agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1734 .



Nebuni de legat sau De lanțul patimii te eliberezi prin încătușare
proză [ ]
satirică

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [geafir ]

2011-06-10  |     | 



Zice Nimeni, moralizator:
- „Să-ți cinstești părinții” este una din cele zece porunci ale lui Dumnezeu. Să-i cinstești, fie că au fost buni cu tine în copilărie, fie că au fost prea severi, fie că fac, sau nu, tot ce îți dorești. Biblia o spune, dar și bunul simț elementar, la fel. Se știe că tot mai mulți tineri ajung să-și urască părinții, cu toate că nu tu îți alegi părintele, ci Dumnezeu ți-l dă.

Nu umblu la finețuri psihologice, dar poate că tinerii ajunși la maturitate vor să domine ei pe alții, să-și impună voința și, de regulă, nu reușesc; astfel se explică purtarea lor necuviincioasă, dar poate că și părinții greșesc, de cele mai multe ori, prin autoritatea exagerată ori prin pedepsele prea aspre aplicate copiilor. Indiferent de situație, însă, datoria fiecărui copil este de a le arăta părinților respect, dragoste și, mai ales, grijă atât timp cât ei au nevoie.

... În realitate, lucrurile se petrec cu totul altfel...

- Babacul a înebunit, zice fiul cel mare, Dorian. Nu ascultă, nu te poți înțelege cu el, numai părerea lui contează...
- Și unde mai pui că s-a făcut un năzuros bătrânul. Strâmbă din nas la orice îi pun în farfurie, că nu știu ce să-i mai dau să mănânce. Mai deunăzi, a aruncat ciorba la găleată, se plânge Amaria, sora lui Dorian. Eu zic să-l ducem la azil.
- Mai întâi trebuie să-l vadă un doctor, e dus cu sorcova...
- Bine, bine... Da’ cum îl convingi să meargă la doctor?
- M-am gândit. O să faci tu pe bolnava, pe nebuna, adică. O să faci urât, o să țipi, o să te tăvălești pe jos... Atunci eu o să-l rog să-mi dea o mână de ajutor, să te ducem la spital. Odată ajunși acolo, chestiunea e ca și rezolvată.

Discuția aceasta, mai puțin obișnuită într-o familie, are loc între cei doi, fiu și fiică, iar persoana incriminată, „nebunul”, cum ar veni, poate capricios, poate rigid în părerile sale, poate greu la mers, ca atunci când oasele încep să cedeze măcinate de osteoporoză, poate dus cu capul, nu era altă persoană decât tatăl care ajunsese în grija propriilor săi copii, după ce baba lui "dăduse colțul".
Cum își asumase misiunea de a vorbi cu bătrânul, Dorian îl abordează cu acel duh al moderației de care n-ar fi crezut a fi vreodată capabil:
- Dragă tată, familia noastră a fost unită în toate momentele dificile ale vieții. Din păcate, acum ne aflăm în asemenea moment. Amaria e bolnavă, îi explică Dorian și își flutură mâna în dreptul tâmplei. Are nevoie de medic. Dumneata ai putea-o îndupleca, ești favoritul ei.
- Nu pare a fi bolnavă, rostește, sec, bătrânul.
- Nu pare, dar este. Ce zici, vorbești cu ea? Acum. O trimit la dumneata.
- Bine, se învoiește bătrânul, anevoie. Trimite-o.
În fața părintelui, Amaria se străduiește să-și joace rolul cât mai bine.
- Ce ai, fato?, o întreabă tatăl, distant.
- Apăi, ce crezi? Sunt tra-la-la, răspunde ea, plimbându-se agitată prin cameră.
- De vină o fi oboseala. Odihnește-te.
- Ce oboseală? Sunt nebună! Uite, uneori îmi vine să omor omul... Până și pe dumneata, că te iubesc, îmi vine să... Uite, abia mă pot abține..., zice și dă de înțeles că, uneori, îi vine să sucească gâtul aceluia care o supără.
- Eu cred că n-ai nimic... N-ar strica, totuși, să te ducem la un doctor.
- Nu! La doctor, nuuu!
- Ba, fata mea! Formal, să-ți scoți din cap că ești bolnavă. Uite, mergem împreună.
- Dacă mergi și dumneata..., bine!, se lasă Amaria, în cele din urmă, convinsă.

La spital, așteaptă cu toții în fața camerei de gardă, până ce asistenta îi cheamă. Intră. Tatăl rămâne mai aproape de ușă, având-o, în dreapta sa, pe Amaria, iar în stânga, pe Dorian.
- Care e bolnavul?, întreabă autoritar medicul.
Cei trei membri ai ciudatei familii se privesc un timp, șovăitor, apoi, ca la comandă, arată discret cu degetul unii către ceilalți: tatăl spre fiică, fiica spre tată, fiul spre tată și indirect spre soră, creându-se, astfel, o totală confuzie.
- Dumneata ești bolnavul?, o întreabă medicul pe tânără.
- Nuu!, răspunde ea.
- Dumneata? Dumneata?, se adresează celor doi bărbați.
- Nuu... Nu, răspunde fiecare, la rândul său.
Apoi, fără a mai scoate un cuvânt, medicul iese furios din cabinet. Se întoarce, peste câteva minute, însoțit de patru haidamaci în halate albe.
Cât ai zice pește, tatăl și copiii sunt imobilizați. Apoi, ținând în mână o seringă, cu un ac mare la capăt, medicul se îndreaptă către fiu, plimbându-i prin fața ochilor, înfricoșătorul instrument medical.
- Deci?
- Domnule doctor, nu eu sunt! protestează acesta speriat. Tata e bolnavul!
- Așa e!, întărește fata, ca și pierdută. Tata dă în nebunie... În camera lui sunt stafii, iar el nici nu le vede! Sunt voci, iar el nici nu le aude!
- Dumneata ce spui?, îl întreabă în cele din urmă pe bătrân.
- Sunt nebun, domn’ doctor! ...Deh, bătrânețea!... Ei nu sunt copii răi, ei îmi vor binele... Însă, așa știu ei să-mi fie recunoscători că i-am îngrijit și i-am făcut mari. Þineți minte un lucru, totuși, eu nu i-am dat la orfelinat, ci i-am crescut acasă.
Om cu credință în Dumnezeu, medicul ia cu seamă la vorbele bătrânului.

- Cazul de față, zice Nimeni stăruitor, seamănă izbitor cu legenda biblică a împăratului Manase, care a domnit cincizeci și ceva de ani la Ierusalim. Ajuns împărat la doar doisprezece ani și crezându-se special, copilul a devenit nemaipomenit de mândru și arogant. Nu a mai vrut să știe de tatăl său, Ezechia, și de ce făcuse el bun. Umbla cu descântece, cu magie și cu vrăjitorii și nu a mai vrut să știe nici de Dumnezeu, așa că s-a închinat idolilor. Atunci, Domnul a trimis împotriva lui pe căpeteniile împăratului Asiriei, care l-au prins pe Manase și l-au pus în lanțuri. L-au legat cu lanțuri de bronz și l-au dus în Babilon, unde l-au aruncat în închisoare și unde a avut timp să se roage și să se smerească înaintea Domnului.

„ Și așa se face că, de lanțul patimii, te eliberezi prin încătușare”, gândește medicul, apoi, cu voce tare:
- Tataie, ești liber!
Și, după ce le face câte o injecție celor doi tineri, se adresează haidamacilor săi:
- Hai, în salon cu ăștia! Și legați de pat!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!