agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2037 .



Un leac să n-adoarmă ușor maturii și tinerii (1)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2011-09-25  |     | 



De când se trezise, Jorj se gândea la cât de frumos se făcuse prin parcul Grădina Icoanei și cât de mult îi plăcuse discuția cu profesoara Canareica. Om trecut de vârsta a doua, Jorj avea un hobby interesant, anume cunoașterea dintr-o clipită a sufletului unui străin. Măcar se iluziona că putea să știe totul despre omul de alături, iar domnișoara Canareica nu era fitecine. Avea un chip foarte expresiv, se purta foarte rezervat, vorbea pe alocuri precum un exersat pedagog, deși nu era prea blândă. Niște zulufi de culoarea chihlimbarului, căci perii capului i se răriseră puțin, îi făceau simpatic zâmbetul său de codană ce nu cunoscuse parcă nici un bărbat până la cei peste patruzeci și cinci de ani ai săi, de aceea nici nu se vopsise vreodată.
Cine n-a fost prin Bucureștiul de acum jumătate de secol, în acel veac de aur XX, atunci când Nichita Stănescu și Cezar Baltag zăpăceau inimile adevăratelor iubitoare de cenacluri și momente culturale, nu poate să-și închipuie ce clipe de grație trăiseră Jorj și Canareica de când începuseră să discute aprins despre literatură. Vorbind despre Păunescu, acel bard căzut cu răsunet anul trecut, Canareica nu putu să-și rețină un geamăt: fusese și ea pe stadioane, atât la „Flacăra”, cât și la „Totuși iubirea”, de după 1990. La rândul său, Jorj, care dăduse texte la unele redacții, dar îi fuseseră refuzate îndeosebi de „Luceafărul” – „contra” sau în virtutea „ inerției”, ca să-l parafrazeze pe „buzduganul unei generații”, pe Labiș, care dăduse post mortem și denumirea cenaclului lui Eugen Barbu – gusta dovezile de adâncă sensibilitate ale duduiei Canareica. I se părea pe zi ce trecea mai captivant orice microrecital din poemele generației lor, a șaizeciștilor. Într-o zi s-a văzut invitat și la părinții ei. Acolo a realizat că știu să interpreteze din Mondial, Semnal M, Iris, Phoenix, Compact, Savoy, Trio Expres, Mihaela Rumceanu.
Era un sfârșit de septembrie curat ca un diamant. După ce își scurtă barba cu mașina de tuns, se pieptănă și se ferchezui, observând cu satisfacție că părul îi era oleacă mai sur decât de obicei când se uita după-amiaza, în lumina puternică a unui iulie renăscut, Jorj nu se sinchisi că era duminică și făcu repede se îmbăie. Urât obicei - dacă ar fi fost să se ia după ce-l învățase maică-sa, Eleonora, Dumnezeu s-o ierte. Se afla în București de circa o săptămână. Canareica îi plăcuse din prima clipă. Sub duș se gândea la obrajii ei fini, la urechile mici dar puțin evidențiate oblic, la sânii ușor săltăreți prin bluza de culoarea orzului încă puțin verde, la picioarele asemănătoare cu cele ale eroinei brunete din „Beatrix” a lui Balzac, adică ale unei „femei de treizeci de ani”, acaparată de complexul înaintării printre vârste.
A invitat-o de pe 1 iulie pe Canareica să meargă în Parcul Tineretului, pentru că citise pe-un afiș că reprezentațiile de la „Þăndărică”, din apropierea Grădinei Icoanei se dădeau acolo, iar pe Teddy, nepotul său oricum trebuia să-l distreze cât timp ginerele său luase bilete la Vatra Dornei să plece cu Liza, ca să mai răsufle și ei, singuri – cum spuneau. De-aceea venise să stea mai mult timp în Capitală, ca să aibă grijă de Teddy.
Au intrat pe la stația de metrou „Tineretului”, adică pe cea mai mare poartă a parcului și au căutat tustrei, el, Canareica și Teddy scena de teatru în aer liber până le-a venit acru. Pe urmă l-a trimis pe nepot să se joace cu băieții de seama sa, pentru că-i luase planșa de skateboard, dar și rolele.
Rămași singuri, Jorj începu:
- Hai să-ți arăt cum dau pâine la rățuște! Zis și făcut: scoase din micul rucsac de care nu se despărțea o pungă de pâinișoare mici, rotunde, de la Cora, ce i se uscaseră de când le cumpărase. Rupse cu greutate o parte și-o aruncă așa în apă. Cârdul auzi și văzu imediat izbitura de mic proiectil în apă, apoi veniră înspre centrul cercurilor pe suprafața lacului. Între timp pâinea tare ca piatra se mai înmuiase în apa verde și stătută. Vremea era încă toridă, deși era aproape șapte seara.
- Ce bun ești, Jorj, iubitule! Și ce brațe vânjoase ai! Zise Canareica în timp ce Jorj o strânse mai cu vână decât se așteptase. Nu-i vreun restaurant pe aici? Că știi, sunt și eu din provincie, din Lugoj, și habar n-am să mă orientez în București…
- Stai, iubito, mai întâi să-l duc pe Teddy la bunică-sa dinspre ta-su! Stă la patru stații de Tineretului și autobuzul vine repede.
- Știi, eu predau istorie. Ai auzit de restaurantul Trianon?
- Da, e pe Schitu Măgureanu. Lângă Cișmigiu. Ba nu, mă-nșel, e de unde începe tot lângă Cișmigiu Cobălcescu. Să nu-mi spui că vrei să mergem acolo!
- Ba da. Ai ghicit. Mi-a zis și mie Petraș, că a mâncat niște fructe de mare, o grozăvie și a băut Porto. Să știi că proiectează pe-o pânză în timpul meselor filme documentare de propagandă nazistă din cel de-al doilea război mondial, apoi și din cea sovietică de pe vremea lui Stalin. Ba o bombardare a Moscovei ori a Sevastopopului, ba un Berlin și o Dresdă în flăcări…
- Interesant. Și proiecțiile astea intră în meniu?
- Aș, de unde, cine se uită în sala Saint-Germain la ele mai beneficiază și de un desert gratuit, ca-n lumea bună!
- Să nu-mi spui că pe urmă chelnerii ne-ar obliga să ne trecem numele adevărat ori fictiv în cartea de onoare a restaurantului, cu toate impresiile despre documentarele prezentate!
- Nu, pe urmă este un număr senzațional al unui teatru de revistă. Tănase de la „Cărăbuș”, dacă-ar mai trăi, și-ar pune mâinile în cap ori și-ar tăia nasul, căci apare trupa de șoc a fetelor și băieților. Au bâte de baseball, lanțuri de motociclete, sosesc printre mese pe Harley-Davidson, își dau gecile jos și redeclanșează în public… alte „nopți de cristal”, perechile crunt bătute, cu vânătăi pe la ochi sunt duse în niște separeuri bine securizate, în așa-zisele tabere de la Buchenwald, lângă Weimar.
- Dacă-i așa de educativ, hai să mergem, Canareico!
Deși era încă devreme, cam șapte jumătate seara, Jorj îl luă mai mult pe sus pe Teddy de la skateboard. În autobuz îl așeză lângă un domn de încredere din față, iar ei pe la mijloc deja începuseră să se ciupească și să se pupe, mai mult pe furiș.
Jorj se repezi până la al optulea etaj al blocului unde stătea bunica lui Teddy, îl lăsă fără să-l mai incite pentru o nouă distracție în ziua următoare. Însă când se urcase în cutia aceea mâzgălită obscen, cu oglinda făcută zob, decupată cu diamantul, cu măscări făcute de fumul brichetelor, i se păruse că aude de la parter un vaiet lângă casa liftului:
- Nu te duce, nu te duce!
Jorj nu se sinchisise. Urcă tot în același la întoarcere și apăsă pe buton, către parter.
- Dar mai du-te pe coclauri! Lift de mahala bucureșteană, vedea-te-aș dus la fier vechi… Își spuse Jorj în gând, însă se trezi vorbind singur, cu glas tare. Ajunse înapoi, lângă profesoară.
De fapt fusese vocea de mezosoprană a Canareicăi. Ea strigase în urma sa vreo zece secunde să nu urce cu liftul, să coboare iute la orice etaj din el. Tocmai se alarmase lumea din bloc: la celălalt lift se urcaseră vreo șase tineri, veniți cu chef din oraș. Liftul căzuse de la un etaj superior până la subsol. Fusese chemată salvarea.
- Asta e, n-aveam ce să le fac, au căpătat ce-au meritat! Îi răspunse implacabil Jorj.
Canareica se uită cu suspiciune pe fața sa. Unde lucrează oare acest Jorj, mai lucrează el oare, nu s-a ramolit, n-are cumva o mare deformație profesională, cum să urască pe niște tineri vai de capul lor acum, cum nu poate să se-nfioare că n-au luat de două ori bacul și iată, acum s-au nenorocit pentru toată viața?! Însă Jorj îi ghici gândurile și-i spuse imperturbabil:
- Știi ceva, am văzut atâția impertinenți – generația indigo, generația de cristal – încât ramolirea câtorva dintre ei mi se pare ceva firesc. Haide la Trianon!
- Poate trebuie să mai stăm, până vine și poliția…
- Lasă-i în plata Domnului! Nu locuim noi pe-aici. Nu ni se ia nicio declarație. Și la urma urmei, câte declarații să ia și poliția, că fiecare are o familie…, până și copoii au câte un bârlog... Copiii ăștia atât de previzibili au distrus lifturile astea, ei să plătească, nu doar părinții lor! A! Bine că mi-a dat prin gând ceva, să-i dau telefon bunicii lui Teddy să nu cheme liftul acesta care a căzut, să nu-și piardă timpul cu el mâine, când merge la dentist. Ca să nu întârzie, pentru că nu-i prea punctuală!
După ce o informă pe ruda sa prin alianță, Jorj chemă un Meridian – pentru că această firmă e de fapt cea mai mare armată de taxiuri din București – iar în douăzeci de minute fură la Trianon, în fața unei clădiri interbelice văruită cu galben, având acoperiș de tablă vopsit negru, de casă elvețiană. Ferestrele înalte, poarta impunătoare, luminile vii din interior, apoi torțele curții unde era o livadă de vișini și piersici, toate recomandau restaurantul ca fiind unul de minimum două-trei stele.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!