agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2348 .



Vintage - I -
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2011-08-02  |     | 



Prin semiobscurul camerei abia o puteai zări, pierdută în marsupiul fotoliului de răchită. Când te apropiai cu pași scăzuți, întrezăreai părul strâns la spate într-o coamă adolescentină. Apoi silueta firavă, un pic încordată, cu brațele strângând puternic împletitura roasă de vremi. Cu ochii pierduți prin firidele șemineului în peștera căruia se alergau umbrele liliachii ale focului, stârnit la răstimpuri de palele de vânt, ce răzbăteau prin hornul vechi. Tristețea măcinată în mii de puncte prin sita feței îi dădea un aspect de mască mortuară. Cerată. Algidă. Iar trupu-i ușor emaciat dădea impresia unei ființe ce plecase demult din realitatea imediată. Un halou de chenoză pierdută printre cutele frunții te făcea să te gândești la ea ca la o ființă din alte vremuri. Și nu te înșelai. Lucreția Pârvulescu, sau Luc, așa cum o alintau prietenii, fusese o femeie care trecuse prin furcile caudine ale celor două războaie mondiale. O femeie-bărbat. Fiindcă trudise zile și nopți ca infirmieră în spitalele românești de campanie. Sub canonada tunurilor. Printre schije șuierând amenințător. Îngrijind trupuri sfârtecate de colții necruțători ai ambuscadelor. Trupuri botezate în sânge. Pâlpâind sub iluzoria speranță de a mai zări geana de lumină a unei alte zile. Înconjurate de miasma răscolitoare a chelenului. Bântuite de diapazonul necruțător al durerii. Pe pragul plin de umbre al agoniei. În pofida acelor timpuri, ce nu-ți dădeau voie să visezi la fericirea personală, Luc reușise să păstreze în aura ființei sale imaginea unui bărbat. Și, odată cu ea, impregnată pe retina sufletului, o poveste de dragoste veche. În care arealul românesc al primului război mondial se împletea cu magia Balcicului. Într-o vreme când dragostea însemna mult mai mult decât un sentiment efemer, iluzoriu, uneori futil. Cum este astăzi. La acele vremuri de spaime și neliniști medita acum. Prizonieră parcă într-o lume nouă pentru ea. Lume tumultuoasă, din care ea refuza să mai facă parte. O nelinișteau bolile ce măturaseră în refluxuri repetate, agonic, plaja părăsită a trupului ei. Și simțea cum o devorează, ca o liană ce i se agață de suflet, un sentiment de silă profundă față de cei din jur. Rude și prieteni. Căci fiecare voia să-i câștige simpatia. Simpatie ce ascundea abil în spatele ei apropierea de bruma de avere, ce-i rămăsese de la omul care o îngrijise încă de când era orfană. Raul Tiberian, unchiul ei. Unul dintre prosperii oameni de afaceri care își clădiseră eșafodajul bunăstării și nobleții rangului pe temelia războiului. Dintre toți cei care o înconjurau precum fluturii atrași de magia unei facule, singura ființă de care se simțea atașată era Mihnea. Nepotul lui Raul Tiberian. Un tânăr avocat. Fercheș, bine crescut, de o politețe dezarmantă pentru ea, obișnuită cu capriciile și modul de adresare uneori deloc ortodox al rudelor ei. El îi amintea întotdeauna de Mihai. Fiul pe care-l pierduse în valțurile necruțătoare ale celui de al doilea război mondial. Ființa ei traversase palierul celor două războaie trecând de la fericirea fecundă, împlinită, a dragostei pentru Petru, până la disperarea ce o târâse aproape de mormânt odată cu moartea lui Mihai. Cei doi bărbați însemnaseră pentru ea însăși esența vieții. În casa impunătoare, rămasă de la Tiberian, Luc nu-și mai găsea liniștea decât atunci când se visa îndărătul pereților de foaie de cort ai spitalelor de campanie, prin care o purtase destinul. Îți zâmbea întotdeauna stins. Doar dintr-o complezență moștenită din fagurele de bun simț al satului în care se născuse. Ochii ei mai purtau doar rare sclipiri ale unui far aflat pe o mare sub furtună. Fiindcă știa că anii ce îi călcaseră cu șenilele necruțătoare ființa, o apropiau de clipa când firele cu care ești legat de veșnicia luminii se pot deșira ca pe un fus răsucit de o mână deloc dibace. Când simți că tot ceea ce până mai ieri însemna soare va deveni o umbră eternă. Când auzi cum moara de apă a vieții își învârte tot mai rar roțile. În gol. Văduvite de presiunea lichidului vital. Sângele. Pe o măsuță alături de fotoliul bătrân se odihnea o dactiliotecă. Sculptată din lemn de cireș. Din ea răzbătea ticăitul pulsând slab al unui ceas de buzunar. Pentru cunoscătorii în materie, un Vacheron splendid. Pe capacul lui, undeva, pe marginea inferioară, o pată de sânge. Veche. Nedistrusă de trecerea anilor. Ca o apoftegmă a unei trăiri pierdută în negura timpului. Luc apucă cu mișcări tremurânde ceasul. Îl ridică în dreptul ochilor și citi, îngăimând slab, inscripția de pe dosul capacului: “Să nu uiți, Balcicul!”. Ceasul acesta fusese pentru ea diapazonul cu care încercase să interpreteze simfonia vieții alături de Petru Dunăreanu. Locotenent de cavalerie. În Regimentul 4 Roșiori. Crema armatei române. În fruntea căruia se aflase în calitate de comandant onorific însăși Regina Maria. Petru era un bărbat elegant. Manierat. Rafinat în gusturi. Tandru până la a emoționa și o floare. Fusese ușor rănit la coapsă într-unul din atacurile din Ardeal, când apărarea de pe Olt a fost străpunsă în Pasul Turnu Roșu. În spitalul de campanie l-a cunoscut și tot acolo s-a și îndrăgostit nebunește de el. Căci avea numai 20 de ani și la vârsta asta fetele își pierd ușor capul. Unele pentru totdeauna. Fusese și cazul ei. Luc trăise din clipa în care l-a cunoscut sub amenințarea unei teleologii ineluctabile. Era convinsă că orice fenomen ce izvora din viața ei nu putea avea decât un scop prestabilit, sempitern și irepresibil: Petru Dunăreanu. El și numai el trebuia să devină dipticul la care se închina în fiecare seară, când trecea peste pragul gândurilor în lumea viselor. Acum, după atâta amar de vreme, în singurătatea lacustră a lacrimilor sale, Luc realizase că Petru fusese pentru ea doar un simplu clin. Menit să îi umple golul din suflet, atunci, la nici 20 de ani, gol lăsat prin pierderea părinților, morți în război. Ea, fata umilă, crescută la țară în frica de Bunul Dumnezeu, ajunsese, orbită de dragoste, să sacrifice pe altarul inimii sale conceptul de divinitate. Fiindcă din clipa când l-a văzut pe Petru întins pe patul de campanie, cu șuvoiul de sânge țâșnind din coapsa rănită, cu acea privirea abiotică, nefiresc de stinsă, concepția ei mistică a suferit o transformare de neexplicat pentru cei care o cunoșteau. Antropozofia care a inundat-o pe loc i-a oferit un succedaneu pentru noțiunea de divinitate, Petru Dunăreanu devenind pentru ea întruchiparea sfințeniei.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!