agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1197 .



Eternitate
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [I.A.D. ]

2011-07-20  |     | 



Mă numesc Howard Phillips și locuiesc în Providence, Rhode Island, pe strada Angell, la numărul 454. Nu știu cât timp a trecut, și nici în ce dată suntem, tot ce-mi amintesc este că începând din 15 Martie am devenit prizonierul unui vis din care nu reușesc să mă mai trezesc.


Camera este la fel, întotdeauna la fel. Aceleași haine zac aruncate în dezordine, aceleași hârtii pe jumătatea scrise sunt împrăștiate pe podea și pe pătura ce a căzut în timpul nopții din pat. Ceasul arată ca de obicei, cu o încăpățânare iritantă, ora 7:17. De undeva, de departe, soarele aruncă pe pereții albi, plini de tablouri abstracte, lumini jucăușe, filtrate de frunzele ce se zbat zbuciumate în bătaia vântului. Evit să mă uit la castanul din fața casei, gândindu-mă că poate această mică schimbare îmi va aduce izbăvirea în care am încetat să mai sper. Nesiguranța primelor săptămâni și luni s-a transformat în îngrijorare, apoi treptat, treptat, în disperare. Doar în indiferență n-o să se prefacă niciodată. Nu pot să nu mă-ntreb oare ce vină sunt nevoit să-mi răscumpăr astfel.
Nu știu ce-ar trebui să fac, am încercat deja totul. Am spart geamurile, am tăiat castanul, am blestemat soarele, mi-am ars foile, am stat treaz o săptămână întreagă. Inexorabil, timpul începe cu această zi în care, fără să știu cum, m-am rătăcit. Implacabil o ia de la capăt. Neschimbat. Nepăsător. Neîndurător.
Dintr-un moment în altul mă aștept ca ea să intre pe ușă, să mă privească cu ochii ei calzi și blânzi, ferestre deschise către un suflet sfânt, și să-mi zâmbească. Știu fiecare dintre ridurile ce i se formează în jurul ochilor ori buzelor atunci când plânge sau râde, fiecare vorbă pe care mi-o va spune, fiecare dintre culorile amestecate ce i s-au închegat pe piele și care-au început să se crape. Fiecare tremur al vocii ei suave, fiecare dintre gândurile ei candide și fiecare anotimp închis între ale ei pleoape. Va păși ușor, temându-se că are să mă trezească, iar apoi, observând c-o aștept, îmi va arunca o privire dojenitoare și mă va întreba de ce n-am îndrăznit să ies din cameră. Întorc involuntar capul spre fereastră pentru a vedea de unde vine ciripitul ce mereu mă ia prin surprindere și chiar în acel moment ea intră grijuliu pe ușa semi-deschisă. Bluza albastră, înflorată îi atârnă neglijent pe umerii, reliefându-i pieptul ce-i tresaltă ritmic. A alergat prin casă. Chiar dacă sunt condamnat să retrăiesc pururi aceste clipe nu mă pot abține să n-o admir. Privirea ei mă atrage, mă cucerește și într-un final mă-nlănțuiește. Totul s-a întâmplat deja, într-un trecut îndepărtat, distant. Pierdut.
Zâmbește încurcată, îmi surâde și cu-n glas ușor dojenitor mă invită să mănânc. Se retrage și dispare prin ușa semi-închisă. Calc pe foile ce îmi foșnesc sub tălpile goale, ating tocul rece, trec pe lângă camera ei de lucru și mă opresc un moment pentru a arunca o privire fugară. Totul pare să fie în exact același loc ca și ieri, alaltăieri; ziua sau viața anterioară. Șevaletul este acoperit de o pânză pe jumătate pictată, culorile-s toate uscate, pensulele sunt răspândite la-ntâmplare pe podea, cărbunele este frânt în două părți inegale, iar sticlele goale de diluanți răsturnate. Trec mai departe și pătrund în bucătărie. Pentru mine, într-o farfurie, sunt două roșii tăiate, un castravete feliat, niște morcovi fierți, o bucată de pâine, o grămăjoară de sare, iar lângă se află o cană ce exală aburi și un iz vag de mentă. Aceleași bucate ca și ieri, alaltăieri; altădată. De data aceasta n-am de gând să mănânc, vreau doar s-o privesc ca și când astăzi ar fi ultima zi. Ea gustă exaltată, vorbindu-mi despre lucruri pe care am ajuns să le cunosc, să le simt, să le trăiesc. O ascult. Zâmbesc. Sorb cuvintele ce mă-nfioară. După masa frugală ea are să se retragă pentru a picta în continuare. În fiecare zi același lucruri, repetate dincolo de orice numărătoare, dincolo de orice limită ori margine. O zi suspendată-n timp, pierdută acolo și uitată. O zi ce-n ea însăși e o eternitate. Dar nu vreau să o mai deranjez cu gândurile mele năroade, mă mulțumesc doar să o admir. Îi studiez atent ochii, genele, nasul, buzele, străduindu-mă să găsesc în ele semne care să mă îndrume spre libertate. Îmi plec stânjenit capul, iar privirea îmi cade pe degetele ei firave. Mă simt nevolnic pentru c-am făcut-o acum ceva vreme să plângă. Ea nu-și amintește, însă nu contează. Fapta trăiește în mine, iar cu fiecare respirație o duc mai departe. N-am să-i mai explic ce-i cu mine. Niciodată. Am făcut-o deja de atâtea ori. Și tot de atâtea ori i-am privit cu inima îndurerată reacțiile și ne-am luat în brațe întrebându-ne ce-o să facem mai departe. Nu mai pot trece prin toate astea. Mai ales când știu, simt, cred, că nu mai există nicio scăpare. Sunt bolnav, iar bolile mele îmi sunt la fel ca și viața și timpul, imaginare.
Vreau să cred că până acum am visat și că de abia în această zi m-am trezit, însă știu prea bine că nu este așa. Fiecare gest de-al ei mi-o demonstrează, fiecare freamăt al frunzelor castanului, fiecare nor cu forma ciudată ce lunecă alene pe cerul albastru. Nu e nevoie să-mi arunc privirea pe fereastră, știu. Primul are formă de pasăre, al doilea de bulgăre, iar în al treilea am văzut rând pe rând, o gâză, un fluture, un lac, iar de la o vreme doar veșnicia ce nu poate să-mi vorbească. Acesta-i visul, o reverie în care mă afund pe zi ce trece, cu fiecare dimineață în care ea-mi zâmbește-n prag, iar eu mă las surprins de ciripitul păsării, cu fiecare privire, cu fiecare speranță și cuvânt, tot mai mult. Mă scufund.
Pot da naștere la mii de situații, o pot face să râdă, să plângă, să-și smulgă părul, să mă lovească, să mă alunge, să nu mă mai iubească, dar nu pot cu niciun chip scăpa. Am încercat, ne-am certat, am fugit prin câmpul plin de maci, am înghițit toate pastilele de pe al treilea sertar din dulăpiorul ei de baie, am trecut lama cuțitului prin mâinile mele. Am strigat, m-am zbătut, am căzut în genunchi, am implorat.
Fără să cunosc de când, încearcă să se aștearnă indiferentă acceptarea, dar nu poate. Gândurile refuză să mi se potolească și continuă zadarnic să se străduiască. Ea se ridică. Ah, mi-am promis că n-am s-o mai pierd din ochi, c-am să mă încred orbește în această viață și c-am să-mi petrec întreaga zi uitându-mă la ea. Însă absent, cu privirea pierdută, și de astă dată am încercat. Să evadez. Dacă tac o să-și treacă mâna prin părul meu și-o să mă sărute pe tâmple. Dacă îi vorbesc o să mă asculte atentă, iar după ce am să termin o să plece să picteze. Niciodată nu m-a lăsat să văd măcar și pentr-un moment acest ultim tablou, însă astăzi, astăzi am de gând să-l descopăr. Îl ascunde… Ca să mă protejeze, îmi zice. Își trece degetele răsfirate prin părul meu și-mi sărută tâmplele. Mă ridic și-o prind de mână. Îi simt pulsul cald și mă-ntreb cum de nu-și amintește. Vreau s-o rețin, s-o țin strâns la piept, să plâng, să zbier. Să-mi iau adio. Oricât aș încerca nu pot nega că de la o vreme zilele au devenit false și fade. Fiecare-n sinea ei e un sfârșit. Sfâșiat de aerul rece-al dimineții, hulit de adierea vântului prin frunzele diafane, frânt, profanat, nedorit. Un tremur frivol îi străbate trupul, îl simt, îl știu. Mă întreabă îngrijorată ce-i cu mine. Nimic, îi răspund, nimic. Nu e nevoie să mai afle, oricum mâine nu-și va mai aduce aminte. Nu mai vreau să-i văd lacrimile alergându-i pe obraji. O asigur că totul va fi bine, iar ea se retrage pentru a-și relua munca inutilă. Se observă pe chipul ei obosit că n-a dormit nopți.
Stau rezemat incomod de perete și privesc plictisit punctele ce apar și dispar cu regularitate pe ecranul televizorului. În curând pe pervaz se va așeza o turturică și va ciuguli clătinând din cap firimiturile prea mari de pâine. Apoi o alta i se va alătura. Aș putea reciti cărțile din bibliotecă sau foile din dormitor sau mă pot strădui să-mi reamintesc ceva, orice. Nu știu cine sunt, iar uneori o întreb râzând, mimând luciditatea. Ori nebunia. Însă de fiecare dată îmi aruncă o privire plină de reproș, de parcă ar crede că o pun la încercare. Îmi zâmbește nesigură și-mi răspunde vag. N-am să insist. Am să aștept în schimb momentul în care se va duce la fântână și-am să mă furișez în atelier. Doar asta mi-a mai rămas de făcut, chiar dacă înseamnă trădare. Mi-a explicat cât se poate de clar. Dar totuși… e ultimul lucru. Singurul lucru.
Mai sunt 34 de minute, 21, 14, 7, 3. Mă ascund și ascult cum se îndepărtează. Totul e la fel ca înainte, apoi pătrund în urma ei în cameră. Pensulele și culorile sunt uscate. Cu un gest nesigur dau pânza la o parte. E un tablou ce nu se asemănă deloc cu celelalte. E aproape terminat, doar câteva retușuri lipsesc ca să fie gata. L-aș putea isprăvi chiar eu, acum, ea oricum nu are s-o facă niciodată. Mă uit atent la decorul foarte detaliat și remarc că este vorba de sufrageria acestei case, exact în felul în care-o știu, cu o mică excepție, excepție care capătă în mintea consistența unui amănunt esențial. Definitoriu. Lângă fereastră este o mașinărie ciudată, mașinărie pe care nu cred că am mai văzut-o vreodată. Pe canapea sunt eu, iar ea este lângă mine. Pe fotoliu este un om ceva mai mic. Un om mic. Un copil… fără să-l fi rostit înainte cuvântul mi-a venit pur și simplu în minte. Lângă ușă, gata să intre sau să iasă, un bărbat cu o față foarte ridată. Ce semnifică toate astea? Ce înseamnă? Nu-mi explic, dar privesc fascinat acea mașinărie. Îmi trec mâinile peste suprafața ei zgrunțuroasă încercând să deslușesc din trecerea pensulei peste pânză amănunte ce-mi scapă. Îmi pare într-un fel, într-un fel ciudat, familiară. Cunosc toate acestea… Sunt amintiri pe care am încercat să le reprim. Pe care le-am ascuns în adâncul minții mele, le-am îngropat acolo acoperindu-le cu noi și noi imagini, cu zile, cuvinte, strădanii și certuri inutile. Acopăr înfricoșat tabloul și mă retrag, sperând că ea are să revină. Dau ocol camerei, mă prefac că nu s-a întâmplat nimic, încerc să mănânc legumele ce-au rămas pe masă, apoi ies plângând afară. O caut, o strig, alerg înnebunit. Mă întorc abia respirând. A trebuit să știu, să-mi încalc cuvântul, s-o trădez! Disperarea plutește în aer, un aer tot mai dens și mai vâscos. Ce-am făcut?
Toate acestea s-au petrecut ieri. Știu pentru că le-am însemnat pe o foaie de hârtie. De cum am deschis ochii am remarcat că ceva e diferit, însă nu-mi puteam da cu siguranță seama ce anume. Am realizat doar când m-am uitat la ceva. Era 8:49. Îmi mușc pumnii, mă frământ, reiau căutările deși știu prea bine că n-am s-o mai văd vreodată. Sunt singur, prizonier al unei alte zile. Ah, cât mi-aș dori s-o revăd. Mă străduiesc să-mi amintesc ce-am făcut cu mașinăria, dar nu pot, iar neputința asta mă sugrumă, mă doboară, mă condamnă.
Am vrut să-i termin tabloul, însă am constatat că-i neînceput. Alb. Fără să stau prea mult pe gânduri am luat o frânghie și m-am spânzurat de copac.
Asta a fost ieri. Azi o să-mi sfărâm degetele. Vreau să simt durerea faptei mele, să cunosc vina pe care-o port. Să înțeleg pierderea. De abia de mâine începe eternitatea




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!