agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1782 .



Refugiu în formele și culorile dinainte
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2011-10-02  |     | 



Cum merge șareta la Șosea, cum se aude-n noapte strigăt de petrecăreți în Piața Rosetti ori la Carul cu Bere prin Lipscani, cum pulsează între două coaste drumul și-ntr-o mică vale pavajul său cutremurat sub copite de biciul unui muscal care și-a lovit obosiții caii de la trăsură, cum tremură în liceul internat elevul Stănel Bălan de la țară, pentru că nu i-a trimis oropsitul de taică-su banii pentru bursă vânzându-și boul pentru plug, cum felinarele cu gaze nu prea au fost înlocuite încă de stâlpii electrici în care pier carbonizate păsările credule, cum mai iese un individ suspect din casa deputatului Varlam Freză și cum dă târcoale casei rezidențiale a atașatului consulatului francez, George Binebeau, chiar soră-sa Geraldine, poate o agentă dublă infiltrată-n București de Gestapo, cum eu n-am altă treabă decât să citesc tot ceea ce gândesc naufragiații Corabiei cu ratați, Dan Botta, Dimitrie Stelaru, Ștefan Baciu, Eugen Jebeleanu, Pericle Martinescu, la gașca lor haihuie participând și un treizecist criterionist, Petru Comarnescu pare-mi-se, cum logica singură nu poate să mai explice de ce România se micșorează, se epuizezază văzând cu ochii precum ceaunul familiei numeroase la țară, mâncat fie la prânz, fie abia la cină ca într-o zi lungă de vară pe prispa gospodăriei din care s-au luat obiectele pentru neplata impozitului și a dobânzilor de la bancă, cum revin cu ghioaga la natură, la urșii amenințători urcând până la stână niște pâlcuri de sălăjeni care au fugit peste granița vrută de Horthy, cum plouă de nu se-ncurcă dar e și o arșiță de nu le arde soldaților să plece-n război alături de nemți – ce anomalie istorică nemaivăzută, parcă și Mackensen avusese voie de la stăpânirea prusacă să facă pe călăul… posibililor camarazi de arme, cum nu s-au născut prea mulți în vreme de război, dar taică-miu, Jan a văzut lumina pe 6 septembrie acum șaptezeci de ani, sper să se nască mulți alții, dar ce importă nașterea, mai bine uitați-vă după liliacul morții neașteptate, cum pute pe timpul camuflajului nocturn să nu adormiți prea profund, că ăia sunteți în clădirile astea vechi, având igrasie, lăsate ca vai de capul lor de refugiații pe la țară (vor cică alți combatanți pe front, chiar copii, copilandri), cum țârâie cicadele și țipă unii păuni prin Cișmigiu, cum se plimbă norocul fetelor și nu dau de niciun gheșeft brațele băieților de cartier bucureștean limitrof veniți de la țară ca să învețe o meserie, ci nimeresc numai aiurea-n tramvai, numai peste necazuri de nesoluționat, cum voi ați fost selectați în această destăinuire să povestiți mai departe tot ce am descris, cum iubita lui Brebenel Catanga neagă faptul că a venit răsalaltăieri pe la ea, la Jimbolia, pentru că a petrecut toată noaptea răcorindu-se lângă roșcata de Talia Zamfir de la șantanul bucureștean, cum vine vorba, mai adunați și voi de pe teren material, ajutați-vă la descifrat hieroglifele trecutului nostru, nu stați cu ochii țintă la filmele din cinemascopurile de-atunci în timp ce vin alte avioane americane și englezești, cum revolta mă chinuie progresiv, dar pe tine, prietene, te marchează intermitent, prin sclipirile rațiunii feminine și spasmurile unui trup flămând, slab…

Cum, necum, cetatea s-a făcut țăndări, descurcă-te dacă mai poți, ai și tu un cap între umeri, ai studii, ai lucrat într-un domeniu, să nu-mi replici acum că nu poți să faci față, ia de studiază problema, impună-te și condamnă-i pe cei care nu-s pe linia Partidului unic de-o culoare caldă sau foarte rece (ba te frigr, ba te lasă rece, înghețat), fir-ar vânduții Occidentului târâți în Siberii, pescuiți de-a gata din apele repezi din Carpați, ca păstrăvi și lostrițe împușcați sau dinamitați chiar când făceau salturi de mai mare hazul printre ai noștri, ca să dea lovitura de stat și să înceapă războiul cu Uniunea Sovietică chiar de-aici, nu din Coreea ori Cuba!

Cine a stăpânit prima dată un domiciliu, chiar dacă moare, se mai întoarce! Instalarea morților în sicrie nu-i decât o păcăleală, cei morți în ultimele decenii după 1990 au trupurile mai vigilente, care până la sfârșitul veacurilor tot vor avea încă de făcut câte ceva acolo de unde au plecat… Încremenire nu mai există! Trupul răposatului nu mai se transformă în pământ, ci în scândură, cu degetele ca șipcile de subțiri, cu unghii exact cât măsoară o falangă, fără piele până-n palme. Și ochii, ochii morților, ce grozăvie!

Mă lăsam condus de noaptea marină, într-un încuiat oraș fost elinesc. Sufla în septembrie briza, vânt nocturn venit de peste Mediterana. Blocurile imense navigau printre strigătele jalnice ale pescărușilor, pisicile își luaseră obiceiul să-și provoace masculii în turniruri pe acoperiș, asistau la dueluri, mureau unii mai cheflii gonind liniștea caselor vechi din zona peninsulară a muribundului Tomis, apoi se întorceau cu sticle să le spargă în coșurile de colectat hârtii, plastic și cioburi... Chemam întreg minele cu bătăi în toba de piele întinsă, conform unui ritual primitiv, moștenit de la maori. Nu-mi convenea să văd aceeași mare vuind scelerată, nu-mi aduceam aminte să mai fi văzut valuri de cincisprezece metri, era o vrajă aiurea prinsă pe retinele autorităților, soldaților, pompierilor care trebuiau să ia la două noaptea măsuri de securizare a orașului ori de evacuare mai întâi a celor de pe la parter și etajele unu, doi, poate chiar trei. Ce făcusem eu pe aici, pe cine ajutasem, de ce să mă... omor și eu voluntar peste noapte, dând o mână în plus ca existența să fie biruitoare încă o lună ori un ceas, dacă Marea Neagră ne voia pe toți în ea, ca într-o stare de renaștere, binecuvântată?!

Am urcat la etajul unu, am deschis la apartamentul șase. Duceți-vă să vedeți: scrie într-un dreptunghi miniatural, pe fond galben, încă de pe timpul lui Ceaușescu, de când se construise R 8-ul: fam. Vișan Niculae, iar jos la interfon a rămas la fel: ap. 6, tot Vișan Niculae, pe nouă vârfuri de plastic trebuie să apeși, se aprind decuseară, iar de sus îți deschid poarta singurei scări a blocului chiar ai mei, doar dacă suni de trei ori!
La parter sting lumina. C-așa mă-ndeamnă și azi, în 2011, tata Jan, de când taică-su Niculae a murit acum treisprezece ani, ca să nu se consume degeaba lumina și-n miezul nopții – unii o lasă aprinsă când vin mai târziu… Deschid cu grijă ușa la apartamentul șase. Poate că toți dorm. Carnavalul cu Marea Neagră de-afară încetează. Ori mi se pare că se relaxează, numai pe străzi și bulevarde invadate de anghile, țipari uriași, melci, sepii, rechini, pisici de mare, calmari, delfini, foci de prin Bulgaria. S-or fi dus valurile de surfing la culcare, ori înaintează între timp prin Canal spre Câmpia Română, apoi trec Porțile de Fier, merg precum un IC spre Budapesta și Viena, ca să se întâlnească în două-trei zile cu cele din Marea Nordului, iar prin Elveția, într-o săptămână, cu banchizele din Marea Albă, Oceanul Înghețat.
Intru și mă descalț, îmi iau papucii, ah, ce liniște e, dar parcă de când am plecat prin oraș s-au schimbat multe, miroase aidoma ca acum cincisprezece ani! Intru în veceul de serviciu să-mi așez pantalonii de oraș în cuier și să iau pijamaua. În ea s-a îmbrăcat altcineva, care mă așteaptă cuminte. Nu mai e folosit sărmanul veceu de prin 1996, de când am venit eu, apoi tata, pe urmă și mama prospăt pensionați de la Tulcea să locuim aici – eu doar în anumite perioade mai scurte, că de-atunci, după ce-am făcut facultatea am mai stat în Cobadin un an, iarăși în Tulcea doi-trei ani, la Mangalia un an jumătate, în Saturn altă jumătate de an…
Pe tronul, având totuși capacul de toaletă ferecat, șade tataie. Dar nu e oare în cimitir, din 13 ianuarie 1999? Nu! E aici, în fața mea. Tata Jan vine să mă-ntâmpine, nu dormise. Îmi spune că a venit taică-su. Așa e de bucuros!
- Dragoșe, e ceva de necrezut! A fost adus de valuri pe țărm. Am înțeles că veneau morții plutind, cum or fi ajuns din cimitire nu știe nimeni, or fi săpat cu burghiurile brațelor ca orbeții din gropile mai proaspete ale cimitirelor Constanței, or fi tot înnotat voinicește până la plasele unde mai naufragiază și delfinii, habar n-avem ce s-o fi întâmplat. Și domnului Marian i-a venit tatăl, îl știi pe domnul Vicol, murise puțin după 1990, fusese și el activist de partid ca tataie Niculae… Și tot din zodia peștilor, născut în martie! Acum l-au înfășurat în cele mai bune pături ale lor și-l hrănesc cu lapte și miere, pentru că era foarte slab, de numai treizeci și cinci de kilograme când a murit… Doamna Vicol e în al nouălea cer, iar Constantineasca, nora sa de la etajul de sus a venit cu fiul ei Vlad, se pare că Marian se reîmpacă deja cu ea, i-a cerut iertare în genunchi și se recăsătoresc...
Mă uit la omul din fața noastră,la Niculae, bunicul meu răposat. Stă aproape neclintit. Să fie o clonă pe jumătate moartă? Să prindă iar viață în zilele următoare, chiar să și întinerească el, dacă-l reprimim în sânul familiei Vișan ca vechi stăpân al apartamentului cum se cuvine, cu dragoste filială? Soră-mea Nicoleta, pe trei sferturi adormită, a venit cu mama Salomeea-Maria de mână din dormitor. Se crucește când îl vede pe tataie Niculae. Nu știe ce să creadă. Cât despre mama, n-are decât să creadă că-i în urmă cu douăzeci de ani, ori mai înainte de 1990, pentru că e amnezică după accidentul întâmplat în acest an de Sfântul Ilie, în dimineața când a udat grădina de la casă, iar apoi a cumpărat un caun de la Billa și-a trecut prin fața unui autobuz staționat, de-a călcat-o un bolid. Operată la cap de două ori, Salomeea-Maria nu-i nici măcar jumătate de om călare pe proprie viață conștientă, nu mai e de peste două luni pe picioarele sale, oricum ea ne face să vedem ceea ce vedem acum, ca prin vis, pentru că socrul său Niculae a venit din mare ca omul din Atlantis înapoi în apartamentul său, după aproape treisprezece ani de zăcut în cimitirul Kilometrului 4-5, situat prin cartierul “din vii”, nu departe de șoseaua Mangaliei.
- Doamne, mi-am pierdut mințile, face resemnată soră-mea Nicoleta când îl vede pe tizul său, pe bunicul Nicolae, adică de la care a primit numele de botez. Se trezește de tot, dar crede că aiurează, ea, care nu prea a crezut niciodată în biserică, taine, biserică, apocalipsă. O exista învierea cu trupurile? Ea singură poate să-i vadă și ochii lui tataie, pentru că-s Pești. Cred că i se-arată mai frumoși decât pe când trăia tataie. Pentru că n-are nevoie să înnebunească înainte de-a sosi în zilele următoare asistenții sociali ca să constate gradele de handicap, mai întâi pe cel mai vechi al bunicii mele Constantina, zisă și Dica (semiparalizată, doar pe partea stângă, țintuită mereu în pat din 14 iulie 2010, căreia i-a revenit de-o jumătate de an mintea, chiar dacă mai are halucinații trecătoare că ar veni Niculae cu trăsurica s-o ia pe la țară, la bal) și, bineînțeles, cel recent „dobândit” de mama, după ce a fost târâtă de roțile unui jeep, pe șoseaua de lângă Billa, mai sus de Far. În treacăt fie spus, nimeni nu-i vinovat pentru această nenorocire, nici ea - pentru că în urmă cu peste zece ani fusese călcată de două ori pe trecerea de pietoni, ce să mai spun și de luna neagră de pe litoral, iulie 2011!... Tot trebuia să se întâmple asta, nu ne asculta să treacă și ea pe verde ori măcar pe zebre, ci doar ca o oaie dominantă, că-i Berbece. La șaizeci și nouă de ani jumătate mama nu prea mai e întreagă, mai bine murea și revenea întreagă acum cu tataie!
Mie și lui taică-miu, Niculae ni se arată mai întâi cum era când a murit, cu ochii săi maro deschis decolorați în albastru spălăcit, însă în câteva clipe ne speriem de găvanele sale cu două adâncituri negre în dreptul globilor oculari. Poate că soră-mea e ferită în continuare să vadă starea bunicului, îi spune și mamei să se uite în ochii acestuia, Salomeea-Maria răspunde:
- Tată, Virgilică, ce faci aici?
- [Nimic.] Îi transmite telepatic tataie Niculae.
- Vai, de ce mi s-a potolit, de ce mi s-a potolit mie, hă, hă, hă!... (Plînge cu sughițuri, într-o altă criză depresivă.) Mă sange un ghint pe la niznaie, uite-aici (își arată gâtul pe care-l crede din cabluri și circuite de cyborg din clipa când a stat trei săptămâni la terapie intensivă), Virgilică dragă, mi-au anchilozat masca, mi-au înfiletat câte o burgileniță în chiuperit cu azbetit de cunterat etc.
- [Ce-ai, fata mea, nici nu mai știi cum mă cheamă? Sunt socru-tu, nu taică-tu Telemac, nici frati-tu Virgil. Săraca de tine, rău ai ajuns, Sally, îmi pare nespus de rău că te văd așa ! Prost…, tată, rău de tot ai ajuns, ce să-ți facem dacă nu te ferești de mașini când treci pe unde nu-i zebră !]
Mama continuă să se vaiete, Nicoleta n-o mai lasă pe hol, ca să nu se-mbolnăvească psihic mai grav, îi dă încă un fenobarbital ca să nu facă epilepsie, c-așa a scris în rețetă neurologul chirurg, dar eu n-am încredere în ce ia, pentru că nu i-a prescris nimic un psihiatru adevărat. Pentru a dormi mai bine îi dă acum și un xanax, poate ațipește și ea o oră-două, până se luminează de ziuă. Dar de fapt nu se culcă, nu merg în dormitor, ci la bucătărie, unde mută masa pe mijloc și aduce cutia de remy, pune piciorușele de metal ruginit în forma V-urilor la tăblițe, amestecă tablele, le face grămezi, apoi ne așteaptă. Mama e brusc euforică, poate de la barbituricul ăla tare, feno-menul de fenobarbital.
Mă uit la mâna hidoasă a bunicului. Are falangele descărnate și niște unghii groase, precum „gaia” de la degetul mic al piciorului, că așa îi spusese lui taică-miu că avea. Mă întreb dacă nu-i decent că ne-nvie bătrânii, că se întorc pe la casele lor, că sunt lăsați ca veteranii la vatră, că pământul nu-i mai ține, că apele năvălesc iar ei trebuie să se ridice, să dea lespezile la o parte, să plutească, să ne intre ca întotdeauna vii, ca viile pline de struguri gata de cules până în sufletele cu care i-am plâns, iată, dacă am găsit măcar un rost reîntâlnirii cu ei, cu trunchiul viței de vie intrat parcă prin geam înăuntru. Ieri venise trenul în Gara de Nord, mai fusesem de vreo zece ori anul acesta, însă îmi fusese dat să văd doi oameni în vârstă, el mai bătrân, ea mai puțin trecută, că se îmbrățișau de parcă ea venea din străinătate pentru totdeauna la el.

Trece un timp. Mă duc să vorbesc cu bunica mea, cu Dica. Presimțea ceva. Nu vreau s-o sperii. Nu-i spun că a venit bărbatul său, Niculae, după o absență îndelungată în care-i făcuse toate parastasele, îi împărțise hainele (în afară de câteva din dulapul său, din dormitorul mic al apartamentului). Că poate moare mamaie de fericire, ori din cauza absurdei situații. Mi se pare o imposibilitate, un gând de blasfemie să-i spun adevărul, de vreme ce ea l-a plâns când îi văzuse lacrimile de sânge acasă, pe pernă, înainte să moară Niculae al său pe-un pat de reanimare la spital, după ce sperasem de Anul Nou că-și va reveni și va mânca. Dar Niculae al Dicăi avusese inima bolnavă timp de treizeci de ani, iar de douăzeci și cinci suferea și de-un diabet dobândit la serviciu, la Casa Albă, primăria Constanței, unde robotea de dimineața până seara pentru vreo trei mii de lei, ca funcționar destoinic și cinstit, până se pensionase prin anii ’80. Acum lucrează verișoară-mea Cristina la Primărie, dar nu chiar în primărie, c-a terminat administrație publică. Vrea să vină și ea la București, dar sunt înghețate posturile. I-a explodat atunci lui tataie inima sub aparat, de-atâtă papaverină și tâmpenii otrăvitoare care o mai țineau încă vie sau încă-n vie, i s-a dat trupul la teasc, dar iată cu se refăcuse rodul toamnei. O mângâiai pe bunică și-i spusei să adoarmă odată.
- Dragoșe, ce mai face aia mică?
- Bine, mamaie, crește, zice mereu mama, mam’, mama, chiuie, face vocalize, ne-amuză mereu.
- Să ții la nevastă și să o iubești și pe Sara, cum am ținut și eu la Niculae zeci de ani, iar pe cei cinci copii i-am educat de-au devenit cine sunt și astăzi. Uite, mâinile astea au legănat, au făcut de mâncare, au spălat, au călcat și asta stângă nu mai a rămas, iată, decât un băț. Bucurați-vă cât sunteți tineri, fiți buni cu toți, nu cârtiți când dați de greu, că și eu îl ascultam pe tataie al tău, pe Niculae, iar el din doamnă nu mă scotea, și am mai dansat cu el odată de Anul Nou. I-am zis : hai, măi, Niculae, să dansăm populară, ca atunci când eram tineri. Și s-a ridicat Niculae, ne-am învârtit vreo trei cântece la sufragerie, în fața televizorului, eram singuri, nu veniserăți voi, tu și Jenică, taică-tu, de la Tulcea, să rămâneți cu noi. Nicoleta a venit aici de la București imediat după ce-a murit tataie. Ce bine mă îngrijește soră-ta, îmi pare așa de rău de Sally! Așa, și-ți spuneam că de revelion, prin 1994, am obosit. Niculae abia mai răsufla. Și-a luat repede pastilele. Și mi-a zis că frumos mai dansez. Dar el mă dansase exact ca în tinerețe, era la fel de mândru, știi, ținându-se drept și mă priveau cu drag ochii lui jucăuși, se mișca repede lângă masa din sufragerie ca pe scenă!
- Bine, mamaie, acum dormi, nu mai sta cu ochii deschiși, uite îți sting și veioza.
Dau să o pup pe ambii obraji. Ea îmi caută buzele, pentru că nu consideră pupatul de rude decât pe cel dat natural, fără rezerve afective, nu într-un mod prea protocolar, ca pentru străini, pe chip.
O las pe bunica Dica să doarmă somn liniștit. Mă duc la baie. Mă gândesc în timp ce mă bărbieresc și mă uit în oglindă la firele albe ce se îndesesc mai mult deasupra urechilor, dar și în rest. Ce semn o mai fi și acesta, să revină un răposat de dată mai recentă de pe cealaltă lume, după ce-o fi văzut tot ce s-a întâmplat cu noi? Și tataie Niculae, și domnul Vicol, care era mai mare decât el la vârstă! Cum vor fi mâine, mai verzi, mai uscați, îi va lua vântul înapoi în gropi, se vor topi, vor înflori pe la prânz ca bobocii de trandafiri, narcise, crizanteme în vazele de pe masă, vor mai gusta din vin, ce va zice de vinul roșu făcut în teasc și storcător de noi la casă, fiindcă el ne știa că apartamentul din Tulcea a fost vândut și-am luat pe el o casă bătrânească, mai mult pentru că avea curte?

Intru în bucătărie. Culmea culmilor! Maică-mea Salomeea-Maria are din nou părul său creț, e vopsită, învinge la rummy, ține socoteala, mai pune și de la ea pe hârtie... Tataie Niculae zâmbește deși tocmai a făcut la ultimul joc – 5 puncte la etalate, la trenulețul, cum îi spunem noi, iar mai sus pe coloana rezultatelor sale sunt rezultate incredibil de mici: + 15, -30, 0, - 10, + 25. Ca mucea - așa ne plăcea să spunem celui care n-avea noroc la rummy. O lăsasem pe mama cu gaura în țeastă de la accident și operații. Cu părul albit abia crescut de două luni. După ce fusese ras de asistente. Fusese pe masa de operație doar la o picătură de moarte de mai multe ori la sfârșitul lui iulie. Rămăsese c-o plasă de la operație, deșirată puțin, ruptă de furie din când în când, având osul cranian tăiat, lipsă deasupra urechii, supravegheată în fiecare secundă de tata în timpul zilelor și de soră-mea nopți la rândul. Iar acum tata a renunțat la un jurământ : să nu mai joace rummy ca să nu se enerveze. Iată-l că joacă, de parcă n-ar fi făgăduit asta în viața lui. Se enervase acum vreo paisprezece ani pe năravul lui tataie de-a nu socoti exact toate punctele cu care rămânea pe tablă (deci trișa, mai ales cu bunica, după orele douăsprezece noaptea, până pe la unu, două, bunica știa, dar îl ierta, pentru că ea oricum avea avans considerabil după zeci de jocuri). Acum lui taică-miu nu-i mai păsa, putea Niculae să facă orice, să câștige în jocurile următoare cu zeci de formații etalate jos, să rupă trenul de șapte ori câte șapte, să ia șaptezeci și șapte de piese. Să aibă pe Johnny și în dublu exemplar, să aibă atuul, cartea dată pe față ce stă pe locomotiva grămezilor, cum vine vorba, să coboare fără suită cu patruzeci de hoțești puncte, adică fără un punct din câte trebuie. Dar nu făcuse tataie niciodată așa ceva când juca cu alții. Iar dacă nu și-a socotit vreun din greșeală unul ca -25 de puncte rămas pe tablă când a închis mamaie ori tata, dacă n-a încercat să-i păcălească o singură dată ci a uitat de unu, când Jenică s-a supărat și a jurat că nu mai joacă niciodată, fusese atunci o anticipare a clipei de față : voia să mai joace, voia să ne amuzăm noi, voia ca el să piardă, să piară ca noi să îi vedem iarăși sclipirile vii din ochi ! Iar bucuria lui taică-miu era acum uriașă ca valurile binecuvântate, ca ploile ce nu mai veneau în acest septembrie, pentru că reîncepuseră jocurile de rummy.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!