agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1513 .



Transformarea - Povestile scrinului
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [sache ]

2011-08-29  |     | 



Câteodată mă întind pe apa mării cu fața în jos, stau câte o săptămână, atunci se petrec lucruri deosebite, delfinii mă hrănesc cu pești mici (hamsii în general) meduzele își răstoarnă calotele și dau drumul la aer, respir oxigen de meduză și nu fac nimic, copac ce plutește în derivă, aparent pentru că nu este așa, de fapt port conversații interminabile cu lumea acvatică, cu defuncții care s-au înecat vreodată, ei vorbesc repede, atât de repede încât cu greu îi domolesc, strig: vorbiți puțin mai rar, mai rar vă rog... nu mă ascultă, au temerile lor, au senzația disconfortă că nu e timp suficient să transmită până la capăt mesaje către albatros, cuvinte pe care le notez pe umeri, pe piept, pe brațe, trimit papirusuri din pielea mea, albatrosul le duce mai departe, în felul ăsta apar visele de la cei dispăruți.

Într-o dimineață a venit Miruna, i se turtise nasul de pelicula de apă, voia să ajungă cât mai aproape de urechea mea, să îmi spună niște lucruri, nu înțelegi că mă gâdil? chiar nu înțelegi? iar corul defuncților interpreta o melodie despre haiduci, atât de mulți haiduci sunt în Marea Neagră, călăresc guvizi și cântă, nu reușeam s-o aud pe Miruna, de traversat apa în partea aerului nici nu se punea problema, se proptise și se împingea spre mine, ai fi zis că ne iubim și poate am fi făcut-o dacă n-ar fi fost pelicula aceea subțire de apă sărată. Îi spun: îmi pare rău că nu pot fi concis în scriitura mea, întreaga transformare putea fi povestită în maximum două pagini, mașina timpului ca un scrin care nu a existat când am cumpărat casa de la Poienari, a apărut mai târziu, învelită în praf și pânze de păianjeni să pară veche ca scrisorile tale și m-a strigat cum strigă copiii delfinii. Apoi am construit adăpostul, o cafenea pentru cei de dincolo, după ce mi-au crescut aripile n-a mai fost nimic de adăugat, aici greșești! nu este așa, mă contrazice scrinul și este categoric (vorbește nazal din pricina unui sertar care s-a desprins la un colț), dacă era atât de simplu rândurile astea s-ar fi scris singure, recunoaște că fără intervenția mea n-ar fi avut sens. E lăudăros, cu puțin înaintea schimbării ne plimbam cu tramvaiul, pentru scrin era ceva nou, electricitatea îl speria și îl atrăgea în același timp, într-o vară l-a surprins o furtună în pădure, a fulgerat mult în noaptea aceea, sătenii înfigeau în rana pământului topoare să îi ferească de trăznet, scrinul nu avea topor și nici pământ. Mi-a spus că tramvaiul seamănă cu un purgatoriu unde oamenii urcă, așteaptă și la timpul cuvenit coboară să facă loc altora, nimeni nu se plictisea între lumi, degeaba i-am explicat noțiunea de stație, scrinul înțelegea doar bătaia valurilor pe nisip, știa pe dinafară semnele neconvenționale ale scoicilor care cloceau perle albe, Miruna îl învățase, se plimbau împreună pe faleză, pe dig, duceau o viață extraordinară, ce-o fi fost în capul lui să treacă dincoace, să fie de acord cu teoria albatrosului, o nebunie! Îi spuneam Mirunei că-mi pare rău că nu pot fi ca ea, că nu pot scrie clar și concis despre dragoni, despre ce fac ei în fiecare zi, în fiecare noapte, cu cine vorbesc și ce vorbesc atunci când vorbesc, cum știi, eu m-am schimbat, o transformare categorică și ireversibilă, de acum aștept uitarea. Timpul meu nu coincide cu prezentul, îngerul mi-a spus că este un lucru obișnuit la transformați, așa a zis: prezentul la tine se află în spatele luminii, agățat de minutele în care alergai prin pământ, prin galerii subterane care duceau la blondele înrudite genetic cu Agnetha, le spuneai cuvinte deștepte iar ele își scuturau sânii de țărână, te sărutau cu ce le rămăsese din buze, le iubeai imediat și le îngropai la loc, recunoaște că-ți plăcea să iubești blonde numai că atunci când dragostea se termina, simțeai o mare dezamăgire pentru că toate miroseau a hoit, Agnetha nu, ea avea parfumuri speciale, rujuri și mai ales părul acela fenomenal în care te ascundeai în fiecare noapte pentru somn.

Era obișnuită cu hotelurile, habar n-avea unde se trezea dimineața, încurca numele orașelor, capitalelor, când am vizitat-o prima oară am găsit-o la fereastră, avea insomnii cum am și eu, spune: tu mă iubești dar nu știi cum sunt, ai bătut atâta drum să mă vezi în pijama, cu cearcăne și cu paloarea asta, uite, așa sunt în afara muzicii. Am pus mâna pe părul ei, a tresărit, avea un comutator în cap, îl atingeai și începea să vorbească: apoi mai sunt anii pe care îi car după mine, uite câte valize am și așa era, o cameră plină cu valize încărcate, abia reușeai să te strecori printre ele, măi, Agnetha eu întotdeauna mi-am dorit o iubită bogată ca tine, blondă și migratoare ca tine, să fiu nomad ca tine, mă înțelegi? acum scuză-mă, trebuie să merg de-îndată la budă, așa se întâmplă când călătoresc în timp.

O să spui că sunt din cale-afară de pragmatic, că la prima întâlnire cu Agnetha ar fi trebuit să fiu incendiar, doar am dorit-o întreaga tinerețe și ea m-a refuzat constant, ba că era măritată, că nu avea dezlegare, că era lăuză, că iar era lăuză, acum e liberă, se plimbă pe stradă în căruț și are șase peruci (toate blonde) vrea să ne iubim ca la douăzeci de ani, nu se mai poate, am coborât în wc-ul ei din aur, am tras apa și o vreme am călătorit prin canale de evacuare, cu filtre și alte nebunii, în Marea Nordului am înotat până în vârful valului, de acolo am luat albatrosul. Pasiunea mea pentru Agnetha am îngropat-o în nisip să nu o descopere meduzele, să nu o ia sub calote, zice: mare prost ești, habar nu ai ce pierzi, du-te la Miruna că s-a tuns de curând, hai du-te, dar să știi că degeaba se străduiește, nu are părul din aur cum îl am eu, așa striga din scaunul cu rotile, era furioasă, stropea la trei metri, mă întorc, ies din wc-ul de aur, culeg plăcile dentare de pe covor, i le montez cu șurubelnița, o sărut pe frunte și chiar pornesc spre Miruna, cu toate că nu are părul din aur și nici nu știe să cânte cum cântă Agnetha în fiecare iarnă. Ești un măgar, domnule S, spune ea dar nu crede ce spune, tocmai acum să-mi faci figura asta, să mă înșeli, domnule S, în loc să profităm de beneficiile stării defuncte, nu vezi cum vin senzațiile la comandă vin, călătorim doar la clasa întâia, avioane, vapoare printre oameni pe care îi tragem de nas, le dăm șuturi în burtă și ei nu simt nimic, ce viață frumoasă avem, domnule S, las-o naibii pe Agnetha, e bătrână și senilă, așa zicea Miruna și avea dreptate în felul ei.

Mai știi întâmplarea cu țiganul bătrân de la intersecția Lacul Tei și Colentina? Acolo este o benzinărie, trăiam în prima dimensiune, aveam blugi, tricou și o supernova veche, probleme cât cuprinde, murise mama, umblam între casă-serviciu-tată, criza mondială, bani nexam, era vai steaua mea. Mă întorceam la birou, era pe la amiază, în fața supernovei un Bentley negru, țiganul vine la mine, la geamul deschis al portierei. Mă uit la el, cred că aveam fața mai neagră ca a lui, zice: dar supărat mai ești dragă, m-au enervat cuvintele lui, dacă tot a venit să ceară de ce nu cerea sau de ce n-a mers direct la bijuteria din față că sigur avea portofelul mai gras ca al meu, nu răspund, îmi frământ doar buzele, zice: uită-te la mine, om la șaptezeci și opt de ani, nu am de niciunele în schimb sunt sănătos, un singur necaz, nu se mai scoală și sunt atâtea femei frumoase în lumea asta. Buzele mi-au luat-o razna, s-a deschis în mine un zâmbet și țiganul a dat din umeri, râdea la rândul lui, dinți nu mai avea, tot e bine că am reușit să te fac să râzi, ai văzut? lasă, problemele trec și dacă o vrea Dumnezeu, o să-ți iei și mașină nouă, așa a zis și s-a dat la o parte, semaforul avea culoarea verde iar eu nu mă înduram să plec, mă uitam în ochii lui și nu înțelegeam, țiganul a dat din cap, a făcut semn să mă duc, alt mesaj nu avea de transmis, am demarat cu părere de rău în lumini de avarie. Nu l-am mai văzut de atunci, o singură dată, după vreun an mi s-a părut că îl zăresc în altă intersecție, aveam mașină nouă, am oprit să mă uit, era un cerșetor român nu țigan, eram cu tata, spun: îngerii nu au întotdeauna chipul luminos, uneori sunt țigani bătrâni, nu dai doi bani pe ei dacă nu ești atent la ochi, i-am povestit treaba, n-a răspuns, s-a gândit până să vorbească, ești ciudat, îmi spune iar eu clatin din cap și îmi amintesc că asta a fost întotdeauna părerea lui despre mine.

Dimineață m-a trezit o frână de mașină, lungă și ascuțită ca o durere de măsea, am așteptat lovitura dar nu a venit, am încercat în zadar să mai adorm, am renunțat și am mers la masa de scris, fereastra deschisă în spate, vine bufnița lângă geam, încearcă să mă îngâne, imită frânele mașinilor. Ce vrei, nu vreau nimic, e ora când mă întorc de la vânătoare, am cuibul sub pervazul tău pentru că nu ești superstițios ca alții, doar că mă deranjează lumina, închide-o câteva minute să adorm, este aproape ziuă. Și am stins luminile în casă, voiam să scriu despre întâlnirea noastră, a mea cu Miruna, dar ea încă nu s-a petrecut și dacă ți-as spune cum a fost o să gândești ca tata, că sunt ciudat. Erai abătută, te dureau oasele de la capriciile vremii, spui: acum doi ani am cunoscut un juncan, nimic deosebit, urechi, coarne, sentimente nu, ochii păreau sinceri, căprui și sinceri, repeți cu toate c-am înțeles că vorbești despre un bou, zici: eu o simplă vițică, el o majusculă lângă mine, n-a fost bine, n-a fost deloc bine, repeți și iar clatini capul, păream probabil din cale afară de nedumerit, dai din mână, lasă, acum te am pe tine, un măgar cu idei, așa ai spus și în clipa următoare chiar m-am simțit măgar, am sărit pe cele patru copite, știu câteva mișcări de step, am dat din urechi și am tras trei salbe de răgete. Uite cum e treaba, la mine totul e trecător, acum te iubesc pe tine, mâine o iubesc pe vecina de deasupra, la fel și cu hainele de măgar, să nu te mire dacă mâine găsești în loc un greiere sau un tablou de Salvador Dali, îți trebuie doar înțelepciune și imaginație. I-a luat ceva timp să vină deasupra, de vecină vorbesc, s-au perindat multe femei în apartamentul de la etajul doi până să apară la ușă, spune: ssper ssă nu vă deranjeze (așa vorbește ea, îl lungește pe s) dar am chemat o echipă de ssudori ssă pună gratii, nu pot dormi fără gratii, mă bucur i-am răspuns și ea a ridicat sprâncenele a mirare (e delicioasă când se miră) mă bucur că faci gălăgie ziua și nu noaptea. Dar a făcut și noaptea, era căldură mare, ca acum, ferestrele deschise, miez de noapte, gemete, am ridicat capul din perne, m-am dus la fereastră, zgomotele veneau de sus, ai pățit ceva vecină? de răspuns a răspuns după cinci minute, m-a liniștit că era bine, zice: acum sunt mult mai bine, vecine.

Într-o vară coboram Jepii Mici, veneam de pe Platou, este un drum abrupt, mergeam pe creste, alergam în zigzag pe niște poteci sinuoase, urcam și coboram văi mai mici și mai mari, traversam poduri de lemn, dacă ai făcut Jepii, știi ce spun. Pământ roșu, sfărâmicios, iarbă săracă și pietre de toate culorile pe care ghetele îți alunecă, derapezi, uneori cazi într-un genunchi, te ridici, ca în viață. Sar pe smocurile de iarbă ca pe niște insule grase, prinse în piatră, par locurile cele mai sigure în izvorul uscat de pietriș lunecos, în graba mea sunt atent doar la drum, nu mă interesează orașul din vale sau soarele la apus. La jumătatea traseului i-am auzit, ca orice lucru straniu s-a întâmplat când mă așteptam mai puțin, la început ca o părere, melodie ciudată, câteva voci limpezi și tonuri aliniate, apoi vocile s-au înmulțit, melodia a prins consistență, cânta un cor chiar acolo în potecă, iar sunetele aveau ceva special, diluau muntele, îl schimbau într-o pictură abstractă.

Am recunoscut-o de cum a intrat, se îmbrăcase în înger, se strecura printre scaunele capitonate, atingea cu mâinile spătarele, sală somptuoasă, spectacol în lambriuri, lemne vechi și întunecate în loc de pereți, în stânga stăteai tu într-o rochie gri (nu ne cunoșteam pe atunci), ascultai transfigurată cântecul, cu brațele abandonate în poală priveai corul de pe scenă, pe înger nu, abia când a început să cânte l-ai observat. Afară ningea, noapte de Crăciun, eram singuri, în fața noastră strânși laolaltă, aproape înghesuiți, bărbați, femei, copii cântau cu toții, aveau partiturile în față, pe stative mai înalte și mai scunde, era și un brad împodobit, stele colorate și artificii, mă ascundeam în fotoliu, ros de întrebări, ăsta e defectul meu, niciodată nu trăiesc în prezent, apoi vedenia s-a topit la fel de repede cum a apărut iar muntele s-a reclădit, și-a adunat crestele, cerul, potecile, smârcurile de iarbă și eu.

Stăteam sprijinit în cotul cărării și ascultam melodia, vedeam cum lovește în goană peretele din piatră, pământul argilos al potecii, iarba se înclina sub greutatea vocilor, nu-i vedeam pe cei care cântă, în munte nu existau săli de spectacol cu scenă, erau ascunși de stânca în care dispărea cărarea. Cântecul urca pe creste, se lovea de stânci, cădea în râpe printre ienuperi și iar urca, ajungea dincolo de Caraiman, atingea cerul și se rostogolea înapoi. Dacă știi hotelul Intim din Sinaia află că trecea chiar prin el, în parc cânta fără voce Baniciu, ascultam din pat melodii cunoscute și ne iubeam, nu știam că a doua zi, în dreptul gării Basarab îmi vei spune că-n următorul minut ne vom despărți, ai vrut să-ți oferi ultima aventură înaintea nunții, se poartă și m-ai ales pe mine, acum înțeleg, atunci nu. Melodia a străbătut balcoanele hotelului și a plecat, la întoarcere m-a izbit cu puterea ecoului multiplicat, stăteam dinadins în fața ei și o primeam cu ospitalitate, melodie strecurată ca un izvor, sălta peste pietrele din mine și aduna imagini deformate ca niște cuburi cu muchiile rotunjite.

Când am simțit nevoia să îi văd eram deja mesager, purtam o redingotă decolorată, prăfuită și largă, căram niște vreascuri, când oboseam sorbeam din ele ouă de furnici, noaptea le puneam sub cap, mă strecuram înăuntru cum strecuram la Oti-Dor din Bușteni degetele în decolteul chelneriței, era bine, vreascurile țineau vulpile la distanță. Cum spuneam, curiozitatea îmi dădea ghes, trebuia să-i văd pe cei care cântau, când am pășit înainte cerul și-a schimbat culoarea, pregătea momentul, regia, scânteile curgeau deasupra, însemnele lunii, era crai nou, dacă îmi puneam o dorință deveneam îndată înger, mergeam spre cântec și el devenea mai ritmat, cu fiecare pas eram înnobilat de note fantastice, nu puteam aștepta pentru că nu mai încăpeau notele, curgeau din mine, săreau ca prin ciur, ți-am spus că redingota era veche, ciupită de molie, când am trecut de cotul cărării i-am văzut. Stăteau așezați pe bolovanii care mărgineau poteca într-un loc ceva mai larg, un popas pe drumul Jepilor Mici. M-am trezit fix în mijloc, în inima lor, pe acolo ducea cărarea, ca să merg mai departe trebuia să traversez cercul.

Melodia s-a frânt, când m-au văzut și-au îndreptat fețele spre mine și au tăcut. Ultimele sunete încă planau pe munte, se distingea clar locul unde am întrerupt melodia, ca o partitură ruptă, cerul sticlos picura rouă și nimeni nu părea mirat de prezența mea acolo, eram așteptat, puteam să cred că au cântat anume să mă transforme din scoica neagră ce eram într-una nouă, purtătoare de perlă. Și chiar am simțit sâmburele sidefiu cum mișcă în mine așa cum simt gravidele pruncul agitat, mă durea când îi priveam cum tac. Inevitabil am căzut între pietre, fără haine, fără gânduri, nu aveam picioare iar aerul era cu mult mai rece, se făcuse frig în Valea Jepilor, iar eu eram al naibii de vulnerabil, lipsa cântecului, a văzului (scoicile nu au ochi, disting culorile cu altfel de simțuri) produceau lacrimi de neputință cum am simțit și atunci, în vagon, ne pregăteam să coborâm, trecusem de gara Basarab, trenul intra în Nord, spui: de mâine să nu mă mai cauți, bine, mâine nu o să te caut - n-ai înțeles, nu trebuie să mă mai cauți deloc, mă mărit cu un coleg de la muncă, glumești - nu glumesc, așa ai spus iar vestea a produs în mine un cataclism, picuram ca o scoică uitată pe nisip, la soare.

Pietrele din mijlocul potecii nu-mi permiteau să cobor la Bușteni, erau în jurul meu, dacă aș fi avut mâini, în orice direcție le-aș fi întins aș fi atins aripi deschise, nu am crezut să fie atât de mari, blânzi da, știam că sunt buni și blânzi, pentru că uite, ar fi putut să mă forțeze să mă așez pe bolovanul liber, să cânt împreună cu ei, dar nu au făcut-o. Ar fi trebuit să le spun că într-o zi, în București, voi întâlni un altfel de înger, fără aripi, tuciuriu, urât dar cu ochii vii, în loc să cerșească la un Bentley a venit la mine, la fereastra supernovei, să mă încurajeze. Au simțit gândul, vorbele nu, unde ai pomenit scoică vorbind și au început din nou să cânte, peste munte s-a lăsat o ceață galbenă de toamnă, imaginile clipeau discret, simțeam că fac parte din poveste, mă alcătuiam din gesturi, culori, oraș cu străzi, copaci, apartamentul din Floreasca, iar atunci când am înțeles unde mă aflu, era deja prea târziu.

Aflasem drumul spre tine.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!