a putut să nu observe cerul acesta până acum? Ce anume îi îngreună într-atât capul, că nu reușea să rupă forța gravitațională a teluricului?
- Greguar, l-a trezit din reverie vocea ce venea din brațele sale, s-a făcut târziu. Hai să mergem! Am să-ți arăt unde poți înnopta. Mâine va fi o zi agitată.
- Mai agitată decât a fost asta? Zău. Ce e mâine, de se așteaptă agitație în plus?
- Poimâine va fi Sărbătoarea Înnoirii, așa că mâine e ultima zi de pregătiri, de hărmălaie mare, ai să vezi tu ce va fi mâine și poimâine.
- Și unde o să mă duci acum?
- La fosta vecină a bunicii mele. Bunica mea s-a mutat demult de acolo, dar tanti asta, neavând pe nimeni, mă roagă din când în când să-i ud florile, să-i păzesc lucrurile când e plecată din oraș. La ea am să te găzduiesc pentru că eu locuiesc mult prea departe de aici. Casa ei e destul de modestă, dar e un adăpost curat și sigur. Tu trebuie să te odihnești bine, mai ai multe de îndurat, sărmanul de tine.
În mai puțin de o jumătate de oră, au ajuns în fața unui bloc cenușiu și îmbâcsit cu patru nivele. Apartamentul în cauză, inimaginabil de mic și înghesuit, era totuși, într-adevăr curat. Se vedea că proprietara sa ținea mult la confortul minim și ambianța maximă, făcând investiții considerabile în obiecte de decor și anume, în bibelouri și milieuri. În viață sa nu văzuse Grig așa întinderi de statuete într-un spațiu de locuit, mai ales atât de redus. Pâlcuri întregi, unele lângă altele, zeci de bibelouri erau aliniate scrupulos pe categorii, în anumită ordine doar de posesoarea lor știută. Din porțelan și sticlă, din lemn și ipsos, din pluș și plastic de mărimi diferite, balerine, pescari, lebede și madone, își sticleau ochișorii din orice unghi al apartamentului. În mod absolut obligatoriu, sub nicio parte dorsală nu lipsea câte o rozetă de macrame. De un tratament cu totul preferețial, nu se știe de ce, se bucura un pește de sticlă mare, așezat pe o măsuță specială, acoperită cu un milieu fastuos.
- Hai, nu te intimida! Vino cu mine, să-ți arat camera în care vei dormi.
Ușa din dreapta s-a deschis și Grig s-a pomenit în dormitorul colecționarei. Cum și-a închipuit, camăruța n-ar avea cum să găzduiasă vreun claustrofob vreodată și, pe cât era de strâmtă, pe atât de mare părea patul matrimonial, în special pentru că era grotesc de înalt, datorită sandwich-ului de saltele așezate pe el.
-Văd că tanti asta mai colecționeaza și saltele, pe lângă bibelouri.
Ea a zâmbit puțin jenată:
-Da, mi-a povestit că le-a moștenit de la diverse rude și nu are inimă să le arunce și că o încurcă rău, fiind mică de statură trebuie să folosească un tamburel ori de cate ori are chef să se culce.
Camera era mult mai interesantă comparativ cu prima. Deasupra ”patului-turn”, pe peretele frontal, se extindea impunătoare ca un panou publicitar cu poza de nuntă a proprietăresei. Era încadrată într-o ramă masivă de tablou, destul de scumpă, ce părea a fi acoperită cu o foiță trasă de aur. Pe o comodă, în dreptul oglinzii, se înalța un crucifix din sticlă, care, din răsputeri, se străduia să semene cu cristalul de Veneția. Corpul Răstignitului era dintr-un material ce imita bronzul. Din același material era făcut și cuiul ce-i străpungea picioarele. Numai că acel cui un era un cui oarecare și la cea mai fină atingere, declanșa prin rotație, în funcție de dispoziția evlaviosului creștin: “Ave Maria”, “Santa Lucia” sau Recviem (în RE minor) și asta nu e tot. După primele acorduri pițigăiate, se aprindeau beculețe multicolore, iscusit ascunse printre spini și, chiar dacă erau foarte mici, aveau suficientă lumină să invadeze întreaga încăpere cu sfințenie și credință. La dreapta Sa ședea mândru și plin de voie bună un motan roșcat din porțelan, cu mustăți și coadă aurite. La stânga, se întindea provocator o sirenă din același porțelan, dar cu părul și coadă argintii. Din cele trei obiecte decorative crucifixul avea, totuși, o semnificație mult mai aparte pentru stăpâna casei. Sub picioarele istovite de drumul supliciului, erau așezate aproape artistic trei rozete de macramé în loc de una peste care se înșiruiau trei lumânărele sculptate în formă de crin, presărate cu sclipici.
Grig a simțit nevoia acută să le aprindă pe toate, apoi a stins lumina și, camera a devenit ceva mai umană. A tras una din saltele jos și s-a întins detașat pe ea. Flăcările lumânărilor se unduiau pe tavan, răspândind mirosul de praf ars, din pliurile petalelor. Prin întregul său corp se extindeau curenții plăcuți ai destinderii. Singurul stimul de enervare, ce nu-l lăsa să se abandoneze complet era privirea insistentă și aproape vie a proprietăresei care îl dojenea amenințător de pe perete pentru dezordinea creată. Fără să stea mult pe gânduri a ajuns în două mișcări lângă poza uriașă de deasupra patului și a acoperit-o cu o pânză albă, găsită în grabă. Întorcându-se spre culcușul său a lepădat paltonul, ce-i parea acum nespus de greu și apăsător.
După ce a revenit în postura inițială, s-a lăsat învadat în întregime de o amorțeală plăcută. Auzea ca prin vis tot ce se întâmpla în bloc, în acel moment. Râsete animalice ce urmau unor glume triviale, rafale de ocare și înjuraturi ce alternau cu muzică rudimentră, însoțită de chiuituri isterice. Auzea tot ce se vorbea și tot ce se analiza dincolo de pereții micului apartament, în zeci de apartamente identice. Se discuta, în mare, despre puterea economică a vecinului care avea cel mai nesuferit animal de companie din lume, o capră, cea care are o durată de viață enervant de lungă. Vocile mutanților pierdeau din sonor, îndepărtându-se, corpul extenuat devenea tot mai greu și mai inert, iar Eul puțin obosit luneca timid în astral, cu speranța că acolo, poate, va găsi răspunsuri.
Imaginile ciudate îi invadau visul, ce se dorea să fie pașnic și relaxant. Se visa războinic mândru și falnic, căptușit cu platoșe și încins cu puterea de-a împărți viață și moarte. Avea înfățișarea unui viking barbar și năvalnic ce trona pe un cal. Armăsarul roșcat era foarte înalt și, probabil, din pricina naravului său, fusese legat la ochi cu un cordon negru, de piele. Îl mâna cu multă dibacie pe un drum plin de morți. Călca fără reținere pe cadavre moi și umflate, în stadii diferite de putrefacție care explodau sub copitele mari, împroșcându-l cu sevă fermentândă, acidă și plină de viermi. Întru-atât de acidă că-i provoca răni adânci pe tot corpul. Pe marginea drumului întâlnea oameni mărunți, simpli și săraci cu duhul care se uitau cu ură la el. Ura era puternică și reciprocă, așa că sabia sa împărțea crestăturile fără milă, mutilându-le fețele. Purtătorul său roșcat, obosit și nervos s-a împotmolit în atâta mizerie umană și, nemaiputând să-și elibereze piciorul din pelvisul unui corp de bărbat voluminos, a aruncat stăpânul în mijlocul masei putrezinde, spre satisfacția omuleților mutilați care râdeau în zeflemea. Pentru el, acel râs era mai insuportabil decât zeama acidă și groasă în care era cufundat el și miile de viermi ce colcăiau pe lângă. Era cel mai umilitor lucru care i se putea întâmpla unui om – să fie batjocorit. Ce putea face altceva decât să fugă și, adunându-și ultimele puteri, încerca disperat să iasă din mlaștina vâscoasă.
-Trezește-te din coșmarul ce te chinuie de ceva milenii, se auzea în ecouri.
Greguar, trezește-te, ai avut un coșmar! Gata, a trecut, îl zgâlțăia ea, ștergându-i transpirația frunții.
S-a ridicat în tăcere, bulversat și palid bâjbâind drumul către duș. Coșmarul trecuse, senzațiile au rămas. Auzea în continuu strigătele celor mutilați de el. Vedea fețele lor desfigurate și pline de ură și mai înspăimântator era că își amintea propriul chip desfigurat de ură. Da, ură. Era al lui și făcea parte din el, doar că se afla în jumătatea întunecată a ființei sale, jumătatea pe care n-o cunoscuse până acum și asta era cel mai greu de acceptat. Când a ieșit din baie, pe ea a găsit-o lipită de geam. Se uita cu interes la stradă, de unde veneau urlete absolut insuportabile și zgomote nemaiauzite de el.
-Ce e cu zarva asta?
-Ei, nimic interesant, se colectează gunoiul. Astăzi e zi de curățenie generala.
Strada era plina de lume. Toți, cu mic cu mare, stăteau pe la porți cu mâinile în șold și fețele distorsionate de nerăbdare. Priveau încruntați spre procesiunea de utilaje, greoaie, care își declanșau din când în când sirenele, asurzind întreaga suflare.Acum, la lumina zilei, strada arăta jalnic, pietruită la nimereală, plină de bălți și gunoaie, semăna cu un șantier părăsit. Gardurile curților și pereții singurului bloc, netam-nisam răsărit printre căsuțe pricăjite, erau stropiți cu noroiul cleios și înverzit.
Lui îi era imposibil să înțeleagă de ce predarea resturilor menajere era atât de importantă într-un spațiu atât de insalubru, de ce gunoiul din curți era mai special decât cel de pe stradă, căruia nimeni nu-i acorda nici cea mai neînsemnată atenție și care sălășluia, în voie, peste tot. Cu cât cantitatea deșeurilor din gospodărie era mai mare, cu atât gospodarul era mai mândru și se simțea mai important. Ceilalți vecini se uitau umil și cu invidie la gunoaile cu greutate. Se aruncau în toate direcțiile priviri și replici tăioase, pline de rănchiună.
- Ce mai faci tu, doamna Fana? Nu te-am văzut de le gunoiul trecut.
- Ce să fac, pe aici, pe lângă casă, doamna Nuți; se întreceau în politețe cele două doamne, apropiindu-și burțile acoperite cu șorțurile mozolite prin bucatarii.
Convoiul ecologist, însoțit de câinii comunitari și copiii comunității, se încheia cu o echipă a colectorilor de resurse feroase și neferoase, în funcție de noroc, care cânta acapella pe cea mai înaltă octavă: "Fiaaaaaare vechi looom, se revărsau din gâtlejuri încordate și înnegrite de soare."
Ritualul neobișnuit, între timp, s-a săvârșit. Procesiunea salubrității a dispărut după colț, iar mutanții cu minele satisfăcute s-au retras, fiecare înapoi, în vizuina sa. Strada a devenit pustie, dar ceva mai colorată de gunoaie noi, neacoperite încă de noroi, rămase în urma convoiului.
-Vrei să bem o cafea? a propus ea, îndreptându-se spre bucătărie.
Soarele, copleșitor de puternic, a invadat micul apartament, pătrunzând în fiecare colț întunecat, inclusiv în cel al sufletului mâhnit al pelegrinului rebel. Casa s-a umplut de lumină și “alintaroma”, făcând lumea să pară ceva mai bună. Poate părea greu de crezut, dar pentru prima dată în toată perioada șederii sale aici, el se simțea în largul său, era calm și detașat. Uimitoare este capacitatea omului de a se adapta la orice mediu oricât de insuportabil i-ar părea, reflecta el. Niciodată n-ai să știi de ce ești capabil, până nu ajungi într-o situație limită și, atunci, rămâi stupefiat de ce zace în tine. Numai în momente de cumpănă, poți afla cine ești tu de fapt și, atunci n-ar fi mai bine să-i mulțumim lui Padre pentru aceste momente în loc să ne lamentăm?
-Știi, Greguar, eu, sincer și egoist, mă bucur că ai ajuns aici, optimismul tău mă molipsește și îmi dă curajul să sper și răbdare să aștept. Azi am să te duc "la beci", e un loc unde se adună prietenii mei. Poate, cine știe, îi vine cuiva vreo idee cum să te scoatem de aici.
Grig a primit cu entuziasm și speranță propunerea ei, așa că a fost gata de plecare în câteva minute. Când încuia ușa apartamentului, a observat că se simțea destul de stânjenită și căuta să părăsească clădirea cât mai discret posibil. Se străduia să nu scoată niciun zgomot și, totuși, s-a dovedit imposibil să se strecoară afară, fără să fie monitorizat de vecinii vigilenți. Pe măsură ce coborau scările, se interdeschideau ușile la fiecare etaj, în spatele cărora se întrezăreau capetele curioase și se auzeau râsete și chichoteli. Aproape de intrarea principală când mai aveau doar trei pași pentru a țâșni afară, ușa grea de fier, ruginită și acoperită de inscripții, s-a deschis gemând și, în perimetrul de lumină, apăru o siluetă întunecată, de bondoc bine îndesat și chel. Ea s-a albit ușor la față și a schițat un zâmbet tâmp de apărare:
- Bună ziua, domnule administrator. Ce mai faceți dumneavoastră?
-O! Sărut mânușițele, duduiță scumpă. Mă bucur, mă bucur să vă văd. Ce mai face regretata dumneavoastră bunică, ce femeie a fost!? Și dumneavoastră...tot așa slăbuță, mâncați numai marțea și joia, mhiii-hii…
- Domnule Șpil, a început ea pe un tot puțin înțepat, bunica mea trăiește și e bine, mulțumesc, sănătoasă ceea ce vă doresc și dumneavoastră.
-Vai de mine, duduiță, se poate, nici nu am spus altceva, Doamne ferește! Am vrut doar să vă spun că o regretăm pe dumneaei cu toții, de când s-a mutat.
A urmat un "mă rog" scurt din partea ei, strecurat sec, printre dinți.
-Dar dumneavoastră, văd că v-ați măritat, mhii-hi…nu ați mai vrut să vă trăiți tinerețile !
-Nu m-am măritat, domnule Șpil, acesta este amicul meu bun, Grig Gratefl.
-Pare bine, pare bine! Nu vă mai rețin atunci, porumbeilor! Mhii-hi. Și dus a fost, dispărând pe scări, aruncând din mers un repezit:"să trăiți, să trăiți!"
Grig a forțat batrâna ușă să gemă din nou, însă ea l-a oprit să iasă, făcându-i semn discret să o mai țina puțin. Cu un etaj mai sus se auzea înfundat:
-Se poate, dom’ Bebe, așa ceva ! Suntem niște oameni cu’secade pe scara asta. Să vină toți tinerii ăștia destrăbălați aici să făca amor. Dumneata știi câtă apă au consumat nesimțiții de dimineață, cât pentru o lună !
-Vă rog, duduiță scumpă, nu vă perturbați, am să trec două persoane la întreținere pe luna asta. Am notat și cum îl cheamă pe flăcăul ăsta, Grigore Greflă, așa că nimeni n-o să-mi întoarcă vorbele că nu-i așa.
-Săraca tanti, iarăși o s-o jecmănească hoțomanul, o persoană mai necinstită și mai netrebnică nu am întâlnit în viața mea.
Afară, soarele de primăvara devenea tot mai arzator. Cei doi aveau foarte mult de mers pentru că "beciul" se afla în celălalt capăt al orașului. Îngrijorarea ei a devenit vizibilă, se temea pentru el. Prin felul lui de a fi, atrăgea privirile iritate ca un magnet. Era îmbrăcat diferit, se comporta diferit, privea oamenii diferit. Ceilalți îl urau pentru asta, pentru că le provoca jenă, crea sentimentul de inferioritate și, pur și simplu, pentru că n-avea ce căuta în lumea lor. La un moment dat, în trecere pe lângă el, se aflau doi mutanți care își lungeau într-atât gâturile în curiozitatea cea mai nesimțită, încât unu s-a împiedicat și a cazut pe burta, ridicând un nor de praf.
-Vezi, omule, ce pățești dacă nu îți vezi de drumul tău și numai al tău?
-Da’ ce?! Am omorât pe cineva? Ce? N-am voie să mă uit? D-aia am ochi, ripostă unul dintre ei, scuipând cu năduf în praf.
Grig și-a pierdut răbdarea. A făcut doi pași spre mutant, apucându-l de gulerul slinos, l-a ridicat în sus.
- Vezi tu, cum să-ți explic eu ție…strada este un loc public, adică ne aparține tuturor în mod egal: ție, mie, ei. Dacă eu merg pe partea mea dreaptă fără să deranjez și fără să agresez pe cineva, adică fără să mă holbez nesimțit la cineva, de ce oare, la rândul meu, nu am și eu același drept? Nu vreau altceva decât să mă deplasez din punctul A în punctul B, unde am eu trebuință, în liniște și fără stres, adică fără să fiu insultat și scuipat, fără să aud comentarii la adresa mea și fără să fiu umilit. De ce crezi că unul ca tine, doar pentru că nu a fost educat îmi poate lua acest drept? Este un drept legitim al meu de a trăi civilizat pe acest pământ. De ce eu, de fiecare dată, trebuie să-mi reprim nemulțumirea, sa-mi refulez frustrarea doar că nu se cade să mă cobor la nivelul tău, iar tu, de fiecare dată, rămâi cu convingerea că ești atotputernic și că orașul ăsta e proprietatea ta. Ascultă-mă, tu și toți cei ca tine, puterea unui om nu se măsoară în grosimea cefei și nici în cantitatea flegmei scuipate, puterea unui om constă în a fi modest atunci când este mare.
Mutantul suspendat nu îndrăznea să mai respire. Grig și-a revenit în fire și l-a lăsat jos.
-Să trăiți, șefu ! Mă iertați, cu respect, dom’ avocat, io nimică…io n-am știut, dă unde eram să știu…
Ea se uita speriată la el, iar după căteva oftări a spus timid:
- Greguar, avem de mers cu tramvaiul, opt stații. Te rog să nu vorbești cu nimeni. Te rog mult!
Când au ajuns în stație, nu mai exista nici un loc liber, de lume multă și plictisită. Toți se uitau încordat în direcția de unde trebuia să vina tramvaiul. Soarele încingea tot mai tare aerul și neuronii celor adunați. Nervozitatea creștea, plutind în aer și amestecându-se cu praf, pătrundea prin trahee, în suflete. Se forma un câmp încărcat și primejdios. În cele din urmă, s-a văzut în departare tramvaiul cel mult așteptat. Glota a devenit agitată și incontrolabila.
Ce poate fi mai înspaimântator decât un mutant – o mulțime de mutanți, adunați la un loc.
Îndată ce tramvaiul a ajuns în dreptul stației, a început degringolada. Grig a rămas înmărmurit, privea cu groază și dezgust cum plebea dezlănțuită forța ușile glisante.Cei din spate trăgeau în jos pe cei care aproape reușiseră să urce, iar cei care voiau să coboare, erau împinși înapoi. Mai înverșunați între toți, păreau a fi bătrânii care aveau un principiu, și anume, că toate scaunele din lume sunt ale lor și numai ale lor, ieri și azi și pururea. Erau dispuși să-și da viața pentru acest principiu. O babă războinică, copleșită de vitalitate, apucă o tânară de coadă și pendulându-i capul într-o manieră sacadat- multi-direcțională, zbieră rârâit:
- Niciun respect față de oameni în etate! Niciun respesct!
În mulțimea nestăvilită șuții își făceau nestingherit treaba, alegând victime pur aleatoriu. Nimeni nu sesiza oricum nimic.Toata lumea era preocupată să prindă locul cel mai bun. După câteva minute bune de lupte, gloata s-a îmbarcat. Cei care au căpătat scaune aveau acum priviri pline de satisfacție și superioritate. Tramvaiul porni din loc cu sughițuri, scârbit și istovit. Se oprea din stație în stație, căscând ușile și înghițind câte un călător ce aștepta plictisit în soare. Odată ajuns înăuntru-i, noul-venit era atent examinat de zeci de ochi impertinenți, din creștet până la flecuri, fără ca vreun centimetru pătrat să rămână neexplorat. Când s-au apropiat de plăcuța pe care scria "Indolenței", ea a arătat spre zidurile cenușii ale unei construcții uriașe:"Aici e locul unde ne adunăm din când în când" Clădirea imensă părea că acoperă o treime din oraș. Au mers două stații, dar aceasta nu avea de gând să se termine. În sfârșit, au ajuns la destinație, au părăsit tramvaiul aproape pustiu și au luat-o pe o potecuță îngustă.
-Good Lord! Pentru ce ar ctitori cineva o construcție atât de imensă, întrebă Grig absolut uluit.
- Nu o să-ți vină să crezi, dar este chiar mândria orașului nostru: cel mai mare depozit de resturi și deșeuri din lume, toată pleava societății noastre este adăpostită aici.
Ușa gigantică s-a deschis, scoțând un suspin și un damf greu de umezeală stătută și putregai, ce a lovit fără milă plămânii celor doi. Înăuntru, scări nesfârșite, lifturi numeroase și uși multe și inutile.
Undeva jos, în subsolul colosului, într-o sălă vastă, se aflau peste o sută de suflete. Majoritatea o cunoștea pe ea. Aproape toți îi faceau semne prietenoase de bun venit. Grig se mulțumea doar cu câte un salut protocolar și o privire scurtă și discretă. S-au apropiat de un grup foarte prins într-o discuție.
-Ziua bună tuturor! i-a salutat ea pe un ton vesel. Aș vrea să vă prezint pe cineva. El e Greguar, bunul meu amic.
-Încântat! Grig Gratefl, repeta el, dând mâna cu fiecare.
Oamenii păreau de treabă și atmosfera era cu totul alta aici. Aveau o alură agreabilă și, totuși, fiecare păstra o amprentă a mutației. Toți purtau masca tristeții profunde și a dezamăgirii, toți erau gârboviți și închistați. Toți vorbeau greu, se simțea o teamă colectivă de a se exprima direct si liber.
Discuția în mijlocul căreia s-au trezit cei doi fusese legată de condiția intelectualului în societatea lor, care nu părea a fi tocmai de invidiat . Din câte a înțeles Grig, intelectualii nu erau bine văzuți în civilizația lor bizara. Supuși batjocorii mitocanilor și umilinței celei de toate zilele, se simțeau respinși și neputincioși.
-Ar trebui să ne organizăm în grupuri dacă vrem să ieșim în oraș, pentru că acolo nu mai suntem în siguranță, cu toții știm asta. Dacă noi nu luăm măsuri de siguranță, nu are cine să ne protejeze. Dincolo nu te apără nimeni, dincolo ești pe cont propriu.
-Asta pentru cei ce vor să iasă. Nu toți suntem neaparat dornici. Serbări imbecile am mai văzut, se auzi o voce din colțul cel mai îndepărtat al sălii.
-Nu putem să ne izolam complet, nu ne ajută, noi trebuie să-i vedem și să ne opunem cumva lor.
Încăpățânarea noastră de a ne păstra calitațile umane o plătim cu suferință, aleasă în mod deliberat.
Nu înțelegeți oare că asta se și vrea? Excluderea noastră totală. Suntem marginalizați și devalorizați cu bună știință. Nu vedeți că nu dau doi bani pe noi! Atâta timp cât nu facem parte din sistemul lor de valori, nu numai că nu reprezentăm niciun interes pentru ei, dar le mai generăm și frustrarea sentimentului de inferioritate. Avem statutul de paria, de proscriși. Ne urăsc atât de tare, încât nu încape într-o singură moarte de om.
- Gândiți-vă doar, de ce ne-ar dori mutanții printre ei. Ce nevoie au ei de filosofie, de artă, de literatură, de cunoștere. E inutil să ne impunem din proprie inițiativă. Inutil!
- Dacă îmi permiteți, interveni Grig, v-aș contrazice, totuși. Condiția omului evoluat, fie spiritual, fie intelectual a rămas aceeași, de secole – de paria însingurat. Majoritatea, neavând cum să-l înțeleagă, se apară pur și simplu de el, prin negare, blamare și excluderea lui. Ce poate părea mai simplu decât să arzi pe rug ideea unui geniu, numai că focul nu are putere să o mistuie, cel mult, ea va rămâne acolo până când mâna unui alt geniu o vă scoate din cenușa mortuară și o va pune în valoare. Cel care se aventurează pe drumul ascensiunii inițiatice trebuie să-și asume și condiția de nedorit. Cu cât înaintezi mai mult către vârf, cu atât bagajul cunoșterii apasă tot mai greu pe umerii tăi. E drept, cu cât te cațări mai sus, cu atât îi vezi și îi înțelegi mai bine pe cei de sub tine. Ei, dimpotrivă, nu au cum să te vadă și să te înțeleagă în întregimea ta și asta-i irită și generează ură și uite așa, pe măsură ce evoluezi, devii tot mai singur, întâlnești tot mai rar persoane cărora le poți împărtași gândurile tale. Nu ai cum să te simți nefericit însă, chiar dacă pe măsură ce avansezi , suferința devine tot mai greu de suportat, în același timp, începi să te simți tot mai aproape de Padre. Mutanții, întotdeauna, vor încerca să îngroape orice bun ce răsare deasupra lor, dar va exista întotdeauna o Mână Forte care îl va susține. Nu vreau să spun, însă, că ei reprezintă întruchiparea răului și trebuie desconsiderați și ignorați, sunt doar nefericitele victime ale răului și trebuie priviți cu milă și înțelegere. Cineva cu adevărat inițiat nu poate privi cu dispreț către semenul său, ci va respecta în el întotdeauna ființa umana, indiferent de stadiul ei de dezvoltare.
În civilizația Maya, săracii cu duhul erau priviți precum copiii neajutorați, datoria celor mari fiind să le acorde sprijin și grijă deosebită. Ce poate fi oare mai uman și mai înțelept!? Odată ce ai înțeles problema în esență, ei... nu că doar o poți rezolva eliberându-te, dar ai și obligația morala de a-l elibera și pe celălalt. Ești dator să încerci macar. Nu izolare și resemnare sunt soluțiile salvatoare. Îngăduiți-vă să priviți cu atenție către mutilații nefericiți ce vă înconjoară și veți vedea cât de jalnică poate fi existența lor. Odată ajunși cufundați până la diafragmă în mlaștina existenței lor, nu au cum să iasă fără ajutorul vostru, nici fizic, nici psihic. Nu mai au forța necesară. Poate tocmai prin descărcările lor agresive, strigă către voi după ajutor. Cine oare are ochi și urechi să le deslușească mesajul? Eliberându-i pe ei, vă eliberați pe voi înșivă! Fiecare trebuie să facă orice să-i ajute, orice cu ce a fost înzestrat. Cum e cu putință să irosiți resursele, lăsându-vă pradă fungilor acestui beci. Cum puteți considera adăpostul vostru o groapă din cimitir? Trebuie să faceți ceva pentru mutanții voștri. Trebuie să-i umanizați! Fiecare prin mijloace proprii, faceți ceva oameni buni! Scrieți manifeste, scrieți articole, scrieți cărți, distribuiți-le cumva. Găsiți modalități și metode inteligente de a-i sensibiliza. Folosiți-vă creativitatea! Puterea cuvântului este incomensurabilă. Nu întâmplător prin el și doar prin el toate s-au făcut. Cu un cuvânt poți schimba destinul unui om, poți să-l ridici și să-i dai speranță sau poți să-l dobori pentru totdeauna.
În sală, domnea de ceva timp liniștea grea, funebră și rece. Lespedea "beciului" nu mai avea niciun loc liber de atâtea priviri ațintite pe ea. Pierdute și triste, împovărate cu simțul vinovăției sau hotărâte, căutau parcă răspunsuri salvatoare în șapa înghețată. Apoi, un tânăr s-a ridicat în picioare și a răstit pe un ton foarte grav:
- Mutanții nu știu să citească. Eu am scris o astfel de carte, care nu a ajuns și nu va ajunge niciodată să fie răsfoită de vreunul dintre ei. A sfârșit prin a fi citită tot de noi, deși pentru ei a fost scrisă și tocmai ei au neovie de ea. Ce altceva putem face?
În sală, s-a reinstaurat liniștea de dinainte, ultima, de altfel, dinaintea furtunii.

***

A doua zi, dis-de-dimineață, grupul disidenților a fost trezit de cântecul fanfarei militare ce reușea să străbată pereții grosieri ai palatului mamut. Textul patriotic al cântecului emana un entuziasm absolut imbecil. Mutanții erau îndemnați să se simtă mândri de ceea ce sunt și, chiar dacă au rămas izolați de restul lumii, nu aveau motive să se simtă excluși pentru că, nici nu aveau nevoie de nimeni. Pâinea, oricât de rea, se considera a fi bună de consum atâta timp cât nu lipsea circul cel de toate zilele. În încheiere, tot nărodul era chemat la Sărbatoarea ce începea cu mare fast. Membrii rezistenței s-au hotărăt să participe și ei. S-au împărțit în grupuri și s-au îndreptat spre piața centrală. În aceeași direcție, curgeau și pâlcuri de mutanți bine dispuși de alcool, cu fețele pictate în culorile războiului, agresivi și porniți pe răfuială. Fixau potențialele victime și, dacă nu ar fi uniți în număr mare, cerebrotonii ar avea, fără îndoială, de suferit, ei fiind, de fapt obiectele frustrării mutanților. Deocamdată, furia era descărcată în pământ, sub forma jetului de salivă , care ardea orice era viu, în drumul de întoarcere la izvoarele sale, spre magma infernului. Privindu-i , Grig nu putea să nu se înspăimânte. Cantitatea furiei din sânge părea a fi alarmant de mare.Ura profundă față de semenul său era înmagazinată în fiecare nucleu al fiecărei celule al fiecărui țesut. Era întipărită pe retina fiecărui mutant încă din perioada intrauterină. Acum dospea, se amplifica în intensitate datorită câmpului colectiv uriaș ce se forma prin numărul mare de adunați din piața centrală. Era prezentă în tot și în toate. Nu aveai cum să o ignori. Plutea deasupra mulțimii, tulburând transparența aerului, sub formă de pâclă galbenă și lipicioasă.
Capetele diforme erau orientate spre gangul uriaș împodobit cu steaguri și flori, de unde tocmai își făcea apariția carul alegoric, ce vestea începutul. Începea Spectacolul Grotescului. Platforma uriașă, de zeci de metri lungime s-a târât anevoie până aproape de centrul pieței, unde s-a oprit în mijlocul mulțimii fervente, transformându-se în estradă. Plebea pestriță ovaționa frenetic și fără noimă. Nu-și mai încăpeau în piele de bucurie, văzându-și toți conducatorii înșirați în prezidiul împodobit cu trandafiri roșii și portocalii. Din pricina supraponderabilității, fiecare membru al prezidiumului stătea țanțoș, nu pe unu, ci pe câte două scaune. Deși proveneau din partide diferite, semănau izbitor de mult, căptușiți cu osânză, inerți și cu tenul grav, afectat de sclerodermie. Toți aveau ochii extrem de mici, îngropați adânc în straturile adipoase. Păreau de neatins, izolați de realitate și protejați cu grijă de orice zvâcnire a bunului simț. Priveau de colo, de sus gloată excitată, cu dispreț și multă silă.
Unul dintre ei a făcut efortul de a se ridica în picioare și de a lua cuvântul. S-a agățat febril de microfon cu degetele răsfirate. Disproporțional de ridicole, mânile sale păreau nefiresc de mici în comparație cu imensa soma* a somitații sale. În lupta cu celulele adipoase pierduse definitiv o regiune anatomică. Gâtul, din păcate, nu mai exista de mult, așa că demnitarul era nevoit să vorbeasacă direct din pântecul său enorm și avid. Poate că, de aceea, alocuțiunea domniei sale semăna mai degrabă cu bolboroseala intestinului gros. Nimic concret, nimic uman sau măcar viu din cele exprimate, doar replici obosit de uzate, rostite mecanic. Mulțimii, însă, pare-se că-i făcea plăcere să-l aculte, dovada fiind aplauzele dese și zgomotoase. Entuziasmul colectiv a ajuns la apogeu spre sfârșitul discursului și a degenerat în extaz când distinsul demnitar a exclamat apoteotic:“Nihil sine Deo! Așa să ne ajute Dumnezeu! ”
Grig se uita uimit în jur:
-Nefericitele creaturi, niciuna nu realizează cât de manipulată este, în cea mai barbară formă.
Păreau drogați, beți sau intoxicați cu gazul ilariant. Râdeau fără sens, lansau diverse replici stupide și triviale, chiuiau și fluierau, perpetuând starea euforică, ce a persistat, poate, mai bine de un sfert de oră. De la cele lumești la cele sfinte s-a trecut numai decât și toata atenția norodului era îndreptată acum spre cealaltă jumatate a scenei, unde s-a înălțat deasupra butoiului, înconjurat de copii imbrăcați în îngerași un popă obez. Mantia aurie fâlfâia în vânt, făcându-l să semene cu un supererou pogorât din ceruri înspre salvarea sufletelor neajutorate. Pe chipul puhav era placardată o mină apostolică gravă. Ridicând mâinile către mulțime, a făcut semn să fie liniște și liniște s-a făcut. Cei mulți și prezenți s-au umplut brusc de evlavie creștină, acoperindu-se cu cruci mărunte și dese.
- Drept-credincioșii mei, cuvânta popa pe un ton înălțător și solemn. Apoi, după o pauză intenționat prelungită a unit, printr-un gest teatral, degetele groase deasupră crucii din aur masiv, atașate burții.
Vă adresez așa, dragii mei, pentru că ați ales singura și unica credință dreaptă din câte au existat pe acest pământ. Doar voi și numai voi aveți privilegiul să fiți mântuiți și să aveți viață-n veci.
Un cârd de babe din fața lui Grig, la rostirea acestor cuvinte, dintr-odată, a început să clatine din cap. Zeci de baticuri colorate se mișcau la unison într-un incontestabil acord. O bătrânică zglobie ce abia sosise, s-a interesat gâfâind despre ce vorbește părintele. Întrebarea ei, nu se știe de ce, a declanșat un sâsâit colectiv și zeci de baticuri colorate s-au întors mustrător spre ea, reducând-o instantaneu la tăcere dar, îndată ce ritmul pendulării aprobatoare în direcția popii a fost restabilit, o colegă mărinimoasă s-a îndurat și i-a șoptit la
ureche :
- Nu știm exact, bre, dar așa frumos vorbește, de ne unge pe suflet și dând ochii peste cap, a făcut o cruce mare, în mărime aproape naturală. Să ne trăiți, părinte !
Popa își continua discursul nesfărșit și monoton, ce urma să fie încheiat cu binecuvântarea și degustarea punch-ului tradițional de sărbatoare din butoiul de sub el.
Soarele de acum era foarte sus, aerul se încingea tot mai tare, iar expunerea oratorică prea cuvioșeniei sale devenea din ce în ce mai plictisitoare și mai apatică. Punch-ul dulceag din butoi aduna tot mai multe insecte. O muscă mare si verde, atrasă inexplicabil de fruntea asudată a celui ce cuvânta îl făcea să-și piardă părinteasca răbdare. Nemaiputând îndura ispita, popa a decis să acționeze împotriva bestiei impertinente. Apucă crucea grea de pe burtă, hotărât să o goneasca cât mai repede, a făcut câteva mișcări discrete și rapide. Numai că manevra nu a ieșit pe atât de discretă, pe cât se dorea. Distinsa audiență a observat mișcarea, dar a priceput-o că pe un gest de binecuvântare, răspunzând promt prin închinăciuni frenetice.
Cu greu reușea Grig să-și înăbușesca râsul, văzând cum dispărea câte–un rând de babe în mătănii perfect sincronizate, ba într-o direcție, ba într-alta, după bunul plac al insectei afurisite. Vizibil iritat de cele întâmplate, popa a hotărât să-și ispravească mai degrabă slujirea, spre bucuria adunării istovite și plictisite de moarte. A ridicat ceremonial mâinile spre mulțimea ce se trezea din moleșeală și a strigat însuflețit :
-Cu adevărat sunt fericiți cei săraci cu duhul! Uitându-mă la voi, nu pot să nu rămân uluit, plăcut,de altfel, văzând cât de mare este grădina Domnului nostru și cât de diversă și colorată este fauna ei. Apoi, făcând semn credincioșilor să poftească să ia câte o gură din tradiționalul punch, a dispărut cât ai zice "popa".
În acel moment, gloata a pierdut orice stăpânire. Dezlănțuindu-și instinctele cele mai de dedesubt, mutanții au dat năvală spre butoiul mult dorit. Cu fețele încruntate, fluturând amenințător ambalajele goale de plastic, luau cu asalt estrada părăsită, totul degenerând într-un haos total. Mii de perechi de ochi bulbucaseră psihopatic, preschimbând sclerotică din albă în purpurie. Creaturile se împingeau fără milă, se călcau în picioare. Copiii pierduți țipau zadarnic după părinții înghițiți de cloaca furibundă. Din oameni nu mai rămăsese nimic, doar instinct. Trist, nu-i așa?! Ba mai mult, dureros și frustrant! După atâtea cicluri evolutive, oamenii se reîntorc la stadiu de animale iară și iară.
Grig suferea cumplit acum. Nu mai avea nicio putere să privească cum carul alegoric era vandalizat, devastat până la scheletul metalic, cum butoiul fusese răsturnat peste gurile însetate, îmbibând totul cu seva lipicioasă. Lăsând în spate imaginea apocaliptică, plecă singur spre catedrala de pe deal din imediata apropiere și, asemenea lui Lot, nu îndrăznea să arunce vreo privire înapoi, de teamă să nu i se împietrească sufletul îngrozit și scârbit până la refuz.
Odată ajuns în vârful dealului, întorcându-și fața către răsarit, a îngenuncheat, apoi a închis ochii și a început să urle cât îl țineau plămânii. Era un zbierat animalic, incontrolabil și independent de voință sau cenzură. La fel de incontrolabile erau și lacrimile mari, de un albastru intens, amestecat cu sânge, ce se spărgeau țăndări, izbindu-se de pământul uscat.
-Padreeee! striga el aproape răgușit. Îndură-te, te rog, dă-mi voie să negociez cu Tine. Lasă-mă să-ți plătesc creanțele în altă monedă. Așa nu mai pot, nu am cum să duc mai depatre tărhatul ăsta de pe omoplații mei. Am ajuns la limită . Aici este limita mea. Aici mă voi opri. Oricare mi-ar fi sfârșitul, îl accept. Mai mult nu pot, nu pot. Crede-mă, te rog !
- Te cred, băi flăcăule, te cred, da nu mai boci ca o muiere pe aici!
Grig dezlipi ochii umflați de plâns. În fața sa se înfațișase o arătare caraghioasă de mutant. Mărunt de statură, rotofei și clăpăug se uita cu ochișorii mici de sub căciula foarte înaltă și stufoasă ca un snop. Se uita curios la el, atingându-l cu degetul, din când în când. Din urma sa, răsăreau parcă din pământ, alți și alți mutanți. Înalți și astenici, scunzi și îndesați cu capetele și trupurile diforme, frustrați și intoxicați cu ură se strângeau în cerc de jur împrejur, acoperind lumina soarelui puternic al ultimei zile din aprilie. Spășit, imperturbabil și îngenucheat, Grig acceptase ceea ce urma să vină. Primea acum ceea ce ceruse. Știa că aici se va încheia totul, nu mai opunea nicio rezistență. Lăsase capul în jos și aștepta. Se sufoca. În juru-i nu părea că mai rămăsese oxigen. Duhoarea cimitirului din gurile mutanților îl asfixia. Tot ce dorea acum e se respire, înghițea ca un pește captiv, aerul îmbâcsit și fierbinte. O mână murdară cu unghiile lungi, pline de țărână l-a apucat de bărbie și i-a ridicat capul în sus. În fața sa, statea mutantul negricios cu pielea aspra a obrazului și nasul ce-i intra în gură.
- Tu ești ăla care ne-a scăpat acu’ trei zile!? Zi mersi că era ceață, că te jupuiam de atunci, băiat de oraș, ce ești.
Pe fruntea lui se adunaseră broboane de sudoare rece, precum și pe ceafă. Cele mari, atrase de pământ prin legea gravitației, lunecau spre sacrum, făcând slalom printre spinele vertebrelor, ceea ce îi crea senzația oribilă de prăbușire a Eului undeva, în abis.
Grig se căznea să înțeleagă de unde vine asta, ce anume a generat toată ura aceasta.
-Ce ai tu cu mine? Nici măcar nu te cunosc. Ce ți-am făcut?
-Nu mă mai cunoști…dar, când mi-ai ars casa și m-ai lăsat pe drumuri. M-ai călcat în picioare, mai am și acum semne de la copita calului tău. Te uitai la mine de sus, ce eram eu pentru tine atunci, un animal, nimic mai mult. Acum tu ești la mâna mea, acum eu sunt sus, iar tu în genunchi, și l-a lovit puternic cu piciorul în abdomen.
Grig a căzut, secerat, lovindu-se cu maxilarul de pământ. Ghemuit de o durere atroce, se uita cu regret la bietul nebun. "Habar nu are de el, habar nu are ce face".
-Bine, omule, ai dreptate. Uite, îmi pare rău, sincer, pentru tot ce ți-am făcut. Aș putea să mă revanșez cumva pentru toate neplăcerile pricinuite? Vrei să te cinstesc cu ceva? Ne calmăm și fac eu cinste, e bine ?
-Mă faci nebun, nenorocitule! Stai tu așa, și, în acel moment, zeci de pumni au tăbărât pe el, zeci de bombeuri îl snopeau.
Plin de sânge și de transpirație, părea absolut indiferent, nu se mai zbatea, nu se opunea în niciun fel. Dorea doar un singur lucru, să respire, să ia ultima gură de oxigen.

***

-Ce e cu tine, dragule, hai revino-ți! Trezește-te odată, haide!
Elsa se uita palidă și speriată la el. Îl lovea cu palmele peste față, îl zguduia puternic, îl stropea cu apă rece. Grig respira greu de tot. Înghițea lacom aerul rece ce venea dinspre fereastra deschisă, gâfâind convulsiv.
-Te-am rugat de atătea ori să nu exagerezi cu munca și cu scotch-ul. Deși, am eu o banuială că ați mai luat și altceva ieri, că niciunul din amicii tăi n-a plecat întreg de aici. După ce sunt și mamă și soră și colega ta de cameră, acum vrei să fiu și polițistul. Uite ce emoții îmi dai! Cât te urăsc când îmi faci asta!
Hai, du-te și fă un duș, că ești leoarcă tot și bea cafeaua asta.
Grig dorea să țipe tare, acum, din toate alveolele, ca și cum ar fi primul țipăt din viața sa, dar nu avea putere. Se simțea complet epuizat, nu avea energia necesară nici pentru un zâmbet. Era atât de fericit acum, complet neajutorat și în întregime ud, exact ca atunci când s-a născut. Se simțea purificat și mai plin ca niciodată de viață. Ce putea fi mai grozav pe lume decât această aromă a cafelei și vocea dulce a Elsei, ce îl dojenea atât de simpatic. Dacă poate fi definită fericirea cumva, în mod sigur asta ar fi definiția. Să te bucuri de propria-ți venire pe lume. În lumea ta! Să te bucuri de toate mărunțișurile din câte e alcătuită și să simți că o iubești sincer și fără de pretenții cu tot ce e bun sau rău.
Zece minute mai târziu, Elsa s-a întors în camera lui:
- Ce faci ? Tot așa ai rămas ! Ești mai rău ca un copil, Greguar !
-Cum ai spus, Elsy? Mi-ai spus "Greguar"? Niciodată până acum nu m-ai strigat tu așa. De ce azi ?
- Habar nu am, sincer! A fost o chestiune de moment, a venit de la sine...



* Înainte de orice, e necesar să te evaluezi pe tine însuși- Seneca
* “ Filosofie. Seneca, dialoguri “ ( Vol I, Editura Polirom ), comentariu de Alina Marc
* soma ( Gr. corpul fizic)



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!