agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1123 .



Stăpână pe timpul meu liber 12
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihai andrei ]

2011-08-01  |     | 




Eram singur în biroul meu de acuma și mă minunam de frumusețea aceea magnifică care mă înconjura. Toate erau cântărite cu precizie ca și cum ar fi fost copiate de undeva. Am luat cărțile la ochi, din rafturile ce se aflau la îndemână, să caut ce anume ar fi putut duce la aceasta. Nimic nu mă făcu să întind mâna către ceva anume. Îmi veni în gând din nou faptul că vroiam să caut persoana din acel loc și m-am străduit să caut, să văd totul cu alți ochi, dar strălucirea și grația din jur îmi luau gândurile. Tocmai de aceea îmi veni să râd în hohote la gândul că poate bunicul Angelei tot la fel, când venea în birou să scrie era frapat de realizarea sa și uita să mai scrie de locurile unde era trimis, uitându-se la obiectele din jur. Într-adevăr de la biroul imens care era din lemn deosebit de scump, de o finețe extraordinară, la rafturile de cărți, la tot ce era așezat cu multă seriozitate pe birou, uitai unde te mai afli și rămâneai mască. Lucru care mi s-a întâmplat și mie imaginându-mi fiecare obiect la locul lui de proveniență, fiecare își avea povestea lui ce te ținea legat până ce-o și-o termina, după care treceai la altul și povestea urma. Eram atât de stupefiat de blocajul acesta încât nu-mi venea să cred. Cineva m-a scos cu blândețe din transă, lăsându-mă să trec la un alt obiect și bătând ușor din palme.
- Frumos loc de visare ți-a mai găsit tata!
- Angela, crede-mă ai dreptate! Toate câte le vezi, după ce am dus tot ce aparținea de magazie acolo, mă fac să visez. Probabil că mi se face legătura…
- Auzi, dacă-ți trag o legătură!
- Nu, nu este ceea ce crezi tu! Nu mă gândesc la postul ce mi-a fost dat imaginându-mi fericirea munci. Mă leg de obiectele din jur și mă poartă într-o anumită ipostază.
- Auzi, lasă ipostazele! Îmi place cum ai făcut curat aici, dar trebuia să mă anunți și pe mine.
- De ce Angela?
- Pentru că; dumneata te afli în concediu de odihnă domnule și ca atare trebuia să te odihnești.
- Am și uitat Angela.
- Normal Duran, te-a luat valul și te-ai dus cu el!
- Da, cred că da.
- Cam cât mai ai concediu la serviciul tău?
- Nu știu.
- Cum așa?!
- Angela, timpul petrecut în compania ta și a fetelor, mi-a zburat de sub observație. Asta e!
- Nu cumva…
- Nu, faptul că tatăl tău mi-a dat o veste benefică, nu are nici o relevanță.
- Păi și dacă lipsești de la serviciu?
- Ei, nu sunt chiar așa de pierdut!
- Deci?
- Să tot fie încă vreo săptămână și.
- Bun! Și de ce muncești?
- A, n-am muncit! A fost plăcere Angela.
- Puteai să o faci pe bani!
- Ei, să presupunem că am făcut-o pentru mâncare de exemplu!
- Vezi! Tocmai asta este! Eu nu vroiam să faci asta pentru mâncare. Aveam altceva de făcut pentru tine.
- Consideră că nu…
- Ba nu, consideră că nu mănânci astăzi!
- Dacă nu mănânc, tu tot n-o să faci economie. Chiar dacă făceam curățenie în timpul slujbei, tot tu m-ai fi plătit.
- Asta este altă…
- Auzi Angela, spune-mi cine te-a supărat mai bine și hai să ne…
- Da eu nu te-am certat decât pentru faptul că nu te odihnești…
- Știu și tu ai nevoie de o persoană odihnită, da!
- Exact Duran!
- Angela!
- Bine Duran! Vroiam să te invit la cârciumă pentru masa de prânz, dar au închis pentru curățenie.
- Și ești supărată că n-ai gătit nimic pentru prânz, da?!
- Ei, nu! Da așa, mă gândeam să ieșim și noi, pentru a vorbi despre…
- Nu vorbesc despre slujbă în concediu!
- M-ai prins afurisitule!
- Angela! N-ai început tu! Dacă vrei, putem sta pe terasă la tine și privim marea mâncând câteva felii de pâine, dacă ai să pui ceva între ele este și mai bine.
- M-ai convins. Faci ce faci și mă duci cu preșul! Eu venisem să te cert din prima, da tu!
- Spune-mi ce ai de treabă Angela?
- A, aproape nimic, da tata nu mă mai lasă să te pun la astfel de treburi!
- Nu i-ai spus că mă hrănești?
- Nu.
- De ce Angela?
- Este împotriva acestor modalități…
- Este împotriva muncii?
- Nu Duran. Tata dorește să te dezvolți altfel acum. Să vezi altfel totul. Eu am să te duc pe câmpul de luptă al companiei și ai să vezi totul…
- Nu văd care este legătura.
- Ei, care-i legătura! Faptul că l-ai întrebat de grădinărit, mi-a adus mustrări Duran.
- A, acum înțeleg! Da, parcă a recunoscut că a fost o glumă! Și doreai să te descarci pe mine pentru aceasta.
- Cam așa ceva, dar mi-a trecut, ca și tatei de altfel și mi-a dat voie să…
- Blufezi!
- Ai dreptate.
- Unde vrei să mergem?
- Cunosc eu o cârciumă mai selectă, undeva la ieșire…
- Bine, m-ai convins, dar dă-mi puțin timp să mă schimb.
- Foarte bine, Duran.
Căldura din timpul zilei parcă nu a fost niciodată atât de pisăloagă. Am ieșit cu Angela pe poarta mare a vilei și m-am așezat cu brațele deschise către mare imaginându-mi că navighez în lipsa țărmului mării. Chiar dacă-mi imaginam că sunt pe un vas, căldura din jur mă asigura de contrariu. Angela încercă același lucru și stătea cu fața la mare, însă nu deschise brațele suficient, imaginându-și probabil că ține vasul pe val. Eram amândoi marinarii acestei bucăți de pământ și ne minunam ca doi copii de isprava aceasta.
- Hai, c-am ajuns în port Duran!
- Ha, ha! Da de unde ști…
- Încă funcționează legătura…
- Telepatia asta mă înnebunește Angela.
- Auzi, acum că ți-ai văzut fetele pe drumul cel bun. Ar fi cazul să te ocupi de lucruri mai serioase.
- E chiar atât de grav?
- Poate.
- Crede-mă, tu ai fost prima pe listă când aveam capul pe rucsac…
- Da, au fost și urgențe, știu!
- Lasă-mă să mai sap Angela, poate că nu este decât o impresie pe care vrei să o expui fără voia ta.
- Deci mă faci nebună, deschizătorule de suflete.
- Nu sunt… nu ești nebună Angela.
- Pardon! A fost definiția mea dintâi.
- Mă rog, dar până la urmă văd că ești bine doamna Angela.
- Mai vedem. Printre altele este una din misiunile importante Duran.
- Unde mergem Angela?
- Iar mă întrebi! Știu un loc frumos, o să-ți placă!
- Păcat, deja mi-e dor de Alfonso.
- Te-ai obișnuit cu macaronarul, dar s-ar putea să-ți fac cunoștință cu alte naționalități.
- Frumos, mai povestește-mi Angela.
- Nu mă pot etala, până nu am probe suficiente Duran.
- Adică!
- Așa, dacă nu-i persoana de serviciu!
- Da.
Drumul până la alt restaurant era din ce în ce mai greu, nisipul ardea și reflexia soarelui din el ne istovea. Cei care făceau plajă și baie în cursul zilei, nu ca noi dimineața pe întuneric, erau gălăgioși ca orice tânăr plin de energie. Am traversat nisipul fierbinte de-ți luau foc tălpile de cauciuc ale papucilor și ne-am îndreptat către malul mării. Totul se schimbă, aerul era respirabil, iar faptul că ne-am lăsat desculți și am băgat picioarele un pic în apă ne-a reconfortat. Am continuat drumul prin apa mică de la malul mării și ne mai luam câte o stropeală nevinovată la care râdeam sau o luam de mână pe Angela, evitând alte discuții. La un moment dat am simțit că drumul ia sfârșit și ne-am apropiat de vestitul loc cu care s-a lăudat Angela. Totul era parcă cuprins de liniște și nimic nu se putea compara cu gălăgia de până atunci. Malul mării nu mai era format din nisip ci doar din plăci mari de piatră sau mai mici, după care urmau maluri pline de verdeață ce se lăudau cu florile timpului respectiv. Multitudinea lor te făcea să te întâlnești cu o altfel de mare, ce era cuprinsă de culori, cea de bază fiind a macilor. Pur și simplu rămâneai fără respirație, nu dădeai curs la nimic altceva decât fericirii că te afli acolo și poți respira aerul alături de acele minunate flori.
Am încercat să urc panta moale către câmpul interminabil și nu la distanță mare de malul mării era o potârniche ce stătea înfrigurată de acum, văzându-mă cum studiez fără a mă retrage. Atâta perseverență mă făcu să vărs câteva lacrimi, arătându-i lui Angela cuibul, care la rândul ei privi cu deosebită plăcere scena. Ne-am îndepărtat și potârnichea ne privi ca o santinelă păzindu-și cuibul. La terminarea pantei Angela mă bătu pe umăr, încercând să mă scoată din visare, atunci am deschis ochi pe o construcție modernă, ce nu făcea concordanță cu acele locuri sălbatice și cu lumea ce dorea ca totul să continue în acel ritm. Tot ce era acolo, plin de artificialism, de încălcare grosolană a esteticii și altele, încerca să ne aducă într-o nouă eră, dar sunt sigur că oamenii nu doreau aceasta. Era gândit fiecare colț al locului, punându-se accent pe transformarea și transpunerea totului într-o lumină pur modernistă. Câmpul de flori naturale de care nu puteau face abstracție este adevărat, toată perioada anului, era înlocuit cu plante luxuriante, iar părțile rămase libere dintre ele erau transformate în poteci albe din marmură strălucitoare. Ca și cum nu ar fi fost marea la doi pași, o fântână arteziană își făcea datoria susurând fără încetare, dăunând astfel mării să-și facă numărul. Cărarea albă te ducea către coșuri din răchită suspendate de ancore metalice, un fel de brațe ce susțineau practic coșurile cu perne moi în interiorul cărora îți puteai lua prietena de mână și o sărutai în voie. Oricum treaba asta ar fi putut avea loc la malul mării, pe una din pietrele ce nu erau inundate de mare și acompaniați de valuri mici sau mai mari. Angela râse aproape la stupefacția mea și merse mai departe fără a mă mai controla telepatic. La intrare scările din marmură neagră contrastau cu mantinela albă și curată ce era susținută de stâlpișori din același material. Aceștia erau sculpturi finisate, deosebit de frumoase. Erau oameni, bărbați și femei îmbrăcați în costume populare cu coșuri pe cap, iar pe coș era așezată balustrada, totul era depășit și fără măsură. La intrare ușile din sticlă se deschise singure și am pășit în interior. Aici totul se închidea ca lumină, predominând negrul ca pardoseală și maroul în ceea ce privește coloanele de susținere ce păreau interminabile. Pereții erau placați cu lemn, iar tablourile acestea erau încadrate cu marmură de asemenea maro. Tăbliile acestea din stejar, deschideau oarecum locul acesta. Iluminatul era făcut de un candelabru ce trona toată sala aceea, format din bucățele de cristal transparente ce reflectau lumina difuză. Ne primi deosebit de cordial, un soi de portărel, ce aștepta aproape de mesele ce se întindeau într-o sală centrală având separeuri în cerc, completând această sală de bal mai degrabă, ca să zic așa.
- Bună ziua, doamna Angela! Domnule!
- Bună ziua, her Gothard!
- Bună ziua!
Accentul puțin nemțesc mă minună, dar imediat ce ne-am depărtat de șeful de sală către o masă liberă ce ne-a fost indicată, Angela mă lumină.
- Domnul Gothard este neamț?
- Da de unde! Nu Duran! Este de-al nostru!
- Păi și atunci ce atâta her în sus!
- Și la domnul Gothard este o poveste aproape asemănătoare cu a lui Alfonso.
- Este o poreclă numele?
- Nu, este numele lui adevărat acum. Însă el s-a însurat în Germania sau mai bine zis s-a măritat pentru că a schimbat numele său cu al soției pentru a se integra mai ușor printre străini.
- Și i-a mers?
- Prima dată da! Dar după aceea totul a degenerat într-o păcăleală ce a fost cu greu depășită.
- Probabil că fata nu putea fi luată decât de Gothard al nostru.
- Exact Duran.
- Iar aceștia s-au bucurat să-i facă viața frumoasă, construindu-i un mare…
- Nu, nici pomeneală!
- Atunci înseamnă că în momentul în care Gothard al nostru a deschis ochi a tulit-o cu cea mai mare viteză.
- Mai vi de acasă Duran.
- Deci înseamnă că her Gothard, nu-i decât un vestit muritor de rând, ce poartă hram nemțesc.
- Da, nu-i decât un om cumsecade ce și-a căpătat ceva prin toată povestea aceasta.
- Dacă Alfonso nu vrea să uite limba italiană turuind fără voie toate câte îi pică pe limbă, lui Gothard i se aduce aminte de fiecare dată că a trecut pe acolo.
- Frumos spus domnule!
- A, mă scuzați domnule Gothard, dar eram atât de absorbiți de numele domniei voastre, încât ne-ați luat prin surprindere fără a ne avertiza!
- Zace un spion în mine domnule!
- Sunt de acord, dar puteam muri de inimă.
- Auzi neamțule, adu mai bine…
- Ați venit să mâncați?
- Da domnule Gothard. Am zis eu.
- Avem de toate doamna Angela, dar meniul zilei este cel mai bun! Foarte echilibrat pot spune, iar dacă domnul dorește o tărie înainte…
- Fără tărie her Gothard! Eu m-am lăsat, iar domnul nu bea de fel.
- Înseamnă că nu aveți nici un motiv, din cauza aceasta!
- Da, poate că este și aceasta o cauză.
- Beți pentru că ați călcat prima dată în acest loc.
- Frumoasă încercare neamțule, dar eu am mai fost, iar domnul nu adoră glumele nesărate!
- Domnule Gothard, doar mâncare vă rugăm.
- Cum doriți domnule!
Gothard se îndepărtă printre mese pe marmura lucioasă către bucătărie. Candelabrul cu lumini galbene asemenea celor din marile saloane, trimitea lumina ce se reflecta din coloanele deosebit de lucioase și acestea păreau niște lumânări dintr-o biserică. Totul era închis și strălucitor, aproape că-mi dădea fiori încăperea, mai degrabă părea un loc grotesc, decât unul din care să servești masa și să-ți bucuri sufletul. Nu dură mult și apăru și mâncarea noastră.
- Serviți cu încredere doamnă, domnule! Este vițel gătit cu cea mai mare atenție! Poftă bună!
- Mulțumim neamțule, mulțumim!
- Mulțumim!
Totul părea că fuge, timpul ca și mâncarea gustoasă se topiră fără nici o pretenție. Angela dori să mai spună ceva, dar se ridică tăcută îmbrățișându-l pe Gothard și-și luară la revedere. Am scăpat doar cu o ridicătură de mână și m-am îndepărtat către ieșire. Aproape că se lăsa seara, ne-am dus către cârciuma închisă, unde își avea serviciul Alfonso, magnetizați. Copiii stăteau în liniște, ca niciodată, pe nisipul moale al plajei și-și împărtășeau amintiri. Unii, care aveau și mai știau să cânte la chitară, o făceau în cor cu doritorii de artă instantanee. Ne-am alăturat unui grup mai zgomotos și am contribuit și noi la poluarea fonică. La unele cântece chiar săltam de bucurie, amintindu-ne de anii studenției, când eram la fel ca ei. Angela îmi face semn cu cotul arătându-mi două fete normale ce cântau vesele într-un grup alăturat nouă. Ne-am bucurat împreună și am cântat mult mai însuflețiți de priveliștea ce ne-a dat atâta satisfacție.
Noaptea se căznea să ne împiedice pașii către casă, călcând în micile gropi, făcându-ne să ne amuzăm, la fiecare ciocnindu-ne unul de celălalt fără voie. La vilă nu era decât o umbră ce lăsa drumul să fie găsită, atât de întuneric era. Pe terasă aprinse luminile Angela, dar nimic nu ne atrăgea să mai sporovăim, întunericul ne gonea către paturile noastre. Ne-am urat noapte bună și am plecat fiecare către culcușul lui.
Ca niciodată întunericul din noaptea aceea era de nepătruns. Cabana era parte comună cu pădurea cuprinzându-mă în întunericul acela. Mi-a venit ideea să dau o tură pe la biroul din spate, să-mi văd frumusețea luminată artificial. Pe drum am auzit un cântec de pasăre ciudat de văitat și m-am oprit pentru a-l poziționa. Se auzi de acolo de unde văzusem cerbul în vis. M-am mirat de contopirea visului cu realitatea și am vrut să pornesc într-acolo să văd ce pasăre este aceea de se vaită în halul acesta. M-am întors cu viteză, oprindu-mă la fiecare cântat al păsării, pentru a vedea dacă și-a schimbat poziția. Am intrat în cabană înfrigurat căutând o lanternă sau o sursă de lumină ceva, sertarele; tot ce ar fi putut să adăpostească un obiect ce putea produce lumină a fost scotocit de mine, dar din păcate nimic de genul acesta. M-am îndreptat furios aproape, către vilă, dar pasărea se opri din cântat pe la jumătatea drumului. Imediat am făcut calea întoarsă și m-am așezat pe șezlong așteptând să mai zică ceva, dar nu se mai auzi nimic. Pasărea se opri din cântatul său, parcă ceva o speriase. Atunci îmi veni în gând spusele domnului Pontic, care-mi zicea că nu a dorit animale în pădure, tocmai din acuza vânătorilor. În mintea mea înflori altă idee, dacă pasărea a fost deranjată sau de ce nu, poate chiar vânată. Somnul nici nu se gândea să-mi vină, cu toate că noaptea se așternu de mult, de atâta concentrare către adâncul pădurii. Totul mă mișca și-mi crea o stare de căutare nemaisimțită până atunci. În liniștea aceea îmi sări imediat în minte că sunt venit cu rucsacul și ar fi fost imposibil să nu am vreo sursă de lumină pentru cort. Am zburat imediat către bagajul meu și am găsit ceea ce căutam așezându-mă cu lanterna în mână pe șezlongul viselor, dar cu atenția mărită să mai aud pasărea ce se văieta, pentru a putea lua o direcție bună. Frigul mă cuprinse și am luat o haină în privința aceasta debarasându-mă de șezlong și totodată ciupindu-mă să văd dacă visez. Totul era cât se poate de real, dar pasărea nu mai vroia să scoată nici un zgomot, atunci mi-a venit ideea că poate visasem toată pasa aceasta cu pasărea și m-am îndreptat din nou către birou, dar imediat ce am dorit să fac aceasta pasărea se auzi văitându-se. Am pornit cu lanterna către locul din care se auzea acea pasăre cu cântecul ei sinistru, dorind să știu de ce se vaită atâta. Drumul prin pădure era anevoios, parcă mi se părea mai greu de data aceasta și-mi venea să râd mie însumi făcând comparație cu visul. Mai stingeam lanterna din când în când, pentru a face economie la baterii, știind că drumul de întoarcere o să fie mult mai greu și mă deplasam cu încredere prin pădure, deoarece nu erau animale.
Eram într-o mare de întuneric, liniște deplină, iar din când în când pasărea se văita urmărindu-o nebunul de mine. M-am întors fără voie și nu de frică, cu fata către cabană, încă se mai vedeau câteva luminițe printre crengile copacilor de lumina de pe prispa cabanei. Pasărea se auzi din nou, dar n-am plecat imediat, mi-a venit în gând că poate visez din nou și m-am ciupit mecanic văzând că sunt acolo. Mi-am pipăit lanterna totodată certându-mă singur, pentru că nimeni nu ar fi plecat în vis cu lanterna din rucsac, ziceam eu. Am continuat după strigătul acela și desișul pădurii mă mâncă pur și simplu în spate fiind la fel de întuneric ca și în față. Mi-am zis râzând în sinea mea că dacă aș fi în somn, cam la distanța aceasta ar fi trebuit să apară liana și implicit floarea pe care vroiam cu atâta bucurie să i-o arăt Angelei. N-am mai făcut decât câțiva pași, simții firul lianei la fel ca în somn, cum mă atinge pe față, doar am râs am aprins lanterna zicând că nu poate fi decât o cracă subțire din multitudinea de crăci ale pădurii, dar aceasta era deosebită pentru că stătea pe verticală. La lumina lanternei nu am văzut altceva decât un fir de verdeață cu frunzulițe mici ce atârna din coroana unui copac. Era identic cu cel din vis contrariindu-mă de acum la gândul că poate nu a fost chiar un vis, m-am dat speriat în spate zicându-mi că ar fi culmea să apară și cerbul, iar eu să nu am nici o bomboană să-i dau. Eram plin de transpirație și m-am așezat la baza unui copac uriaș, surprinzându-mă de firul de liană, cu ochi căscați cât cepele la întunericul ce mă înconjura și aprinzând din când în când lanterna să-mi văd minunăția de liană. Eram nedumerit și aproape că nici nu mai băgam pasărea în seamă, legătura mea cu ea se pierdu imediat ce mi-am găsit frumusețea de liană. Imediat ce mai mi-a trecut spaima aceasta cu gândul la legătura între vis și realitate, m-am sculat să rup o bucată din planta atârnată ca să am o probă concludentă pentru Angela. Am aprins lanterna îndreptând-o către coroana copacului să văd până unde duce dacă aș trage de ea. Imediat mi s-a oprit respirația, ochi s-au făcut cât cepele, iar un nou val de transpirație curgea de pe mine. Am căzut în fund, cu ochi căscați la craca copacului de unde venea liana și am văzut frumusețea de floare ce îmi apăru în vis. Am stins lanterna zicându-mi că poate a fost o imagine veche rămasă undeva pe traiectorie și am așteptat să-mi revin. De-acuma eram într-o stare confuză pentru că era posibil să fie animale în pădure, lucru care mă alarmă mai tare și-mi ascuți simțurile. Orice mic fâșâit era amplificat de spaima mea, gândul că nu am visat încolți în mintea mea, zicându-mi că poate am adormit după plimbarea prin pădure, dar totuși cerbul era prea mare și prea cuminte pentru un animal. Lumina lanternei căzu din nou pe floare. Era la locul ei, uriașă și mai frumoasă. M-am sculat hotărât și am tras de liană cu lanterna în dinți, nervos de astă dată, dar nimic nu mă mai putea opri din lupta mea cu această realitate. Liana se încolăcea după mână și eu trăgeam înfrigurat tot mai tare. În sfârșit se rupse și am căzut la pământ. Firul subțire și verde era în mâinile mele de acuma. Am lăsat lanterna stinsă și am strâns-o ca pe o funie ieșind un fel de coroniță mai voluminoasă. Eram atât de furios pe mine că am avut un moment de slăbiciune în momentele ce au trecut, fără să-mi dau seama că o liană poate crește în orice pădure de fapt. Mi-am îndreptat atenția către floare, care era ceva mai sus în copac și am luminat trunchiul care părea ușor de abordat, ceea ce am și făcut imediat. Nu dură mult și frumusețea de floare era în mâna mea de acum. Am pus-o la ureche să mă pot da jos și de acolo am încercat să-mi fac un reper către cabană lucru bine făcut pentru că undeva în spate se văzu câteva luminițe printre ramurile copacului.
Mi-am pus liana pe umăr mulțumit de captură și am plecat hotărât către cabană, dar plânsul păsării mă opri făcându-mă să mă cutremur din nou. De data aceasta m-am hotărât să continui drumul către cabană, pentru că oricum nu mai aveam baterii suficiente și vroiam să mă întorc altă dată pe lumină în căutarea păsării cu pricina. Drumul de întoarcere a fost cu atât mai greu pentru că de pe sol nu se vedea nimic în depărtare, dar am pus pașii mari acolo unde s-a putut și am aprins lanterna câte puțin atunci când am avut nevoie. Cred că a durat mai mult de o oră ceea ce mă cam înfioră un pic și nu vedeam nimic întrezărindu-se prin desișul pădurii. M-am uitat la ceas și era trecut mult de miezul nopții, însă nu puteam înțelege cum de nu am găsit cabana, pentru că timpul de întoarcere părea mult mai mare.
Gândul că m-am rătăcit nu mă alarmă, știind că nu este decât o pădure mică, în care voi găsi imediat lumină în momentul în care v-a veni ziua, dar faptul că floarea se va veșteji și nu o voi putea arăta în formă bună lui Angela, nu-mi plăcea deloc. Cu lanterna aprinsă căutam locuri cunoscute de care să mă agăț pentru întoarcere, dar nimic nu mă încântă, continuând să merg teribil, în speranța că voi da de luminile cabanei. Nimic din toate acestea nu se întâmplă, dar în alergarea mea ușoară de acum, am văzut o scorbură într-un copac uriaș. Mi-a venit ideea să înnoptez acolo pentru că am simțit că eram pierdut la acea oră. Scorbura era mai sus ca solul și părea destul de uscată mai ales că trunchiul copacului era aplecat pe scorbură. M-am apropiat cu prudență știind că puteam trezi din somn un alt supraviețuitor al acestei păduri și spre bucuria mea nu am văzut nimic surprinzător. Câteva frunze uscate cu lanterna strânsă între dinți și patul era gata. Lumina galbenă a lanternei nu găsi nimic anormal în jur, așa că am pus capul pe un perete al scorburii făcându-mă covrig și am adormit destul de greu, dar fericit pipăind coronița mea verde în mijlocul căreia se afla floarea imensă.
Un val de sunete și o rază de soare îmi dăduseră semnalul de trezire. Oasele mele parcă nu mai vroiau să se miște, iar scorbura care noaptea părea atât de mică, acum era mult mai mare după ce m-am făcut ghem de frig. Floarea mea era la locul ei în coronița din liană, ceea ce se pare că o ținu proaspătă, iar micile broboane de rouă o făcu să râdă în razele soarelui. Cu mare greutate am reușit să ies din adăpostul meu și abia ajuns pe pământ și la loc plat, după o vreme am reușit să-mi întind corpul ce mă durea din toate încheieturile. Obrazul parcă nici nu mă mai asculta având încrustată scoarța copacului adânc în carne. Am stat lungit pe covorul moale al pădurii cu ochi către cerul albastru, ce se întrevedea printre ramurile copacilor, dar eram fericit, captura mea putea dovedi și nu știam ce.
Cu greu am reușit să fac un echilibru din statul în picioare și după un timp mi-am luat aranjamentul floral părăsindu-mi dormitorul. Imediat în spatele trunchiului uriaș se întrevedea ceva lumină, parcă părea un luminiș, așa că m-am îndreptat către locul acela, cu greu ce-i drept, din instinct spre surprinderea mea nu era altceva decât pădurea mai rară și copacii mai aleși din spatele cabanei, adică din fața biroului meu de acuma. M-am așezat în hohote de râs la loc pe covorul moale cu coronița pe piept, mă mai uitam pe furiș la geamlâcul biroului să văd dacă n-am avut halucinație și râdeam în continuare.
- Dacă așa ar arăta fiecare mort, oamenii n-ar mai plânge atâta la înmormântări Duran.
Am sărit ca ars zicându-mi că nu poate fi adevărat, dar oasele nu m-au ascultat și m-am ridicat un pic pe coate, văzând-o pe Angela ca pe o zână salvatoare.
- Angela, ce bine-mi pare…
- Ce faci cu coroana aceea pe burtă, doar nu vrei să faci vreo probă…
- A, nu! Angela, iată floarea de care ți-am povestit imediat ce m-ai sculat tu, când eram pe terasa de la intrarea în cabană.
- Este nemaipomenită, dar asemenea floare, atât de mare, n-am mai văzut pe aici, doar am copilărit prin locurile astea ți-am mai zis.
- Angela, coroana ce o înconjoară este liana subțire de care îți spuneam că am lăsat-o drept semn pentru a-ți arăta și ție floarea.
- Numai că ai fost tare dezamăgit când te-am sculat și acum chiar ai adus floarea din vis.
- Exact. Foarte frumos spus! Floarea aceasta din vis cum spui tu, mi-a fost dăruită de data aceasta prin intermediul unei păsări ce nu mi-a dat liniște. Se tot văita în neștire și atunci am hotărât să pornesc în căutarea păsării, să văd de ce se vaită așa?
- Deci… parcă pasărea aceea se auzea aseară în pădure, am auzit și eu câteva văitături de-ale ei, dar am adormit.
- Da, numai că eu nu am putut să o fac. Am urmărit cu lanterna cântecul ei văitat și uite peste ce am dat.
- O frumusețe nemaipomenită Duran.
- Mai bine ți-o aduceam din prima!
- Cum să-mi aduci o floare din vis?
- Păi acum…
- Duran, o floare poate crește…
- La fel m-am gândit și eu când am văzut prima dată liana aseară Angela.
- Ai stat toată noaptea în pădure!?
- Da, Angela și am dormit la 5 metri de cabană.
- Ha, ha, ha! Da cum de n-ai simțit cabana Duran?
- Angela mi-e rușine s-o spun, dar chiar m-am rătăcit în păduricea aceasta.
- Ai mers în cerc. Ce Dumnezeu s-a întâmplat?
- Nu știu! Dar un lucru este sigur, așa cum spui tu am mers în cerc Angela.
- Bine că ai rămas aici aproape, pentru că puteai să te duci mai departe.
- Da, ai dreptate, însă am avut noroc cu scorbura de acolo.
- Unde?
- Ei, puțin mai în pădure!
- Vreau să văd și eu Duran!
- Angela, nu are rost.
- Ba da Duran, pentru că ți-a salvat viața, după cum bine spui.
- Bine!
- Ei, da nu sunt chiar 5 metri, cum te lăudai! Cu toate că de aici se vede partea mai rară a pădurii.
- Noaptea!
- Nu știu cum este! Cu toate că am copilărit pe aici, dar nu am folosit mai mult decât aleile pietruite.
- Și niciodată n-ai…
- Duran, poate de vreo două ori cu…
- Numai două!
- În fine Duran, dar să ști că n-am știut de scorbura aceasta.
- Nici eu Angela. Mă mir, copacul pare destul de bătrân!
- Termină! Oricum nu aveau loc două persoane!
- Dacă te prinde întunericul, te lasă lanterna și te încolțește…
- Tata nu a dat voie la animale, așa că!
- Frigul, vroiam să zic Angela.
- A! Da, poate că așa da! Numai cu o condiție, să nu visezi că faci sex!
- De ce?
- Pentru că pățești ca tine, rămâi cu urme ale îmbrățișării pe obraz.
- Da, numai că…
- Tu ești o persoană căsătorită Duran! Știu!
- Angela, te rog primește floarea aceasta împreună cu…
- Colacul de salvare!
- Am uitat că sunteți o familie de marinari Angela!
- Da Duran, dar n-am alergat niciodată după orăcăitul păsărilor de noapte.
- N-ai zis că…
- Ba da! Dar nu mai departe de magazia bunicului.
- A! Îți plăcea la magazie! Da!
- Eram tânără, dar nu visam atât de intens sau profund, dacă vrei să…
- Deci dacă vrei să alergi după cai verzi, trebuie…
- Să fi oarecum deschizător de suflete ca tine. Numai voi căutați imposibilul…
- Și demonstrăm că este posibil Angela.
- Frumos spus Duran. Numai că uneori câștigi, cum este cazul fetelor, iar alteori pierzi.
- Să zicem că… da ai floarea în mână și colacul de salvare!
- Noroc cu colacul, pentru că rămâneai fără floare Duran.
- Mă rog!
- Deci accepți că ai făcut o imprudență majoră, nu!
- Da Angela.
- Acum că ți-ai văzut visul cu ochi, ca să zic așa, du-te și te odihnește ca lumea.
- Mă duc!
- Ai grijă să faci un duș fierbinte! Nu de altceva, dar vreau să facem o baie bună mâine dimineață. În seara asta mi te-a luat pasărea aceea poznașă!
- Bine Angela!
- Auzi, da sunt curioasă, dacă să zicem găseai pasărea cu pricina, ce făceai?
- Nu știu! Vroiam să văd din ce cauză cânta așa, ce o determina să…
- Binefăcătorule, treci la culcare!
- Mulțumesc Angela.
- Sper că nu vrei să-mi spui că ai putere să mergi la masă!
- Nu prea cred! Îmbrățișarea a fost foarte afectuoasă!
- Din partea copacului sau a ta!?
- Din ambele, el că l-am încălzit, eu că m-am adăpostit.
- Mare noroc Duran!
- Da.
- Bine, să mergem!
- Du-te tu înainte!
- De ce Duran?
- Simt o atracție deosebită pentru copacul acesta!
- Nu, ai înnebunit total!
Angela se îndepărtă, iar ceva mai la lumină zise.
- O să-ți aduc ceva de mâncare, sper să te găsesc la cabană, nu în fața biroului! Sau l-ai păzit dacă!
- Bine Angela, adu-mi ceva de mâncare, dacă vrei tu.
Totul era din nou cuprins de liniște, iar aerul de dimineață îmi înțepa nările. Eram cuprins de o bucurie fără margini, dar nu știam de ce. Am reușit să o trimit pe Angela de lângă mine și după aceea doream să mă mișc așa cum puteam către cabană, strâmbându-mă de durere. Primul pas a fost catastrofal și mă bucur că nu a fost Angela de față să mă care în spate. Cu toate că am demonstrat că pot merge, dar cu masca de rigoare. Dușul reconfortant și fierbinte, îmi alungă în totalitate gândurile și o parte din dureri, cel puțin atâta cât mă aflam sub duș. Angela era deja în living cu tava plină de mâncare. Am ieșit în halatul de baie afișând aceeași față veselă, dar cu deplasare greoaie.
- Sper că nu ai pățit nimic Duran?
- A, nu!
- Dacă vrei un doctor, se poate rezolva?
- Nu Angela, cu un somn bun…
- Totuși cred că…
- Nu Angela, crede-mă!
- Te cred pe cuvânt! Totuși dacă aș ști că-ți trece, ți-aș trimite fetele să-ți facă un masaj, doar masaj Duran! Te văd eu așa că suferi! Oasele tale au cam luat forma copacului acela.
- Da de unde, n-ai văzut ce saltea din frunze am avut?!
- Bine! Papă tot și culcă-te! Cu fetele, doar glumeam!
- Știu, dar poți…
- Nici să nu te gândești Duran!
- De ce, a ajuns nava în port!
- Te simți încolțit și muști, da! Îmi place lupta Duran, dar ești prea slăbit pentru ea.
- Accept cele spuse de dumneavoastră doamna Angela și mă dau bătut.
- Nu te dai bătut! Nu ești în formă, așa cum ți-am spus eu!
- Bine! Să zicem că amânăm pe altă dată această dispută Angela.
- Sunt de acord, Duran.
- Când mă scol vreau să-mi spui mult mai multe despre floarea ce ai primit-o atât de matinal.
- Și despre colac?
- Cred că a fost comanda la floare Angela.
- Am să mă ocup Duran.
- Te rog!

















.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!