agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1989 .



Așteptarea durează două zile
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Paul_Gabriel_Sandu ]

2011-02-06  |     | 



Niciodată nu mă asculți până la capăt, m-am grăbit să-l admonestez, deși eu eram cel care se oprise din povestit. Adevărul este, mi-a spus, că și eu am pierdut odată două zile așteptând un mesaj. Cât despre mine, nu pierdusem, cel puțin până acum, decât una, dar mă gândesc la mâine ca la un tribunal pregătit să mă condamne. Nu vrei s-auzi, nu?, mă întrebă, zâmbindu-mi, și eu am clătinat din cap; nu, n-aveam chef să ascult pe cineva acum, nu puteam decât să vorbesc, chiar dacă aș fi riscat să nu mă mai asculte nimeni. El însă nu luă în seamă semnul meu și începu să-și amintească, cu voce tare, lăsându-se în seama amintirii.
Ea trebuia să plece vineri. Cine era ea? am întrebat, însă Iulian a continuat fără să ia în seamă interpelarea mea. Avea, spunea, motivele ei, și după toate insistențele mele de a mai rămâne o zi am primit numai o îmbrățișare. Mi-a încheiat haina, a luat geanta pe care o purtasem eu până acolo, și a dispărut în măruntaiele metroului. Să-mi scrii!, mi-a strigat, înainte ca ușa să se închidă și trenul să pornească în drumul lui de vierme. O amenințasem că nu-i voi scrie dacă pleacă, deși nu aveam de gând să mă țin de promisiune. Nu aș fi putut; înțelegi, nu?
Când am ajuns acasă i-am scris primul mesaj. Nu mai știu exact ce i-am scris; probabil că-mi era deja dor de ea, că speram să ajungă bine; o întrebam când avea să se întoarcă; nimic complicat. Apoi am citit într-un ziar că în gară avusese loc un incendiu și toate trenurile aveau întârzieri de câteva ore. Probabil nici măcar nu plecase încă, m-am gândit, și cred că avusesem dreptate. Așa că i-am mai scris un mesaj. I-am scris că incendiul acela era semnul că nu ar fi trebuit să plece, că eram aproape hotărât să vin după ea și s-o opresc cumva, s-o întorc din drum. Hotărârile ei erau neclintite. Apoi am început să aștept. Așteptarea e cel mai chinuitor lucru. (Am zâmbit, privind încă o dată ecranul calculatorului, să verific dacă îmi scrisese; nu.) Au trecut câteva ore bune, s-a făcut între timp seară. Era, cred, sfârșitul lui aprilie, și zilele se lăbărțaseră deja pe vreo cinșpe ore. Mă chinuiam să citesc. Câte o pagină la zece minute, pe care o răsuceam fără să înțeleg ce citisem. Așteptarea mă confiscase cu totul și mai ales nerăbdarea ca o gheară înfiptă în grumaz. Nerăbdarea mă sufoca, și speranța că o să-mi scrie, că îi era și ei dor de mine, că avea să se întoarcă duminică, așa cum o rugasem eu.
Condițiile astea sunt eu!, mi-a spus, cu câteva minute înainte de a pleca, atunci când eu avusesem curajul să-i spun că mi se par insuportabile condițiile impuse de ea. E clar, n-o înțelegeam, și totul se complica îngrozitor. Totul era uimitor de simplu, constata ea, și poate că așa era din perspectiva ei. Nu și dintr-a mea. Dar ce mai conta. Se făcuse deja ora unu noaptea, și nu primisem nici un mesaj. M-am hotărât să-i scriu tot eu. I-am scris, spunându-i că sunt îngrijorat, că vreau să știu măcar dacă a ajuns cu bine, că mi-e dor de ea – cam așa se terminau toate mesajele pe care i le trimiteam – și că o rugam să se întoarcă duminică. Am mai așteptat o oră, și i-am scris iarași. Mă purtam ca și când aș fi fost îndrăgostit; desigur eram, dar arătând asta în felul în care o făceam deveneam îngrozitor de vulnerabil. Nerăbdarea mă înnebunea de viu, nerăbdarea și așteptarea. Timpul începea să se răsucească în loc. Eram mereu cu ochii pe ceas, sperând să primesc mesajul. Obosisem. Înainte să mă pun în pat, i-am mai scris un mesaj. De data asta, tonul era schimbat. O învinovățeam. Mi se părea nedreaptă și crudă. Încheiam însă în același fel. Da, îmi era dor de ea. Și aș fi vrut să nu fi plecat. Ce mai conta ce aș fi vrut eu, când gândul meu era riguros inutil, atât de bine organizat în inutilitatea lui.
M-am întins în pat ca să mă gândesc iarăși la ea. Nu puteam să adorm. Nerăbdarea și așteptarea se transformau în frustrare și furie multiplicându-și forțele. Eram cu totul înlănțuit. Cred că m-am ridicat de zeci de ori din pat, numai ca să verific dacă mi-a trimis vreun mesaj. I-am mai scris de câteva ori, apoi am început să recitesc mesajele pe care i le trimisesem. Devenisem îngrozitor de sincer, de patetic, de comun. Nici nu mai știam să scriu. Greșeam litere și cuvinte, inventam expresii, răbufneam uneori în cuvinte inexistente și hilare. Dimineață mi-am dat seama că reușisem să construiesc, cu toate mesajele alea saturate de cuvinte, o perdea densă și mată, prin care n-o mai puteam zări pe ea. Ca niște ambaleje, ca niște pungi de plastic aruncate mi se păreau cuvintele care trebuiau să poarte nerăbdarea mea, dorința mea de a o îmbrățișa, de a o săruta, de a o ști lângă mine. Totul suna gol. În unele mesaje nu făceam altceva decât să-mi ofer răspunsuri sau replici la mesajele trimise tot de mine mai înainte. Recitisem și scrisesem zeci de mesaje. Îmi era totul insuportabil.
Sper dimineață am reușit să adorm. Pentru asta înghițisem însă două pastile. Apoi încă una; ca să fiu sigur. Totuși n-am dormit decât vreo patru ore. Când m-am trezit, tot nu primisem nici un mesaj. I-am scris iarăși. I-am scris însă cerându-i să șteargă toate mesajele pe care i le trimisesem și mai ales fără să le citească. I-am scris că o iubeam și că nu voiam altceva decât să fim împreună. Apoi, îmi era iarăși dor de ea. Așa am încheiat. M-am trântit în pat și am mai dormit câteva ore. Dormind, mă surprindeam sperând. Era un somn conștient, un somn în stare de trezie. Nu mai puteam suporta nimic. Pătura, așternutul, lumina. Îmi era silă să mă ridic din pat, să mă așez pe scaun, să mă mișc, să respir. Ea tot nu-mi scria. Treceam de la deznădejde la furie apoi la nerăbdare. Eram definitiv înfrânt. În starea asta de plâns am petrecut ziua, fără să vorbesc cu nimeni, singur cu spațiul și timpul meu, de parcă aș fi fost un fazan pus la macerat. Îmi devenisem mie însumi ridicol și aș fi vrut să mă scap de mine și să fug. Îmi devenisem străin.
Era iarăși seară, și mie mi se părea că trecuse o veșnicie și câteva zile în plus de la seara dinainte, când o strânsesem în brațe, sărutând-o, rugând-o să se întoarcă duminică; și ea mă rugase să-i scriu. M-am trântit în pat, apoi...Se opri, ca și când n-ar mai fi vrut să continue. Tăceam amândoi, el privind pe fereastră, și eu uitându-mă, uneori, în ecranul calculatorului. Și apoi? l-am întrebat, până la urmă, și l-am văzut întorcându-și din nou privirea spre mine. Știi, mi-a spus, ca și când ar fi răspuns întrebării mele, suferința e mult mai adâncă decât fericirea; mult mai riguroasă și mai reală. Și apoi?, întrebă de data asta el. Nimic. De-atunci n-am mai văzut-o niciodată, dar nu mai aștept să-mi scrie. Am încetat să aștept a treia zi dimineață. Așteptarea nu durează niciodată mai mult de două zile. Dacă în timpul ăsta nu te vindeci, atunci ești definitiv pierdut. Mă gândesc, uneori, în joacă, mă gândesc că aș putea primi, într-o zi, un mesaj de la ea. Dar nu e gândul meu, îmi zic imediat, ci ultimele zvâcniri, notele de final ale așteptării, care se zvârcolește în mine, învinsă, ca un o coadă retezată de șopârlă.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!